Etichetă: Biserica lui Dumnezeu

Să Îl cinstim cinstit pe Domnul!

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Venind Domnul spre pătimirea Sa cea de bună voie…

Oamenii s-au hotărât să Îl (ne)cinstească prin superstiții.

În urmă cu mulți ani de zile, de curând venit la Credință, am întrebat câțiva apropiați Antimiști: De ce în unele icoane Maica Domnului este cu un crin în mână?
Și mi-au răspuns, unii dintre ei: Se zice că Maica Domnului a rămas însărcinată mirosind un crin.

Am fost nedumerit de răspuns, de vreme ce Biblia spune că sarcina a apărut prin pogorârea Duhului Sfânt și umbrirea puterii Celui Preaînalt (Luca 1.35). Așa că l-am întrebat pe primul meu duhovnic adevărat (adică primul la care am venit ca la călăuza către Domnul):
Părinte, de ce în unele icoane Maica Domnului este cu un crin în mână?
Și mi-a răspuns:
Crinul este simbolul curăției și este împăratul florilor. Prin el se arată curăția Maicii Domnului și faptul că este Împărăteasa ce a născut pe Fiul lui Dumnezeu. Este o oglindire a lucrării dumnezeiești într-o floare.
Am primit în suflet cuvintele acestea, care deschideau o nouă fereastră către cele sfinte: contemplarea lui Dumnezeu în Creația Sa.
Dar am și întrebat:
Atunci de ce unii spun că se zugrăvește crinul în icoane pentru că Maica Domnului ar fi rămas însărcinată mirosind un crin?
Și mi-a răspuns cu părere de rău:
Pentru că ei nu cunosc frumusețea Adevărului. Mulți nu caută să cunoască Învățătura lui Dumnezeu, și o înlocuiesc prin născociri omenești, prin superstiții și bârfe. După cum este scris, că înlocuiesc Legea lui Dumnezeu cu învățături omenești.

Au trecut anii, deceniile…
Părintele Adrian s-a dus la Dumnezeu, pe Care l-a iubit atât de mult.
S-au schimbat episcopi și preoți, regimuri politice și mode.
Însă tradiția înlocuirii Învățăturii lui Dumnezeu cu învățături omenești, din păcate și patimi, a rămas.

În loc să meargă la Denii și celelalte slujbe, în loc să citească Scripturile și celelalte cărți sfinte, mulți preferă să creadă în bârfe.
Și mint. Mint, sub pretextul evlaviei.
Mint că nu e voie să mănânci urzici în Săptămâna Mare. „Logica” fiind că ar fi fost bătut Iisus cu urzici. O idee ce prinde la cei care nu gândesc, pentru că, după cum râdea un sătean de cel care îi spunea asemenea bălării, „Păi d-aia le mânc, să mă răzbun pe ele!”. Și l-a lăsat cu gura căscată pe răspânditorul de superstiții.
Iarăși mint unii că nu ar fi voie să pui ouă sub cloșcă în Săptămâna Pătimirilor Domnului. „Logica” fiind că ouăle trebuie roșite. Deși nici aceia care spun asta nu roșesc ouăle pentru drob sau cozonac!
Și sunt multe alte „interdicții” superstițioase, fără nicio legătură cu adevărul.
Minciuni prin care se înlocuiește Învățătura lui Dumnezeu cu prostii.
Sub pretextul evlaviei, tradiției sau autorității.

Am venit la Biserică, am ales Ortodoxia, pentru că este singura credință care cu adevărat respectă Biblia.
Toate celelalte culte creștine calcă în picioare sau aruncă la gunoi părțile din Scripturi care le contrazic ideile.
Biserica lui Dumnezeu păstrează întreagă și fără schimbare Învățătura lui Dumnezeu. De la Cincizecimea de acum vreo două mii de ani și până astăzi.

Căci ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate, spunem la fiecare Liturghie.
După cum s-a spus din vechime:
Doamne Dumnezeul nostru, această mulțime de lucruri pe care am pregătit-o noi pentru a zidi templu sfânt numelui Tău, din mâna Ta le avem și ale Tale sunt toate. (I Paralipomena 29.16)
Iar acest cuvânt al Străbunilor – că de la Dumnezeu avem toate, chiar și pe cele pe care le dăm Lui – este adevărat totdeauna și pentru toate.
Cum ne întreabă Duhul Sfânt prin Pavel Apostolul: ce ai pe care să nu îl fi primit? (I Corinteni 4.7).
Deci toate cele bune sunt de la Dumnezeu, și doar prin El știm să facem binele.
Iar cele ce le facem în afară de Dumnezeu sunt răutate și strică, măcinând binele pe care El ni-l dă.

Ca urmare,
Venind Domnul spre pătimirea Sa cea de bună voie…
să îi aducem ale Sale dintru ale Sale, iar nu superstiții și minciuni.
Să Îl cinstim prin post și rugăciune, prin milostenie și bunătate, prin răbdarea cu bucurie a încercărilor, prin căutarea și însușirea Învățăturii Lui.
Și astfel și pe El Îl vom bucura, însoțindu-L în pătimiri și în slăvirea Sa, și pe noi ne vom zidi întru El.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia omenească împotriva Rânduielii Cerurilor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ca să înțelegem cât de deștepți suntem noi, oamenii, să recitim câteva rânduri din Evanghelia după Luca:

„…când a fost ceasul, [Iisus] S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El.
Și a zis către ei:
– Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de pătimirea Mea, căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu.
Și luând paharul, mulțumind, a zis:
– Luați acesta și împărțiți-l între voi; că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni Împărăția lui Dumnezeu.
Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând:
– Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea.
Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând:
– Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi. Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă. Și Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut!
Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela, care avea să facă aceasta?
Și s-a iscat între ei și neînțelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare? [s.n.] Iar El le-a zis:
– Regii neamurilor domnesc peste ele și se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia ca acela care slujește. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujește? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește.” (Luca 22.14-27)

Se vede aici și faptul că Apostolii nu aveau nici cea mai mică idee că Petru ar fi așezat de Iisus drept cel dintâi dintre ei. Nici Domnul nu (își) amintește așa ceva – deci Catolicismul știe altceva decât Dumnezeu Fiul și Apostolii Săi.
Dar mai ales se vede puternic ce dragoste și inteligență avem!

Iisus, pe care Apostolii L-au urmat ani de zile, era cunoscut și recunoscut de ei drept Mesia, Mântuitorul lumii, drept Marele Învățător și Proorocul proorocilor. Apostolii lăsaseră toate ca să Îl urmeze (Matei 19.27; Marcu 10.28; Luca 22.28 etc.). Arătând astfel o foarte mare credință și, am îndrăzni să spunem, o foarte mare dragoste. De Iisus, de Dumnezeu, de Adevăr…

Așa că se tulbură la gândul că unul dintre ei Îl va vinde, astfel împlinindu-se cuvântul că va fi dat în mâinile oamenilor și Îl vor omorî (Matei 17.22-23).
Și se tulbură atât de tare încât…
Încep să se certe care dintre ei ar fi mai mare!

Desigur, această preocupare deloc duhovnicească îi frământa de mai mult.

Curând după Schimbarea la față Îl întrebaseră, mai pe ocolite, „Cine este, oare, mai mare în împărăția cerurilor?” (Matei 18.1).
Erau după drumul către Capernaum, de-a lungul căruia discutaseră între ei care dintre ei, Apostolii, ar fi mai mare (Marcu 9.33-34).
Și El le-a răspuns, zicând
„Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor!” (Marcu 9.35)
Dar știind că prejudecățile și mândria lor nu-i vor lăsa să înțeleagă, Dumnezeu-Omul le-a dat ca pildă un copil, zicând
„De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare în Împărăția Cerurilor.” (Matei 18.3-4)
Și le-a mai spus un lucru mare:
„Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește.” (Matei 18.5)
Sau, cum arată mai pe larg Sfântul Marcu,
„Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din acești copii pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Marcu 9.37)

Dar cum să înțeleagă, de vreme ce lumea alerga și atunci, ca și acum, după slavă, putere, avere și alte năluciri?
Iar această alergare ține, desigur, de obișnuințe adânc înrădăcinate, ține de „deșteptăciunea” și „modestia” noastră. Adică de prejudecățile și mândria ce ne stăpânesc.
Și atunci, deși răspunsul era categoric, scena se repetă. Tragic.

Iată, pe drumul spre Ierusalim
„Iisus a luat de o parte pe cei doisprezece ucenici și le-a spus lor, pe cale:
– Iată ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor și a cărturarilor, și-L vor osândi la moarte; și Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească și să-L răstignească, dar a treia zi va învia.
Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se și cerând ceva de la El.
Iar El a zis ei:
– Ce voiești?
Ea a zis Lui:
– Zi ca să șadă acești doi fii ai mei, unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta, întru Împărăția Ta.
Dar Iisus, răspunzând, a zis:
– Nu știți ce cereți. Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu și cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezați?
Ei I-au zis:
– Putem.
Și El a zis lor:
– Paharul Meu veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu.
Și auzind cei zece s-au mâniat pe cei doi frați. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știți că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mari le stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Matei 20.18-28)

Prin urmare, scena amintită de Sfântul Evanghelist Luca este (cel puțin) a treia oară când Apostolii încearcă să obțină ca unul sau unii dintre ei să fie „mai mari peste ceilalți”. Și, ca și la discuția dinainte, există ceva aprindere, dar mai ales o adâncă nepăsare față de prevestirea chinurilor și morții lui Iisus. (Să ne mai mirăm că Apostolii uitaseră și de Înviere?)

Cum se împacă această nepăsare cu râvna, credința și dragostea cu care lăsaseră toate și Îl urmaseră?
Așa cum se împacă invocarea lui Dumnezeu când avem nevoie de ajutor și nepăsarea față de El în rest.
Așa cum se împacă pretenția credinței cu nepăsarea față de Învățătura Bisericii lui Dumnezeu.
Așa cum se împacă lacrimile de la Sfânta Liturghie cu ura față de cel/cea care ne-a stânjenit în drumul către casă (după slujbă).
Etc., etc., etc.

Apostolii erau și atunci niște oameni minunați.
Puțin au avut curajul, tăria, deșteptăciunea de a-L urma pe Iisus de la Iordan – sau de la Predica de pe Munte, măcar. Iar dintre ei, Cei doisprezece străluceau, de Însuși Iisus Christos i-a ales pe ei ca apostoli ai Săi.
Doar că fără a se arunca în voia lui Dumnezeu cu totul, omul se desparte mereu de Acesta: de câte ori are „părerea lui”.
Desigur, de fiecare dată iese prost; de fiecare dată omul se face de râs – față de sine însuși și față de Dumnezeu, cel puțin.
Doar că de fiecare dată omul își găsește pretexte să o ia de la capăt în „deșteptăciunea lui”.

Apostolii aveau multe daruri, aveau mult har, dar încă nu înțelegeau Rânduielile Cerurilor.
Gândeau omenește, după societate, în foarte multe privințe.
Iar mândria este o virtute socială oriunde stăpânește înstrăinarea de Dumnezeu: fie în forma lăudăroșeniei (ex.: SUA), fie sub forma convingerii că toți trebuie să li se supună (ex: Grecia, Rusia, Ungaria), fie sub forma mândriei smereniei (adică a supunerii în fața răului în numele datoriei; se întâmplă cam pretutindeni), fie sub alte obrăzare (= măști).

În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a stăpâni înseamnă a purta de grijă cu dragoste adevărată.
În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a vrea întru adevăr binele celuilalt, mult mai mult decât propriul bine.
În Ceruri, deci și în limba Creștinilor, a fi cel dintâi înseamnă a face, pentru și întru Dumnezeu, cel mai mult bine. Nădăjduind în înmulțirea binelui în propria persoană și, dacă se poate, și în afară.
Toate aceste trei adevăruri creștine se împlinesc în cuvântul părinte.
Părintele este stăpânul casei și al copiilor pentru că o și îi îngrijește cu dragoste adevărată.
Părintele își iubește copiii pentru că le vrea cu adevărat binele, mult mai mult decât propriul bine.
Părintele este cel dintâi în casă pentru că este cel dintâi în a face binele în casă.

Doar că această purtare a părinților – după puterile lor – este o excepție: în societate, și chiar în viața acestora.
Căci de cele mai multe ori părinții nu simt nevoia să aplice aceste adevăruri decât pentru copiii lor. Și nicăieri altundeva.
Iar de aici apar otrăvite roade: obișnuința cu formele păcătoase, pătimașe, căzute ale societății, cu formele diforme zise „stăpânire”, „iubire”, „a fi cel dintâi”; obișnuință care ajunge să schimbe, să deformeze și chiar să nimicească și ceea ce vrea părintele să dăruiască pruncilor săi.
Și astfel, din înstrăinare în înstrăinare, omul se depărtează de înțelesurile sănătoase, devine obișnuit cu cele bolnave, și pe acestea le crede bune.
Astfel că prostia omenească, pe care noi o credem deșteptăciune, inteligență, ba chiar înțelepciune, stă împotriva adevărului și a iubirii. Și ne desparte de curata, curățitoarea, sfințitoarea și mântuitoarea Rânduială Cerească.
Ținându-ne în prejudecăți și patimi spumegate.

Așa s-a făcut de Apostolii au avut nevoie de cumplita lovitură a Pătimirilor Domnului ca să vadă, în sfârșit, că la Dumnezeu este altă rânduială decât cea omenească.
Unul dintre ei, Iuda, deși a înțeles că a greșit, a rămas în neascultare de Dumnezeu: în loc să Îi ceară Acestuia iertare și îndreptare, s-a pedepsit singur, nebunește, osândindu-se (singur) pentru Vecie.
Unul dintre ei, Petru, înțelegându-și lepădarea, a așteptat și a cerut iertarea și îndreptarea lui Dumnezeu. Și a fost iarăși numărat cu Apostolii.
Dintre Cei doisprezece, unul singur a avut puterea ca, după prima spaimă, să se întoarcă și să urmărească în tăcere, durere și smerenie Pătimirile Domnului (Sfântul Ioan Evanghelistul).

Și au mai fost Măicuța Domnului și Mironosițele.
Tăcute, nepăsătoare față de slava omenească. Și astfel mai aproape de Dumnezeu-Omul, chipul desăvârșit al smereniei, iubirii, adevărului.
Ca urmare, ele se învrednicesc să vadă îngerul cel ce a strălucit la Mormânt, se învrednicesc până și să Îl vadă pe Iisus Christos Înviat. Și ajung ele să fie apostolii Apostolilor, vestindu-le acestora Învierea și făcând începutul propovăduirii creștine.

Împlinind astfel cuvântul ce se spusese pentru Veșnicie:

„Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor!” (Marcu 9.35)

„Iar înainte de sărbătoarea Păștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit.
Și făcându-se Cină, și diavolul punând în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-l vândă, Iisus, știind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.
A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis:
– Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?
A răspuns Iisus și i-a zis:
– Ceea ce fac Eu, tu nu știi acum, dar vei înțelege după aceasta.
Petru I-a zis:
– Nu-mi vei spăla picioarele în veac.
Iisus i-a răspuns:
– Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.
Zis-a Simon Petru Lui:
– Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul.
Iisus i-a zis:
– Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Și voi sunteți curați, însă nu toți.
Că știa pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toți sunteți curați.
După ce le-a spălat picioarele și Și-a luat hainele, S-a așezat iar la masă și le-a zis:
– Înțelegeți ce v-am făcut Eu?
Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să ca să spălați picioarele unii altora; căci v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi. Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când știți acestea, fericiți sunteți dacă le veți face.” (Ioan 13.1-17)

Multe mai pot fi arătate, spre a vedea cât de mare este deosebirea între Rânduiala Cerească și ceea ce, în prostia noastră, numim înțelepciune omenească. Dar ne oprim la îndemnul care ne cere ca
„și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12.1)

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. III. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. III. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei

(partea dinainte aici)

Una din marile alunecări din adevăr ale propagandei rusofone privind Mitropolia Basarabiei este cea privind reactivarea acesteia în 1992.

De pildă, d-l Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) pretinde că de vreme ce în 1992 exista în Republica Moldova „o biserică ortodoxă” … „deci nu exista niciun motiv de natură pastorală, misionară, să întemeiezi o biserică ortodoxă paralelă în teritoriul în care exista deja o biserică ortodoxă”.

Aici M.S.C. se dovedește tributar propagandei rusești, ceea ce îl face străin canoanelor Bisericii Ortodoxe.

După cum am arătat în partea dinainte și în prima parte a scrierii de față, dar și în alt material pe temă, Biserica lui Dumnezeu NU recunoaște și NU primește în veci schimbările de clerici, parohii sau eparhii făcute cu forța, făcute cu intervenția stăpânitorilor lumești (fie ei împărați, dregători, funcționari, dictatori, generali etc.).

Este un adevăr canonic fundamental, de care Patriarhia Rusă fuge cu groază. Și îl acoperă prin felurite sofisme și neadevăruri, căci altfel ar trebui să îndrepte foarte multe și să se pocăiască pentru foarte multe. Și încă nu poate. Nădăjduim, deocamdată.

Trist este însă că sunt și Români preiau această propagandă – ușor de demontat pentru oricine are acces la izvoarele canonice și istorice.

Atât aceștia din urmă, cât și Patriarhia Rusă, uită ori se prefac a uita un canon vechi și esențial:

„De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege; așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți nu a putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele (cetăți) cu starea (cali­tatea) sa preoțească, și ca, astfel, după obiceiul care se ține să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului. Noi, păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare), nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exer­cite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie sta­tornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (încheie) hotarul cârmuirii.” (Canonul 37 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

Acest canon a fost și este folosit din plin de Patriarhia de Constantinopol, de Patriarhia Alexandriei, de Patriarhia Antiohiei etc. Altfel spus, a fost și este acceptat urbi et orbi de Biserică. Inclusiv de Biserica Rusă, care a recunoscut pe ierarhii hirotoniți în temeiul său, ba a și slujit cu ei, de mai multe ori.

Dar ce spune de fapt acest canon? Care, desigur poate să pară prea lung și într-un grai prea vechi pentru mulți!
Ei bine, acest canon poruncește ca, dacă năvălirile barbare tulbură episcopiile (eparhiile) sau mitropoliile, astfel încât episcopii canonici nu pot să vină în localitățile de scaun ale episcopiei lor, SĂ ÎȘI PĂSTREZE TITLUL ȘI TOATĂ PUTEREA, iar la trecerea amenințării SĂ ÎȘI REIA SCAUNELE CUVENITE.

Pentru că „asprimea” amintită în canon este datoria sfântă a episcopului de a-și ocupa scaunul și a nu sta altfel decât în vizite frățești în alte localități decât cele păstorie. Datorie sfântă a cărei încălcare se pedepsește prin caterisire.
Și, spun Dumnezeieștii Părinți, de Duhul Sfânt insuflați, dacă din pricina năvălirilor sălbatice (barbare) nu se face ocuparea scaunelor, atunci nu se aplică pedeapsa și, atenție, nu se mărginește (încheie) hotarul cârmuirii. Făcându-se aceasta după nevoia vremii.

Deci, o năvălire sălbatică ce ar alunga pe toți clericii ortodocși din Moscova, Atena sau Ierusalim, nu ar da nimănui dreptul să înființeze acolo altă episcopie. Ori dacă o asemenea năvălire ar veni peste Kazan ori Tesalonic, peste Damasc ori Cairo, de asemenea nu ar avea nimeni dreptul să înființeze acolo episcopii, și cu atât mai mult unele rupte de centrul canonic.

La fel, sălbatica năvălire sovietică din 1944 nu dă nimănui dreptul să înființeze altă episcopie sau alte episcopii în locul celor care țin de Patriarhia Română.
Iar odată trecută năvălirea, sau odată îmblânziți ocupanții, Patriarhia Română are, conform Canonului 37 Trulan, datoria de a reactiva episcopiile sale din teritoriul ocupat. Fie în forma inițială, fie în altă formă. Putând să primească ori să caterisească pe clericii aduși de puterile lumești (conform canoanelor amintite și în părțile dinainte ale lucrării de față).

Prin urmare, este greșit – sau, mai bine zis, mincinos – pusă problema „întemeierii” Mitropoliei Basarabiei.

Mitropolia Basarabiei a fost înființată, la cererea clericilor și poporului credincios basarabean (din Aprilie 1917), prin hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse ținut la Moscova în August 1917!
Iar Patriarhul Tihon al Rusiei, pe 23 Mai 1918, a recunoscut libertatea Mitropoliei Basarabiei de a-și alege apartenența: la Biserica Rusă ori la Biserica Română. Asta, deși după canoane ar fi trebuit să recunoască apartenența Bisericii Basarabene la Biserica Română…
Totuși Biserica Basarabiei a ales revenirea la Biserica Ortodoxă Română.
Act care a fost primit de Biserica Română, refăcându-se apartenența canonică firească a Basarabiei.

Aici merită amintit alt canon încălcat permanent de Rusia:

„Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a cunoaște pe cel întâi întru dânșii și a-l socoti pe acesta drept căpetenie, și nimic de seamă fără el să nu facă. Iar fiecare să facă doar cele câte se cuvin Episcopiei sale și satelor celor de sub dânsa. Dar nici acela fără de încuviințarea tuturor să nu facă ceva, că așa va fi o unire și se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.” (Canonul 34 Apostolic)

Ca urmare, era cu totul firească această revenire. Și așa a funcționat Mitropolia Basarabiei, 100% canonic până și din punctul de vedere al Bisericii Ruse, până la năvălirea barbară a Sovieticilor. Care, după cum am arătat mai înainte, a batjocorit canoanele și ierarhia Bisericii, fapt ce nu putea rămâne neîndreptat de Biserică.

Prin urmare, conform și Canonului 37 Trulan, Biserica Ortodoxă Română avea datoria sfântă să reactiveze Mitropolia Basarabiei.
Iar clericii structurii necanonice rusești (din 1990 arhiepiscopie), aveau datoria sfântă de a se retrage în Rusia ori de a reveni la Biserica Română, singura canonică în Republica Moldova, Regiunea Cernăuți și Regiunea Odesa.

Față de răzvrătirea acestor clerici, față de părtășia lor cu Bolșevicii și genocidurile acestora, față de complicitatea acestor clerici la structuri necanonice etc., Mitropolia Basarabiei avea tot dreptul să îi caterisească și să îi dea anatemei.

Dar iubirea este mai mare decât dreptatea, au spus ierarhii români. Și au așteptat, chemând iar și iar la îndreptare, la unire, la frățietatea firească.
Iar astăzi, când la această chemare preoții, diaconii, dascălii și poporul Republicii Moldova răspunde, multă bucurie se face în Ceruri și în sufletele ierarhilor români.
Dar, din păcate și patimi, tulburare multă și ocări și minciuni se născocesc de propaganda rusă. La care se alipesc, foarte dureros, oameni ce ar trebui să știe mai bine.

Însă nu ne tulburăm de aceasta.
Precum se împrăștie fumul și nu mai este, așa sunt amenințările și așa-zisele pedepse aruncate de cei necanonici, din dragoste și cu pogorământ răbdați de Biserica Ortodoxă Română.
Duhul Sfânt, care a insuflat canoanele Bisericii, este de partea Bisericii Române, care a ținut și ține aceste canoane. Căci fără puterea uimitoare și minunată a lui Dumnezeu, nu se putea ca de atâtea ori România să elibereze Basarabia, în parte sau în întregime, de sub cizma Moscovei.

De aceea, să alungăm orice frică și cu bucurie să dăm slavă lui Dumnezeu pentru refacerea unității noastre. Căci scris este

Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună!
Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui.
Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munții Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac. (Psalmul 132)

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Votul Greciei este falimentul Administrației Bisericești (I)

A avut loc votarea de către Grecia a unei legi care permite așa-zisa căsătorie homosexuală, plus adopția de copii de către perechile de homosexuali. Deși s-au spus multe despre acest fapt, am hotărât să adaug un cuvânt la acelea.

punctul de vedere creștin

Din punct de vedere creștin lucrurile sunt limpezi: familia naturală este alcătuită dintr-un bărbat și o femeie; familia naturală este singura familie sănătoasă; familia naturală este singura familie poruncită de Dumnezeu; familia naturală este singura familie primită de Dumnezeu; copiii au dreptul natural la un tată (bărbat biologic) și o mamă (femeie biologică); copiii au dreptul natural la curăție, la puritate, care există doar în familia naturală, nu în legăturile bazate pe perversiuni sexuale; etc.

Aceste poziții de mai sus sunt poziții teologice clare, dogmatice.

Pentru că dogma în limbajul creștin (nu în alte limbaje eterodoxe) este

adevăr de credință descoperit de Dumnezeu deoarece este trebuitor mântuirii omului.

Iar morala creștină, în întregul ei, este descoperită de Dumnezeu, și este descoperită ca trebuitoare mântuirii omului.

De pildă, avem cuvântul Duhului Sfânt (prin Sfântul Apostol Pavel) care zice:

Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. (I Corinteni 6.9-10)

Și iarăși, la fel,

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători la idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)1

Este o adevărată nebunie să pretindă cineva că este Creștin și, totodată, să pretindă că Dumnezeu a învățat pe om să păzească lucruri care nu îi sunt necesare, folositoare, bune. Căci Dumnezeu este izvorul binelui, după cum stă scris:

Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. (Iacob 1.17)

Ca urmare, vedem că

învățăturile morale nou-testamentare sunt descoperiri dumnezeiești trebuincioase pentru mântuirea omului.

Ca urmare, încălcarea lor înseamnă pășirea către Iad (Apoc. 21.8), iar negocierea lor este imposibilă (Iacob 1.17).

Desigur,

Creștinul urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos; iar dacă acesta luptă împotriva adevărului, se ferește de el cu milă și durere. (Iezechiel 18.20-32 și 33.11-16; Matei 5.44; Luca 18.9-14; Iuda 1.21-25 etc.)

Dar, totodată, scris este:

Când Eu voi zice păcătosului: „Păcătosule, vei muri”, și tu nu-i vei grăi nimic, ca să vestești pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. (Iezechiel 33.8)

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Putem da multe asemenea cuvinte dumnezeiești; dar pentru cel care vrea să cunoască adevărul, și unul e de ajuns – iar pentru cel care vrea să rămână în minciună, nimic nu e de ajuns ca să îl întoarcă la Adevăr.

Despre neîntemeierea unui „Sinod panorotodx”

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

În urmă cu peste opt ani de zile, pe 2 Februarie 2016, apărea un material scris de mine despre ciudățenia fanariotă zisă „Sinod panortodox”.
După atâta vreme, încă nu s-a revenit la gândirea sănătoasă, la bunul-simț ortodox. Și încă se flutură momâia Sinaxei din Creta, cu același nume fanariot și rătăcit de „Sfânt și Mare Sinod”, din care abia de a căzut termenul „panortodox”.
Ca urmare, postez iarăși acel material, căci văd încă actuale cele mărturisite în el.

materialul a fost publicat pentru prima dată pe 2 Februarie 2016 în Revista Atitudini, întemeiată de Părintele Iustin Pârvu (link aici). Iată cuvintele:

Despre Adunarea din Creta

Mă tot întreabă fii și fiice duhovnicești, precum și alții, care este părerea mea despre numitul „Sfântul și Marele Sinod Panortodox” ce ar urma să se adune în Creta în acest an.
Părerea mea este prea puțin importantă, fiind eu neînsemnat și cel din urmă dintre clericii Bisericii lui Dumnezeu.
Dar, chiar și așa fiind, am datoria să răspund la întrebare, mai ales că este stăruitoare, spre a nu fi numărat cu cei care tac atunci când li se cere să mărturisească.
Nu există în toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu vreo adunare a clericilor de orice fel care să se numească „sinod panortodox”. Un asemenea organ al Bisericii nu a existat niciodată.
Este adevărat, Biserica are puterea de a institui multe lucruri noi, ca de pildă sărbători, timpuri ale întrunirii sinoadelor, îndreptări ale calendarului și altele asemenea. Dar numai într-un sinod canonic! Fie el local – pentru sărbători locale și alte asemenea lucruri -, fie sinod ecumenic pentru chestiunile ce privesc întreaga Biserică – precum îndreptarea calendarului sau altele probleme universale.
Iar canonic, un nou fel de sinod al întregii Biserici se poate înființa numai și numai într-un sinod ecumenic!
Or, cum nu există un sinod ecumenic ce să fi înființat tipul de întrunire clericală numit „sinod panortodox”, în Biserică nu există așa ceva („sinod panortodox”).
Deci întrunirea unui „sinod panortodox” nu este ortodoxă. Este doar o adunare politică, după cum vom dovedi îndată.
Negarea canonicității unui așa-zis „sinod panortodox” „doar” pe baza lipsei oricăror canoane care să îl aducă la ființă din neființă poate părea, unora, un formalism. Eventual exagerat. Însă întreaga lucrare a Bisericii se realizează în temeiul unei depline organicități, în care nu există rupturi, salturi mortale, mutații genetice. Dimpotrivă, totul se întemeiază și crește printr-o dezvoltare continuă, coerentă, neîntreruptă, armonică (simphonică). Nu sunt îngăduite în Biserica lui Dumnezeu contradicții doctrinare, nu se îngăduie în Biserica lui Dumnezeu acceptarea de „adevăruri” ce stau împotriva Adevărului revelat și mărturisit de veacuri, sau alte asemenea abateri și auto-contraziceri.
Din acest punct de vedere așa-zisul „sinod panortodox” suferă de o profundă necanonicitate și ne-ortodoxie încă din titlu. Titlu care, trebuie să o spunem cu maximă tristețe, este ne-ortodox. Sau, ca să fim pe deplin în adevăr, este eretic.
Afirmația este extrem de grea și o facem cu mare durere, după ani de zile în care am tăcut și ne-am rugat să nu fie nevoie să o facem.
Dar de ce spunem că este eretic titlul de „Sfântul și Marele Sinod Panortodox”?
Pentru că „pan-ortodox” înseamnă „a tot ceea ce este ortodox”. Deci un asemenea sinod ar fi unul al întregii Ortodoxii.
Ceea ce înseamnă că:
1. Dacă Biserica Ortodoxă în întregul ei este Biserica lui Dumnezeu, un asemenea sinod este pur și simplu sinod ecumenic şi ar fi trebuit numit ca atare.
2. Dacă un asemenea sinod nu este ecumenic, atunci Biserica Ortodoxă nu este Biserica lui Dumnezeu, ci este o erezie.

Prin urmare, ortodocșii care acceptă denumirea de „sinod panortodox” săvârșesc o greșeală uriașă, negând ortodoxia Bisericii de care aparțin!
Faptul că, de fapt, această rătăcire animă pe unii dintre cei care au produs, impus și/sau susținut o astfel de ciudată denumire se vede și prin justificările absurde pe care le dau poziției lor.

Trecem peste faptul că nu văd – așa cum se întâmplă adesea cu cei orbiți de învățături străine – contradicția logică elementară prezentată mai sus.
Trecem peste acest fapt deoarece „scuzele” pentru o asemenea purtare şi stranie denumire sunt cele care arată limpede rătăcirea. Și se împart, din câte am văzut noi, în două:
1. Spun unii că sinodul nu se poate denumi ecumenic pentru că „lipsește Biserica Romei”.
Afirmația este neadevărată de două ori.
În primul rând, pentru că Biserica Romei nu lipsește, de vreme ce la Roma există biserici ortodoxe și clerici ortodocși, ce vor fi reprezentați în Creta. Ba chiar există Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, având sediul episcopal… la Roma!
Deci, în chip categoric, Italia în general și Roma în particular nu lipsesc din adunarea clericală denumită „sinod panortodox”.
În al doilea rând, pentru că niciodată nu a fost condiționată canonic ecumenicitatea unui sinod ecumenic de prezența unei episcopii, fie ea a Romei, Constantinopolului sau Ierusalimului, chiar dacă este foarte bine să fie prezente cât mai multe dintre ele, iar acceptul lor ulterior – chiar și în lipsa reprezentanților la sinod – este vital.

  1. Spun unii că sinodul nu se poate numi ecumenic pentru că „există o ruptură în Biserică”.
    Prin „ruptură” înțeleg acești „unii” faptul că o serie de grupări ce se bazează într-o măsură mai mare sau mai mică – dar niciodată deplină – pe Sfânta Scriptură nu sunt în comuniune cu Biserica lui Christos. (Aici intră, după ideologiile ecumeniste ale acelor „unii”, ba Papalitatea, ba unele sau altele din grupările protestante ori neoprotestante, ba copții sau iacobiții etc.)
    Dar niciodată nu au fost toți cei care se revendică ai Scripturii în comuniune!
    În vremea Întrupării Domnului nostru Iisus Christos cei care se revendicau ca fiind ai Scripturii erau împărțiți în farisei, saduchei, esenieni și alții asemenea. Dar nu formau, nici pe departe, un întreg.
    În vremea creșterii Bisericii şi propovăduirii apostolice erau pe lângă adevărații creștini și nicolaiții, simoniştii și alții asemenea. Care se revendicau a fi ai Scripturii, dar nu erau.
    La fel a fost și în timpul Sinoadelor Ecumenice, când grupări mai multe sau mai puține, mai largi sau mai restrânse, după epocă, pretindeau a fi ale Scripturii, fără să fi fost.
    Fie în vremea Sfinților Apostoli, fie în vremea Sinoadelor Ecumenice, orice sinod ortodox a fost sinod deplin fără participarea celor care se pretindeau ai Bibliei deși o încălcau! Cu atât mai mult Sinoadele Ecumenice au fost depline şi ecumenice indiferent de lipsa unora sau altora din grupările eterodoxe.
    De fapt și prima grupă de pretexte pentru denumirea eretică „sinod panortodox”, și a doua grupă de pretexte țin de una și aceeași rătăcire, aceea care confundă Biserica și ucenicii lui Christos cu toți cei care se pretind a fi așa ceva.
    Pare greu de crezut că un om logic poate să facă o asemenea confuzie.
    Dar acolo unde sentimentalismele și interesele subiective domină, orice confuzie devine posibilă.
    Desigur, se poate pretinde că eu sunt cel care greșește (și cei care au aceeași părere cu mine). Că fie sentimentalismele, fie interesele subiective mi-ar putea întuneca discernământul, astfel încât eu să fiu cel confuz.
    Și, desigur, o asemenea ipoteză trebuie acceptată ca probabilă pentru oricare părere personală.
    Doar că se poate vedea în ceea ce am prezentat nu doar o logică foarte clară – ceea ce este insuficient într-un asemenea caz – ci și mărturia Bisericii de-a lungul veacurilor. Care constituie o mărturie invincibilă!
    Cei numiți „creștini” sociologic sau social – cum vrem să spunem -, adică indiferent de apartenența lor la Biserică sau la alte grupări, erau în jurul anului 300 sub 10% din populația Romaniei (denumită astăzi „Imperiul Roman”).
    În vremea unor sinoade ecumenice membrii Bisericii alcătuiau o minoritate din masa „creștinilor după nume”.
    Și totuși niciodată Biserica nu s-a împiedicat de problema raportului numeric, teritorial, de prestigiu etc. între ea și eterodocși.
    Nici una dintre cele două tipuri de scuze pentru denumirea „sinod panortodox” nu există în Istoria Bisericii!
    Există cel mult texte ale eterodocșilor (ereticilor) care se plâng împotriva Sinoadelor Ecumenice sau împotriva Bisericii în baza unor asemenea scuze…
    De aceea, de altfel, nici nu a existat vreodată în Istoria Bisericii ideea sau termenul de „sinod panortodox”, pentru că nicicând nu a fost primită în Biserică ideea eretică a „lipsei” sau „mutilării” Bisericii prin faptul că există eterodocși (în afara ei, unde le este, logic, locul).
    O a treia grupare de scuze vede în denumirea necanonică de „sinod panortodox” un fel de „pogorământ” pentru cei din afara Bisericii. Care, pentru mulți din cei afectați de rătăcirea ecumenistă, sunt mai importanți în neadevărul lor decât ortodocșii sau Adevărul Dumnezeiesc.
    Pentru că, de fapt, nu ascunzând lumina sub obroc sau adevărul sub denumiri „diplomatice” îi putem ajuta pe cei din afara Bisericii. Dimpotrivă, trebuie să trăim în Lumină astfel încât să fim lumină, spre a-i putea elibera pe cei care vor să vadă Adevărul și să fie în Lumină. Aceasta este datoria Bisericii și a ucenicilor lui Christos. Iar diplomația iubirii, deși necesară în lucrarea misionară, devine rătăcire atunci când afectează Învățătura Bisericii sau organicitatea ei. Ceea ce denumirea de „sinod panortodox” o face din plin.
    Pentru toate aceste pricini socotesc, plin de tristețe, că întrunirea sau adunarea din Creta nu este de fapt un sinod, ci o adunare politică, sortită eșecului. Am spus acest lucru în particular de câte ori am fost întrebat și, iar fiind întrebat, o spun din nou și public.
    De altfel, dată fiind pretenția de sobornicitate și unanimitate a adunării din Creta denumită „sinod panortodox” putem vedea că a eșuat deja! Nu doar pentru faptul că din ultra-clericalism a închis dintru început porțile fundamentalei deschideri către plinătatea Bisericii (în limba română nici astăzi majoritatea documentelor nu au fost măcar traduse, cu atât mai puțin să fie cercetate de întreaga Biserică). Nu doar prin disprețul arătat față de toți creștinii și clericii ne-înregimentați administrativ, care nu au avut nici un cuvânt de spus pe temă – atitudine total necanonică ce adaugă la necanonicitatea așa-numitului „sinod panortodox”.
    Mai mult decât atât, opoziția Patriarhiei Georgiei (Gruziei), dar și a multor ierarhi a căror ortodoxie și jertfelnicie creștină este binecunoscută, au făcut din această adunare un copil mort înainte de a se naște.
    Din fericire, spun eu, pentru că astfel se ușurează durerile cumplite prin care, altfel, ar fi trecut Biserica. Și care, de altfel, nu sunt încă îndepărtate cu totul, deși sunt mari șanse ca adunarea din Creta să rămână, asemenea altor pseudo-sinoade și întruniri necanonice, doar sursa unor documente sterpe, diplomatice și pseudo-teologice, și un exemplu despre cum nu trebuie să lucreze ortodocșii.
    Ultra-clericalismul, monahomania, ecumenismul, etnofobia și filetismul sunt câteva din rătăcirile ce au dus izvodirea unui asemenea mutant eterodox denumit „sinod panortodox”. Nu am atins această problemă, așa cum nu am atins nici problema convocării canonice a unui sinod ecumenic – ceea ce ar fi fost adunarea din Creta dacă era canonică – și nici alte probleme foarte grave ce ar fi trebuit lămurite de foarte multă vreme. Și care au fost acoperite de cele cinci rătăciri amintite mai sus, cele mai grave, din câte știu eu, din toate cele care luptă Biserica din interior în aceste vremuri.

Îmi cer iertare înaintea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce nu am izbutit să exprim îndeajuns de limpede şi adevărat!
Îmi cer iertare înaintea celor care citesc ori aud aceste cuvinte pentru orice supărare pe care ele le-ar pricinui-o!
Dar cred întru Dumnezeu că acesta este adevărul, oricât de neplăcut sau dureros ar fi de auzit şi asumat!

Preot al lui Christos,
Mihai-Andrei Aldea