"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Am reluat Învățătura lui Dumnezeu despre icoane, arătând, iar, că Dumnezeu a poruncit să se facă icoane, de asemenea că Moise a făcut icoane, după porunca Domnului, iar Dumnezeu le-a sfințit (împreună cu Cortul Făgăduinței).
În alt cuvânt arătasem și că icoanele au însoțit Biserica lui Dumnezeu neîncetat, de la Venirea Domnului până astăzi.
Pe de-o parte, Apostolii au avut icoane în chiar chipurile Templului, care încă strălucea în vremea în care Mântuitorul îi învăța. Pe de altă parte, numeroase simboluri creștine, inclusiv ceea ce astăzi numim icoane, au fost folosite chiar de Apostoli și ucenicii lor. Obiectele creștine sfințite apar și în Noul Testament, mai ales când sunt ieșite din comun, așa cum sunt ștergarele sau șorțurile ce, sfințite de Apostoli, se puneau peste bolnavi (Fapte 19.12; 5.14-16).
Dar ca să nu reluăm acestea, să ne oprim la întrebarea
Care este deosebirea dintre icoană și idol?
Foarte pe scurt, icoana este un mijloc de legătură între oamenii din această lume și făpturile cerești – îngeri, sfinți, Treimea Sfântă.
Pe de altă parte, idolul este orice creatură sau lucru (creat) care este pus(ă) în locul lui Dumnezeu sau al sfinților Săi.
Mai pe larg, să luăm cazul unor sfinți precum marele Nicolae, Fecioara Maria sau Ștefan cel Mare. Având o icoană a unuia dintre ei, Creștinul se urcă, prin ea, la acești sfinți. Orice Creștin sărută icoana Sfântului Ierarh Nicolae ca pe acesta să îl sărute, nu obiectul, care slujește ca mijlocitor. Orice Creștin se roagă la Icoana Fecioarei Maria ca Fecioara Maria să îl asculte, nu icoana, care este mijlocitoare rugăciunii, nu ținta rugăciunii. Orice creștin cinstind icoana Sfântului Ștefan cel Mare îl cinstește pe Domnitorul mărturisitor și jertfitor, acum aflat în ceruri, iar nu obiectul ce este folosit a mijloc de trimitere a cinstirii.
Pe de altă parte, idolul este o făptură sau un obiect căruia i se atribuie divinitate în sine. Prin aceasta se deosebește și de sfânt (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, deci nu este izvor de har prin sine). Și se deosebește și de icoană (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, direct sau prin sfinții Săi ori prin îngerii Săi; oricum, niciun Creștin nu crede că icoana are har prin sine). Astfel, idolul primește din partea oamenilor cinstire ce nu i se cuvine – fie că ar trebui îndreptată către sfinții sau îngerii lui Dumnezeu, fie că ar trebui îndreptată de-a dreptul către Acesta. Printre idolii cei mai răspândiți de numără banii, puterea/poziția socială sau puterea/poziția politică, frumusețea fizică, puterea fizică, puterea de reținere (memorare), plăcerea sexuală, plăcerea mâncării, plăcerea beției, celebritatea și multe altele. În ultimul secol s-a răspândit idolatrizarea unor oameni pentru motive absolut minore (precum unele performanțe sportive sau artistice). Așa numiții „zei” ori idoli sunt materializări ale idolatriilor de acest fel, sau ale altora asemenea. Ceea ce înseamnă că idol poate deveni orice sau oricine este țintă a idolatriei, adică a unei cinstiri exagerate, necuvenite, nedrepte.
Existența reprezentărilor din Templu sau Cortul Făgăduinței a fost posibilă pentru că nimeni nu se gândea să idolatrizeze aceste reprezentări. Existența icoanelor în Biserica lui Dumnezeu este, dincolo de alte rosturi duhovnicești, o școală de cinstire dreaptă (ortodoxie), de înstrăinare de idolatrie. Folosind icoanele ca mediu pentru cinstirea dreaptă a sfinților, îngerilor și, mai ales, a lui Dumnezeu, Creștinul se imunizează împotriva idolatriei. Căci este extrem de greu ca cel care folosește icoana ca mijloc de legătură cu Cerurile să creadă în puterea unui idol, să accepte idolatria. Dimpotrivă, iconoclastia este o poartă largă spre idolatrie sau ateism: în lipsa mijloacelor de legătură cu Cerul omul este înclinat fie să își construiască idoli, fie să nege însăși existența Cerului (sau cel puțin posibilitatea legăturii cu Acesta).
Prin dreapta cinstire a icoanelor – ca mijloc de legătură cu Cerurile – Creștinul măcar intuiește, dacă nu înțelege, legăturile dintre material și duhovnicesc, dintre pământesc și ceresc, dintre aici și dincolo. Intuirea – și cu atât mai mult cunoașterea! – mărginirilor materiei (și materialului) naște smerenia; ajută la înțelegerea neputințelor omenești și a necuprinsului Dumnezeirii. Se întărește astfel dorul de Cer și ascultarea de Dumnezeu.
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, curățește-ne de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre!
Canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova. Scurt răspuns propagandei rusofile
Aflu cu durere că revine o minciună rusească mai veche împotriva Românilor: aceea că Biserica Română nu ar fi canonică între Prut și Nistru, ci aceea rusească. Minciuna se pretinde întemeiată pe canoanele Bisericii. Mai precis, pretind că s-ar întemeia pe Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic.
Că a fost o viață creștină bine rânduită, canonică, în Moldova de peste Prut se știe foarte bine din vechime (Iorga, 1912:135-138 ș.cl.). Dar să fie adevărat că schimbările aduse de ocupația rusească ar fi fost canonice? Sau că au devenit canonice în vreun fel sau altul? Hai să vedem faptele în contextul lor.
Răpirea Basarabiei a fost ultimul act al Războiului Ruso-Turc din 1806-1812. El a fost pornit de Rusia cu dorința de a pune stăpânire (cel puțin) pe Principatele Române în întregime (Purici, 2011:13ș.u.). În acea vreme era mitropolit canonic al Moldovei vestitul Veniamin Costachi.
Din 1792 episcop de Huși, în 1796 mutat la Roman, Veniamin Costachi devine Mitropolit al Moldovei în 1803. În 1806, atunci când Rusia invadează Principatele Române Dunărene, Veniamin Costachi devine locțiitor de domn. Aceasta este o veche rânduială romană constantinopolitană (”bizantină”), ca cel dintâi dintre episcopi să fie locțiitorul împăratului i.
Rușii însă voiau să ocupe cu totul Țările Române și să le rusifice. Creștin adevărat și patriot român, Mitropolitul Veniamin era stavilă acestei lucrări. Prin urmare, după ce soarta războiului le apare ca favorabilă, îl izgonesc pe Mitropolitul Veniamin, punându-l sub pază la Neamț. Acesta continuă totuși să conducă de aici Biserica din Moldova. Moștenirea paisiană făcea (și) din Neamț o cetate duhovnicească ce nu se pleca protestantismului etno-filetist pseuodo-ortodox al Rusiei ii. Împotrivirea Mitropolitului Veniamin față de intervențiile eterodoxe rusești în Moldova, oricât de diplomatică, era insuportabilă invadatorilor. Spre a netezi calea către rusificare, ocupanții conduși de Kușnikov l-au impus drept „exarh”, dependent de Biserica Rusă (adică de Guvernul Rus ce o conducea!) pe trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni iii. Care a fost proclamat „exarh” pentru „Moldova, Valahia și Basarabia” (Purici, 2011:14).
Pentru a înțelege la ce a colaborat Gavriil, să vedem o descriere rusească a începutului ocupației rusești:
„În urma rechizițiilor efectuate în anii 1806‐1807, mărturisea comandantul rus [s.n.], „Basarabia a fost transformată într‐un adevărat deșert de către trupele noastre”. Rechizițiile forțate de produse alimentare, care depășeau toate posibilitățile reale ale Principatelor române, au condus în cele din urmă, în toamna anului 1810 și primăvara anului următor, la o foamete ce a lovit crunt populația. În paralel, autoritățile de ocupație au început să adopte măsuri în vederea încorporării țărilor române în cuprinsul Imperiului Țarist. În vara lui 1808, Kuşnikov a dispus pregătirea unui recensământ al populației, precum și introducerea numelui familiei imperiale în slujbele din bisericile moldovene și muntene. Faptul că țarul Alexandru I era sigur că va anexa principatele române se desprinde și din măsura adoptată la 30 iulie 1808, când, printr‐un ucaz imperial, au fost desființate consulatele rusești din Iași și Galați.” (Purici, 2011:14-15)
Avem de-a face, absolut clar, cu o ocupație păgână, sălbatică, prin nimic creștinească. Aceasta este ocupația care îl înlătură de mitropolitul canonic Veniamin Costachi și instalează marioneta rusească Gavriil Bănulescu-Bodoni.
După blestematul tratat dintre blestemații invadatori Turci și Ruși (din 16 Mai 1812), cei din urmă păstrează din Moldova teritoriul de la est de Prut. Partea dintre Prut și Nistru este denumită Basarabia, după o denumire românească veche pentru sudul Moldovei (pe care Rușii au crezut-o neromânească). Iar trădătorul Gavriil Bănulescu-Bodoni devine „exarh” rus doar pentru această parte – transformată în provincie rusească. În 1813 „exarhatul” este declarat „arhiepiscopie rusească”, având la conducere aceeași iudă „blândă”, același lup în blană de oaie prin care etnofiletismul rusesc își atinge țelurile de rusificare.
Chiar și sursele rusești descriu efectul acestui act asupra populației băștinașe astfel:
„Istoricul basarabean rusofil Leon Casso menționa că populația provinciei anexate „a început, către sfârșitul anului 1812, să emigreze în Principatul Moldovei (…) Era o fugă în masă: plecau mai ales țăranii, după ce‐şi îngrămădiseră în grabă catrafusele într‐o căruță, și se îndreptau spre Prut pentru a ajunge pe malul drept, care rămăsese sub dominație turcească”. Generalul rus Pavel Kiselev scria, la rândul său, că locuitorii fugeau din Basarabia, „preferând jugul turcesc, greu pentru ei, administrației noastre”.” (Purici, 2011:18)
Mitropolitul Veniamin Costachi revine în Iași îndată după retragerea trupelor dușmane (ruse). Și protestează față de ocupația rusească de la este de Prut, față de ruperea teritoriilor canonice ale Mitropoliei Moldovei. La 26 Octombrie 1812 un asemenea protest, semnat de mitropolit și de ceilalți membrii ai Divanului Moldovei (vechiul Sfat Domnesc al Țării) este trimis în străinătate (Zamfirache, 2018) (Purici2011:17). Fără ecou, desigur. Mitropolitul Veniamin va continua însă, cât va trăi, să respingă raptul rusesc.
Orice om rațional și cinstit își dă seama că invocarea Canonului 17 Sinodul IV Ecumenic în acest context, drept favorabil Bisericii Ruse, este în cel mai bun caz o absurditate, dacă nu o escrocherie drăcească. Dar să vedem ce spune acest canon:
„Parohiile de la țară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin (dețin, stăpânesc) și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă [s.n.], le-au cârmuit pe ele timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat (născut) ori s-ar putea isca (naște) vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acțiune) despre acest lucru la sinodul episcopiei (mitropoliei) [s.n.]. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu [s.n.], să se judece de către exarhul diecezei [s.n.] sau [s.n.] de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV). Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Floca, 2005:95-96)
Acest canon, se vede limpede, se referă la ”stăpânirea” (aparținerea) parohiilor din cătune sau sate de către horepiscopi (azi, de către protoierei) sau episcopiile locale. Iar primul principiu, fundamental, este ca stăpânirea acelor parohii să fie făcută fără silă. Această condiție anulează total orice pretenție că Biserica Rusă ar putea invoca acest canon în favoarea sa în privința Basarabiei sau Bucovinei. Pentru că acestea au fost luate prin silă, schimbarea structurii bisericești s-a făcut total și prin silă (vezi și Canonul 30 Apostolic, Canonul 35 Apostolic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic etc., ce de asemenea opresc și osândesc pe vecie folosirea forței de stat sau altor forțe lumești pentru asemenea schimbări!). De fapt lucrurile stau exact pe dos decât spune propaganda rusofilă: Biserica Românească a Moldovei a stăpânit aceste parohii dintre Prut și Nistru (și din alte părți ocupate de Ruși) fără silă, sute și sute de ani. Adică de zeci și zeci de ori peste termenul de 30 de ani prevăzut în acest canon. Altfel spus, Canonul 17 Sinodul IV Ecumenicdovedește canonicitatea stăpânirii Bisericii Românești în Basarabia și Bucovina și osândește inovațiile rusești (sau ucraineene) vechi și noi. Și pentru a merge cu demonstrația până la absurd, dacă ar fi avut Biserica Rusă vreo pretenție la oricare dintre parohiile din Basarabia sau Bucovina, ce trebuia să facă, după acest canon? Conform Canonului 17 Sinodul IV Ecumenicavea treizeci de ani să facă pâră la sinodul episcopiei sau mitropoliei! Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Să notăm că disputarea se face „către mitropolitul său propriu”, nu către un așa-zis episcop instalat de forțele de ocupație! Mai ales că un asemenea „episcop” este cu totul anticanonic și, deci, anticreștin, după cum vom vedea mai jos. Pe scurt, a pretinde cineva că acest canon susține în vreun fel imixtiunea Bisericii Ruse în teritoriile canonice românești este în cel mai bun caz o absurditate. Dacă nu este o susținere conștientă a nimicirii rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu și a înlocuirii Capului Biserici prin stat (ceea ce este lepădare de Dumnezeu și lucrare satanică). Iar ca să trecem și mai departe de hotarele absurdului, să observăm că Mitropolitul Veniamin Costachi a protestat față de imixtiunea rusească, repetat. Inclusiv la Constantinopol. Ai cărui patriarhi au respins imixtiunea rusească – deși, desigur, doar formal, căci nu aveau mijloace prin care să facă altceva. Deci chiar și în cel mai patologic caz, în care întoarcem pe dos Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, tot avem o situație perfect canonică a Bisericii Române și perfect necanonică a Biserici Ruse.
Pe aceeași linie, trebuie observat că numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în felurite scaune încalcă total Canonul 14 Apostolic. Acesta interzice mutarea episcopului din eparhia sa (Floca, 2005:16). Excepțiile au nevoie de (a) o foarte puternică motivație pastorală și (b) chibzuința și cererea stăruitoare a multor episcopi. Condiții ce lipsesc în toate numirile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în teritoriile canonice ale Bisericilor locale românești. La fel se încalcă și Canonul 33 Apostolic. Dar aceastenecanonicități, deși urâte, sunt mult întrecute de următoarele!
Canonul 30 Apostolic spune clar:
„Dacă vreun episcop, folosind stăpâniri (dregători) lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească [s.n.], de asemeni și toți părtașii (complicii) lui.” (Floca, 2005:25)iv
Canonul 35 Apostolic spune clar:
„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și satele ce nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor ce stăpânesc [canonic n.n.] cetățile sau satele acelea, să se caterisească și ei, și cei pe care i-a hirotonit.”
Aceste canoane anulează orice pretenție de canonicitate a Bisericii Ruse în Basarabia sau Bucovina! Căci și în una, și în cealaltă, instalarea episcopilor și clerului ce ține de Rusia s-a făcut prin invazie militară și forța administrației militariste rusești. Și, după cum se vede clar, nu există termen de prescripție pentru aceste nelegiuiri! Adică fie că a trecut o oră, fie că a trecut un mileniu, fie că au trecut un miliard de ani, actele sunt nelegiuite și nule, iar vinovații nepocăiți sunt anatema în vecii vecilor, amin!
Iată, pe scurt, în doar trei pagini, un răspuns dat amintitei idei rușinoase din propaganda filorusă etnofiletistă și etatistă (adică eretică). Rușinoasă, căci acela care a auzit-o și a cercetat cu inima deschisă, a văzut îndată adevărul. Într-adevăr, în această privință canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Și nu le poate răstălmăci decât cel care vrea să schimbe adevărul. Cine are urechi de auzit să audă!
Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Bibliografie selectivă
Bezviconi, G. (1943) Viața bisericească a Odesei. 1794-1943, Tipografia Sfintei Mânăstiri Neamțu
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. (2005) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Ediție îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu
Iorga, N. (1912) Basarabia noastră, Editura și Tipografia Societății „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte
Păcurariu, Preot prof. Dr. Mircea (1981) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București
Purici, Prof. Univ. Dr. Ștefan (2011) Istoria Basarabiei, Ed. Semne, București
i Similar, în România, conform acestor rânduieli juridice romane în vigoare cel puțin din vremea Sfântului Împărat Iustinian (527-565), Patriarhul României este locțiitorul împăratului/domnitorului până când se revine la monarhie.
ii Atingem aici o problemă istorico-teologică ridicolă, antiserghianismul. Aceasta este o mișcare a Rușilor din diaspora interbelică și post-belică, ce pretinde că Biserica Rusă și-a pierdut harul din clipa în care Patriarhul Serghie s-a supus autorităților sovietice (sau de la un anume act al acestuia – nu există un consens în această privință). Doar că dacăantiserghianismul este corect, deja de la Petru I (1682-1725) „Biserica Rusă” și-ar fi pierdut harul, căci supunerea față de protestantismul petrin a fost și mai cumplită, relativismele dogmatice fiind și mai rele decât în timpul Comunismului. Existența numeroșilor sfinți ruși din secolul al XIX-lea infirmă însă această ideologie.
iii Desigur, se poate discuta în ce măsură acest Gavriil a dorit să facă bine sau a vrut să ajungă arhiereu. Dar, după cum ne arată Părintele Nicolae Steinhardt, tăiem nodul gordian cu bunul simț țărănesc: a fost unealta Rușilor pentru a înșela Românii să accepte ocupația rusească, desființarea Bisericilor Românești locale și impunerea Bisericii Ruse pe teritoriul canonic românesc. Adică a fost trădător. În această privință merită amintit că a slujit Rusiei și mai ales administrației sale încă din 1771. Toată ascensiunea sa a datorat-o exclusiv administrației rusești pe care a slujit-o cu loialitatea ce o datora de fapt lui Dumnezeu și Neamului. Ocupația rusească a Moldovei dintre 1789-1791 îi aduce anti-canonica hirotonire drept „Episcop al Tighinei și al Cetății Albe, Vicar al Mitropoliei Moldovei” (Bezviconi, 1943:5). Din acest scaun anti-canonic înființat de invadatori se va retrage odată cu aceștia în Rusia. Imixtiunea rusească în viața religioasă a Bisericii Moldovei era însă abia la început, iar Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost una din cozile de topor cele mai importante în distrugerile ce au urmat.
iv A se vedea și Canonul 15 Sinodul I Ecumenic, ce interzice traseismul de felul celui practicat de Gavriil Bănulescu-Bodoni și de alți ”arhierei” folosiți de Rusia pentru rusificarea Românilor. A se vedea și Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, ce interzice schimbările de eparhii făcute din porunca împăratului fără voia episcopului locului și/sau sinodului (Floca, 2005:92-92). Etc. Toate acestea (și altele asemenea) arată nulitatea veșnică a așezărilor și așezămintelor religioase făcute de Rusia în teritoriile canonice românești.
Harta minimă a Moldovei lui Ștefan cel Mare (fără ținuturile de la est de Nistru) 47 de ani părțile dintre Prut și Nistru au ținut de Mitropolia Moldovei, fără nicio contestare, numai sub acest domnitor În fapt, nu există nicio pretenție rusească religioasă asupra acestor teritorii decât odată cu invaziile rusești de la 1789 încolo
Prima ediție (2014) din „Ortodoxia și artele marțiale”
Am fost întrebat de multe ori „cum putem găsi/cumpăra Ortodoxia și artele marțiale?”. Cartea este o privire cât mai obiectivă asupra artelor marțiale ca fenomen, respectiv a felului în care Biserica lui Dumnezeu le-a privit și trăit.
Ce sunt artele marțiale? De unde vin? Sunt mistice? Sunt strict orientale? Au apărut în India? Sunt bune ori sunt rele? Biserica are vreo învățătură în această privință? Dacă da, care? Iată doar o parte dintre întrebările ce își află răspuns în această lucrare.
Cartea a fost scrisă ca parte a unei cercetări lungi, de decenii, asupra spiritualității românești, asupra Învățăturii Bisericii, asupra tradiției marțiale (canonice*) românești. Acest din urmă domeniu – al tradiției marțiale românești propriu-zise – a fost cercetat ca ascultare față de Voievodul Ortodoxiei Românești, Părintele Iustin Pârvu. ”Părinte!”, mi-a cerut acesta, ”cercetează și scrie ca să arăți celor de astăzi că Românii au fost totdeauna un neam de luptători, nu de bursuci cu capul în pământ!”
Luptători? Au fost Românii luptători? Sau au fost supuși puterilor și vrerilor străine? Dacă și cât și câți au fost luptători, în ce fel au fost? Purtarea Vechilor Români poate fi icoană pentru cei de astăzi? Ori este învechită și nepotrivită? Iată alte întrebări la care răspunde cartea Ortodoxia și artele marțiale.
A început munca la ea prin 2010. În paralel cu multe alte lucrări. Ca urmare, cu toate stăruințele Părintelui Iustin a înaintat mai greu decât am dorit. La mijlocul lui 2011 se închegase într-o formă scurtă. Dar tot atunci a izbucnit furia unora pe „îndrăzneala” unei cercetări ortodoxe asupra subiectului. Întrebările ivite atunci au dus la noi pagini și capitole. Precum și la problema cea mare, ridicată de mulți:
Pot Creștinii să practice artele marțiale? Sunt artele marțiale păgâne? Sunt artele marțiale anti-creștine, magice etc.? Sunt artele marțiale sporturi ca oricare altele? Este voie ca un Creștin să se pregătească să lupte, să rănească, să prindă, să omoare? Nu este aceasta o neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu? E bine sau e rău să ne dăm copiii la arte marțiale? Care este Învățătura Bisericii despre toate acestea? Și aceste întrebări, sau altele asemenea, au primit răspuns în Ortodoxia și artele marțiale.
La începutul anului 2013 Părintele Iustin Pârvu mă mustra: „O să mor și n-o să văd cartea gata!”. I-am adus manuscrisul, i-am arătat ce mai era de întregit, de lămurit. „Părinte!”, mi-a zis el, „Dacă mai stai mult la ea devine enciclopedie!”
Din nefericire, Părintele Iustin a avut dreptate: manuscrisul a fost predat spre publicare în Mai 2013, cu puțin înainte ca Voievodul Ortodoxiei să treacă la Domnul! Iar după furcile caudine ale analizelor teologice – din partea Arhimandritului Mihail Stanciu, teologilor Episcopiei Giurgiului, Teologului Marian Maricaru etc. – cartea a fost tipărită și a ajuns în librării în 2014.
Cu totul neașteptat, a stârnit furia unor intelectuali de curte; spun neașteptat, pentru că inșii în cauză nu au nicio treabă nici cu Ortodoxia (în afară de sterpe bălăceli intelectualiste), nici cu artele marțiale. Acești intelectuali de curte, fără ca măcar să citească lucrarea, au atacat cu nerușinare și cartea, și autorul. Slavă lui Dumnezeu pentru prigoana stârnită!
Alături de ei, la fel de neașteptat, s-au aliat, mai în umbră, unii răzvrătiți fii ai Bisericii. Care, ignorând Învățătura și Istoria Bisericii, ignorând cunoștințele elementare despre arte marțiale, istoria lor și altele asemenea, s-au îndârjit cu furie în atacuri „subterane”. Altfel spus, au revărsat valuri de bârfe, pentru că argumentele le lipseau. Dar nici de prejudecăți nu se puteau lăsa. Slavă lui Dumnezeu și pentru acestea!
Un asemenea fiu al Bisericii, de altfel preot și chiar unul cu multă fală, nu citise cartea. Dar voia să mă bată ca să mă convingă de „erezia de a crede că pot folosi Creștinii violența”! Omul era foarte sincer, iar hazul pe care mi-l stârnea incompatibilitatea poziției cu „argumentul contondent” invocat a părut să îl aducă în pragul apoplexiei. Nu a izbutit să înțeleagă contradicția între acestea; cel puțin atunci. Mi-a spus cineva că, până la urmă, a citit cartea și s-a liniștit (deși nu a mai luat legătura cu mine de atunci). Iar acest caz a fost unul bun și cinstit, pentru că cel puțin a avut decența să vorbească față în față cu mine, nu pe la spate. Oricum, Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Printre roadele dorite (visate) de Părintele Iustin Pârvu și de mine s-au numărat două esențiale: – interesul multora pentru carte – refacerea (fie și în parte) a legăturii dintre luptătorii români și Biserică Au fost oameni care, citind această carte, s-au apropiat de Biserică. Au fost oameni care, citind această carte, s-au regăsit și s-au înțeles. Au fost oameni care, citind această carte, s-au bucurat, s-au folosit. Au fost și încă sunt! Printre cititorii ce s-au folosit (se folosesc) de ea sunt oameni cu tot felul de ocupații, dar care au în comun câteva lucruri: dragostea de Adevăr, simțul datoriei, dragostea de ceea ce este românesc, simțul de luptător al Românilor adevărați. Bucuria lor, folosirea lor, devenirea lor și toate celelalte roade minunate au împlinit o parte din visul Părintelui Iustin Pârvu și al meu. O parte, pentru că ne-am bucura de trezirea fiecărui Român și, până la urmă, a fiecărui om, pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină. Dar semințele aruncate cu oricâtă dărnicie cad pe multe feluri de locuri: unele mai roditoare, altele mai sterpe, altele mai greu roditoare etc. Așa că și dacă un singur om s-ar fi folosit, deja era mult. Că s-au folosit mii și mii, cel puțin, iată o minune pentru care mă bucur și mă voi bucura pururea!
Ortodoxia și artele marțiale s-a epuizat mai repede decât ar fi fost de așteptat. Mulți mi-au tot cerut-o. Ei uită că editurile sunt cele care tipăresc cărțile, nu autorii. Ca urmare, cel mai adesea autorii sunt lipsiți de propria carte! După o vreme, văzând că într-adevăr cartea nu se mai găsește fizic, am postat-o în format electronic (pdf) pe academia.edu. De unde a fost preluată și pe alte site-uri, astfel încât să poată fi la îndemâna doritorilor măcar așa.
Dar iată că în acest an, la un deceniu după terminarea cărții și plecarea autorului moral (și îndrumătorului) Iustin Pârvu, a apărut o nouă ediție. Editura Scara Print a scos la lumină, iar, această lucrare. Fără Cuvântul înainte atât de folositor al Părintelui Mihail Stanciu (dintr-o eroare de comunicare ce îmi aparține). Dar cu o calitate editorială extraordinară.
Ca urmare, pot să anunț doritorii că Ortodoxia și artele marțiale se găsește iar în librării. Sau, cel puțin, în Librăriile Sophia. După cum vedeți, fraza alăturată conține un link. Acesta duce, printr-un simplu click, pe pagina unde se poate comanda cartea… atâta vreme cât tirajul nu s-a epuizat.
Dacă atunci când (re)citiți aceste rânduri cartea nu mai există pe raftul virtual, să nu vă supărați pe mine, că nu sunt editura; nici pe editură, căci și aceasta are resursele și limitele ei. Ba chiar ar fi o pricină de mulțumire: înseamnă că au fost destul doritori încât să nu se prăfuiască!
Cunoașteți adevărul, și adevărul vă va face liberi.
Au trecut deja, iată, două luni de la prima parte a acestor pagini. Aminteam acolo despre Părintele Ciprian Mega de la Oradea. Și despre mărturisirea sa, în parte voită, în parte silită – dar mereu asumată. O mărturisire pentru firescul vieții creștine, pentru sănătatea Bisericii lui Dumnezeu. O mărturisire care trebuie să fie a fiecăruia dintre noi – mireni, monahi, clerici.
De atunci încoace s-au întâmplat multe. A apărut filmul 21 de rubini (al Părintelui Ciprian Mega). Film boicotat, ocultat, ba chiar direct și cu nerușinare cenzurat. Spune mult această cenzură din partea celor care nu au mișcat un deget împotriva unor propagande anti-creștine, pro-droguri, pro-pornografie ș.a.m.d. Și care nu au mișcat un deget, ba chiar s-au împotrivit (ori, „cel mult”, s-au fățărnicit) la Referendumul pentru Familie.
Dar ce este 21 de rubini? Un film despre un ceas? Un film despre corupție? Un film despre prezența (cu nerușinare) în funcții înalte ale Bisericii a unora care numai creștini nu sunt? Da, și mai mult decât atât. Poate cel mai bun rezumat este diagnosticul unui comentator de pe youtube: ”Este un RMN al instituțiilor de astăzi, de la stat la Biserică!”
Un RMN? E ceva bun, nu? Cum poți să găsești boala, să o tratezi, să o vindeci, fără o analiză de calitate? Ca urmare, tot ceea ce este sănătos în Biserică tresaltă de bucurie pentru că există 21 de rubini! De la Patriarh până la cel mai de jos membru al Bisericii (eu), toți ne bucurăm că avem un RMN; că se deschid porțile diagnosticării, tratării și vindecării unora dintre bolile care ne bântuie. Noi știm că cel fără haină de nuntă a fost scos afară… cu atât mai mult cel care se împotrivește vindecării. Noi nu suntem ca un om căzut între tâlhari care se împotrivește samarineanului milostiv! Noi nu respingem spălarea rănilor, turnarea untdelemnului, vindecătoarea legare a feșelor. Dimpotrivă, conlucrăm recunoscători și mulțumim lui Dumnezeu că rănile sunt scoase la iveală; ca nu cumva, mustind pe ascuns de puroi, să ne arunce în cea mai neagră moarte – moartea veșnică. Ne bucurăm, pentru că iubim Biserica, Îl iubim pe Dumnezeu, îi iubim pe oameni. Și dorim ca toți să ne zidim, sănătoși, în Trupul Fiului lui Dumnezeu.
S-a ridica la Apus, în Cetatea Oradei, un mărturisitor, în parte involuntar, al Credinței: Părintele Ciprian Mega. Spun în parte involuntar, pentru ultima sa mărturisire majoră nu a plecat de la dorința de a face publice unele lucruri. Sfinția Sa doar a vrut să țină buna rânduială a Bisericii lui Dumnezeu. Rânduială căreia i se arată dușmani unii din lăuntrul Bisericii.
Acum, se știe, dintotdeauna Biserica a avut de înfruntat mai mult răutățile din lăuntru decât pe cel e din afară. Biserica este ca un spital. Îngrijirea celor bolnavi înseamnă aducerea lor în lăuntru; ceea ce înseamnă și adunarea de boli (și agenți patogeni). Ceea ce face ca rostul și prima grijă a spitalului – deci a Bisericii – să fie îngrijirea și însănătoșirea celor internați, adică a celor aflați în lăuntru.
Dar ce ne facem cu bolnavii care sunt în personalul spitalicesc sau bisericesc? La prima vedere nu ar fi o problemă atât de mare… câtă vreme respectă regulile de siguranță.
De pildă, fiecare cleric are datoria să se spovedească. De la hirotonirea mea în 1998 și până astăzi m-am străduit din toate puterile să nu treacă o lună fără să mă spovedesc. Aflat la pat, am rugat părintele să mă cerceteze, ca să nu mă lase nespovedit – și, pe cât se poate, să fiu și împărtășit, desigur. Iar măcar odată pe lună este un pogorământ, căci firesc este pentru cleric să se spovedească des, mai des decât mireanul; căci are mai multe de dus. Și fără întărirea în pocăință, fără înnoirea pocăinței, în loc să ne curățim și înălțăm ne infectăm tot mai rău și ne afundăm.
Dar câți clerici se spovedesc des? Am avut uimirea covârșitoare, mirean fiind, să aflu că sunt preoți care nu s-au spovedit de ani și ani de zile. Că sunt episcopi care de la hirotonirea lor întru arhierie nu și-au mai plecat genunchiul înaintea Domnului în Taina Spovedaniei. Și m-am cutremurat. Pentru mine, pentru ei, pentru Biserică. Cred că Dumnezeu poate să țină în har nu doar ani, ci o veșnicie, pe cel care este lipsit fără voia lui de cele sfinte. Cei închiși, lipsiți de Spovedanie și Liturghie, de Laude și Maslu și de toate cele asemenea, nu sunt lepădați de Dumnezeu. Căci acesta plinește lipsurile care nu țin de voința noastră cea rea. Dar atunci când de voia sa omul se lipsește de Împărtășanie, de Spovedanie, de Liturghie… se depărtează de Dumnezeu, dacă nu chiar se leapădă. Iar în golul depărtării se strecoară șarpele cel rău, otrăvindu-l tot mai mult.
În afara Fiului lui Dumnezeu, Marele Arhiereu, Dumnezeu și om, toți clericii sunt doar oameni. Adică au păcate și patimi. Canoanele 114, 115 și 116 de la Gangra (419), pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii, osândesc pe cei care ar pretinde că sfinții nu aveau păcate (ci doar din smerenie ar fi spus că au). Ca urmare, doar neștiutorii și nebunii se așteaptă ca un cleric să fie perfect, să fie fără păcate. Totuși, sunt păcate și păcate, sunt patimi și patimi. Și purtarea față de ele poate să fie cea potrivită, sau poate să fie otrăvită.
Căci este ceva să te rușinezi de păcatele și patimile tale, ostenindu-te împotriva lor. Să ai ochii ațintiți către Dumnezeu chiar și în cădere. Și altceva este să nu te rușinezi de ele, ci să te fălești cu ele. Sau, cel mult, să le ascunzi din fățărnicie, de fapt bucurându-te de ele fără rușine, alături de tovarășii de păcat și patimă. Între cele două stări este aceeași deosebire ca între Rai și Iad. Una este viață, iar cealaltă este moarte. Căci în ce vei fi găsit, în acelea vei fi judecat. Cel găsit în lupta cu patimile și păcatele ca nevoitor va fi primit de Dumnezeu. Iar cel găsit lăfăindu-se în patimile și păcatele sale, ca și cum n-ar fi mare lucru sau chiar ar fi firești, acela ca dușman al lui Dumnezeu va fi judecat.
Ca urmare, niciun binecredincios nu va căuta să iscodească păcatele și patimile fratelui său – decât dacă este doctorul sufletului aceluia, iar iscodirea este trebuincioasă tratării și vindecării. Cu atât mai mult niciun binecredincios cleric nu va căuta să iscodească păcatele și patimile altor clerici – mai ales știind cât de ușor înșeală bârfele, mânjind oamenii nevinovați. Dar, din partea sa, nici păcătosul (eu sau oricare altul) nu ne vom lăuda cu păcatele și patimile noastre. Dimpotrivă, vom lupta împotriva lor, cu gândul, cuvântul și fapta. Le și ne vom ironiza, ca să ne smerim fie cât de puțin. Le vom privi ca pe o povară și rană, ca pe o răutate, urâciune și murdărie. Așa cum și sunt.
Doar dracii se laudă cu păcatele lor, pentru că sunt proști: din pricina lor sunt despărțiți de Dumnezeu și Rai, și suferă cumplit, iar apoi se laudă cu cele care le aduc suferința pe care o urăsc. Asemenea, cel care se laudă cu păcatele și patimile sale se face asemenea dracilor. Iar clericul ce se laudă cu patimile și cu păcatele sale se face propovăduitor al răului, propovăduitor nu al lui Dumnezeu, ci al Satanei.
Părintele Ciprian Mega a început, de multă vreme, osteneala mărturisirii împotriva acestei lucrări a răului ce bântuie omenirea de la Cain și Lameh până astăzi: lauda cu răul făcut. O osteneală ce trebuie să fie a tuturor Creștinilor, mireni, călugări sau clerici, dar mai ales a tuturor clericilor. Care să fie astfel pildă și călăuză pentru îndreptarea tuturor celor din Biserică. Și de care fiecare ar trebui să se bucure și să se folosească. Și la care fiecare trebuie să ajute.
România Străveche - Ancient Romania 