Etichetă: birocrație

Despre naivitatea politică românească (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe linie latină Românimea adună vreo trei mii de ani de continuitate politică – știută. Pe linie traco-iliră este greu de spus, căci Traco-Ilirii erau mânați, politic, mai ales de schimbare. La fel și Sciții sau Celții, așa încât nici aceștia nu ne pot fi reper în această privință.

Totuși de la confederație de triburi și republici populare până la regat sau regate, de la acestea la împărăție cu provincii, apoi cu ducate și principate, Românimea a cunoscut felurite așezări politice. Proprii. La care s-au adăugat cele ale migratorilor, de la Germanici la Slavi, de la Unguri la Tătari.

Și dacă ne raportăm la imaginea patetică a lui Eliade…

Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut în vifor. (Mircea Eliade – Teroarea istoriei și destinul României)

deja cineva și-ar putea închipui că diplomația și politica românească sunt de o mare maturitate.
Doar au în spate o uriașă experiență istorică (singurul stat ce rivalizează vechimea noastră este China) și nenumărate frământări și dureri!

Din păcate, la propriu și figurat, diplomația și politica românească sunt, în uriașă majoritate, de o imaturitate gravă, ce mi se pare adesea patologică. Dar cum psihiatria nu este domeniul meu, ar fi de competența specialiștilor să abordeze comportamentele politice și diplomatice de pe la noi din perspectiva tulburărilor de personalitate anancastice sau histrionice, de personalitate instabilă emoțional, disocială, anxioasă etc.
Spre a nu trece – mai mult decât prin suspiciunea exprimată – în hotarele unui domeniu de specialitate în care nu am pregătire, mă voi mărgini la problema, deloc minoră, a naivității politice (și, implicit, diplomatice) românești.

Voi preciza din start că au existat și există și excepții.
Doar că, prin exact calitatea lor de excepții, confirmă regula.
Iar prima regulă a naivității politice românești este luarea în serios a pretextelor politice.

Să citim câteva titluri:
–  ”America apără doar pe cine vrea”
– Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula 21 de rubini
– Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”

Toate aceste titluri țin de naivitatea politică românească.
Nu doar pentru că au fost formulate, ci pentru că sunt tipice: ele oglindesc fără greș tipare de gândire și purtare politică și diplomatică majoritare la Români.
Dar sunt, aceste tipare, chiar așa, naive?
Și sunt, în vreun fel, rele?

Primul titlu, ”America apără doar pe cine vrea” este în directă legătură cu ”Așteptăm Americanii” (cu variațiile ”Așteptăm Occidentalii”, ”Așteptăm Britanicii”). Aceste sintagme, astăzi uitate de foarte mulți, sunt oglinda gândirii politice a Românilor din anii ’30-’50 ai secolului trecut (secolul XX).
Pentru acei Români era simplu: Comuniștii, Sovieticii erau răi, iar „civilizația”, Americanii, Britanicii, Francezii, erau buni, deci odată de Românii au intrat sub ocupația comunistă, sovietică, „ăia bunii trebuiau să vină să îi elibereze”.
Pe aceeași logică, America, adică Statele Unite ale Americii, de fapt, ar avea obligația să îi apere pe toți „ăia bunii”, respectiv pe toți „ăia oprimați”.

Din această logică rezultă o consecință clară:
– dacă Americanii nu au venit, înseamnă că sunt răi, deci votăm Iliescu
respectiv,
– dacă America nu apără pe toată lumea, înseamnă că e rea, deci… (aici fiecare o ia în direcția lui, de la alți „izbăvitori” externi la deznădejde și pasivism).

Al doilea titlu este
Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula ”21 de rubini”.
Pentru o gândire sănătoasă, această știre este interesantă. Pentru o gândire sănătoasă și informată, știrea este și mai interesantă.
Pentru o gândire sănătoasă, știrea arată, pe de-o parte, curajul unor creatori români de artă (creatori de top!) de a-și prezenta arta în inima unei puteri cu care suntem într-o situație ostilă. Un gest de tărie și demnitate, ce îndrăznește să contrazică dictonul inter arma silent musae (între arme muzele tac). De asemenea, gestul este o necesitate: dincolo de războiul ce se desfășoară acum, toate țările cu o politică matură păstrează „niște punți” cu partea adversă. Așa fac, pe plan economic, Franța și alte țări. Și nu doar pe plan economic…
Și mai interesantă devine știrea prin prisma criticii administrației bisericești și a corupției politice din filmul 21 de rubini. Opera cinematografică lovește în etatizarea produsă în Biserica Română (mai ales de la 1716 încoace). Birocrația sufocă duhul, de mult prea multe ori, producând adesea clerici cu prea puțină vocație preoțească – și prea multe alte chemări. Iar implicările politicii corupte adâncesc asemenea dureri și căderi. Iar această critică a filmului, deși folosește imagini din România, se potrivește perfect situației Bisericii din Rusia! Lucru pe care sigur îl observă orice critic de film care cunoaște starea de lucruri din Federația Rusă. Mai mult, filmul 21 de rubini cuprinde atacuri la adresa lui Putin. Prezența sa la „BRICS Film Festival 2024” este, prin urmare, mai mult decât interesantă.
Pentru cine gândește sănătos, matur, liber, informat.1

Dar și aici ne izbim de naivitatea politică românească.
Acea împărțire simplă, copilărească, imatură, a lumii, după pretextele politice, în „buni” și „răi”.
Care face să se respingă orice dialog sau înțelegere cu Rusia; pentru mulți, până și pe cele privitoare la interese vitale ale Românilor și României.
Acești mulți fiind, ca prin magie, orbi la faptul că „bunii” pe care îi iau ca reper au relații cu Rusia, ba chiar au uriașe schimburi comerciale. Nu doar câteva filme la un festival.

Ne trezim astfel în fața unui radicalism, adesea absolutist, plecat de la o viziune extrem de naivă, simplistă și falsificatoare: convingerea că pretextele politice sunt adevăruri absolute, de unde rezultă, în temeiul lor, împărțirea lumii în buni și răi.
”Bunii” trebuind sprijiniți cu orice preț, „răii” trebuind să plătească orice preț „pentru că sunt răi”.
Este gândirea fetelor de la Apaca, este gândirea votanților FSN din 1990 (și după).
Pentru a-i manipula pe purtătorii acestei gândiri trebuie doar să fluturi un „bine” și un „rău” pe calapodul pretextelor politice în vogă. Și în temeiul acestei fluturări, sunt gata să voteze cu Satana împotriva lui Iisus, ba chiar sunt gata să Îl bată, să Îi scuipe și să Îl răstignească pe Iisus. De-o pildă, pentru că a lăsat ca mirul să fie folosit pe El în loc să le dea lor banii, cum i-a învățat Satana că ar fi fost mai bine.

Această gândire, trăire a Românilor de astăzi, este cea care face posibil al treilea titlu din serie:
Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”.

Gestul CNA este de o imbecilitate obscenă: este gestul Naziștilor când pierdeau războiul de a-i bate, degrada și chiar împușca pe cei care observau că pierd războiul. Sub aceeași acuzație dictatorial-imbecil-obscenă că „răspândesc defetismul”, „seamănă neîncredere în Reich”, „subminează statul hitlerist” etc.
Desigur, nu este prima abjecție CNA, dar asta nu o face normală, așa cum nu sunt nici celelalte.
Dar ce ne interesează aici este întrebarea fundamentală: cum se poate să existe în România un asemenea organism tipic sistemelor totalitare și să lucreze așa cum o face?
Iar răspunsul este: deoarece hrănește și se hrănește din naivitatea politică românească.

Radicalismul împărțirii în „buni” și „răi”, ca obișnuință politică românească, face din CNA o expresie directă a politicii românești. Și face posibilă și nepedepsibilă o măsură dictatorială și imbecilă ca cea luată de CNA împotriva Postului Realitatea Plus.
Așa cum, același radicalism ieftin, aceeași naivitate gravă, a făcut posibile și în cea mai mare parte nepedepsite mineriadele.

Ca o sinteză, să observăm că prin comparație cu purtarea unor state și puteri cu maturitate politică și diplomatică, simplismul românesc este în cel mai bun caz o naivitate. Care ne-a făcut și ne face foarte mult rău.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Între timp s-a arătat pe deplin verticalitatea Părintelui Ciprian Mega. Acesta a mărturisit limpede Ortodoxia, Românismul și dorința de pace a Bisericii și oamenilor de bun-simț. A făcut aceste mărturisiri la Moscova, în fața autorităților ruse și artiștilor ruși, în fața lui Putin. O mărturisire de nivel înalt, de care rareori au fost în stare cetățeni ai României, chiar dacă au fost acolo. O mărturisire împotriva rasismului anti-românesc, împotriva extremismului de toate formele, împotriva răutății de toate felurile. Nu este de mirare că exponenți ai răului din Biserică și din afara ei l-au atacat și îl atacă. Dar dureros și mai ales amenințător este câți Români (adevărați sau doar cu numele) îi cred pe acești exponenți ai răului. Așa cum i-au crezut și pe alți exponenți ai răului care îi puneau să poartă mască, să stea la „distanța socială” (stabilită din pix) și să se vaccineze cu escrocheriile Pfizer, Moderna etc. Însă aici se aplică simplismul politic amintit, în formele fanatismului politic „mai bine să greșești cu Partidul decât să ai dreptate împotriva lui” și „Partidul are dreptate și când (sau mai ales când) greșește”. În aceste cazuri „Partidul” este gruparea mafiilor politice care domină România.

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti. (III) Ce zice Patriarhia de Fanar si ce spune Dumnezeu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

partea a doua aici

ce zice Patriarhia de Fanar și ce spune Dumnezeu

După cum am arătat mai înainte, Administrația Bisericească este foarte schimbătoare. Și își justifică pozițiile printr-un limbaj teoolog sau pseudo-teologic: termenii par teologici, însă folosirea lor este cel puțin greșită, dacă nu intenționat distorsionată. Fenomenul este de înțeles: dumnezeul Administrației Bisericești este Birocrația, nu Sfânta Treime; Aceasta din urmă este doar un pretext pentru aplicarea regulilor birocratice.

Nenorocirea este că tot mai mulți arhierei (= episcopi) sunt prinși de și în Administrația Bisericească, ajungând să slujească la doi stăpâni: lui Dumnezeu și Birocrației.

Este tipică situația votului Greciei pentru așa-zisa „căsătorie gay” și adopția copiilor de către cuplurile sau grupurile1 perverse.

a) poziția inițială a Patriarhiei de Fanar

În acest an, adică pe 24 Ianuarie 2024, apare în revista Romfaia2 un material deasupra căruia se precizează „Γράφτηκε από τον/την Οικουμενικό Πατριαρχείο. 24/01 16:52”, adică „Scris de Patriarhia Ecumenică. 24/01 16:52”.

Titlul materialului (comunicatului) este
„Η Ιερά Σύνοδος του Οικουμενικού Πατριαρχείου για τα ομόφυλα ζευγάρια”,
adică
„Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice despre cuplurile de același sex”.

Textul este scurt și hotărât:

„Ἡ Ἁγία καί Ἱερά Σύνοδος, συνελθοῦσα ὑπό τήν προεδρίαν τῆς Α. Θ. Παναγιότητος εἰς τήν τακτικήν συνεδρίαν αὐτῆς, σήμερον, Τετάρτην, 24ην Ἰανουαρίου 2024, ὑπενθυμίζει εἰς τό εὐσεβές ποίμνιον τοῦ Πανσέπτου Οἰκουμενικοῦ Θρόνου, ἐπί τῇ συζητήσει περί θεσμοθετήσεως γάμου μεταξύ ἀτόμων τοῦ ἰδίου φύλου καί περί τεκνοθεσίας ἐν Ἑλλάδι, τήν δεσμευτικήν Ἀπόφασιν τῆς Ἁγίας καί Μεγάλης Συνόδου τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας (Κρήτη, Ἰούνιος 2016), ὅτι «ἡ Ἐκκλησία δέν ἀποδέχεται διά τά μέλη αὐτῆς σύμφωνα συμβιώσεως τοῦ αὐτοῦ ἤ ἑτέρου φύλου καί πᾶσαν ἄλλην μορφήν συμβιώσεως, διαφόρου τοῦ γάμου» ὡς «τῆς ἐν Χριστῷ ἑνώσεως ἀνδρός καί γυναικός», ἡ ὁποία «συνιστᾷ μίαν μικράν ἐκκλησίαν ἤ μίαν εἰκόνα τῆς Ἐκκλησίας» (κείμενον «Τό μυστήριον τοῦ γάμου καί τά κωλύματα αὐτοῦ», Ι.10 καί 4).
Σημειοῦται συγχρόνως, ὅτι τά συνάπτοντα τοιαύτας μορφάς συμβιώσεως μέλη τῆς Ἐκκλησίας πρέπει νά ἀντιμετωπίζωνται μετά ποιμαντικῆς εὐθύνης καί ἐν Χριστῷ ἀγάπης.
Ἐκ τῆς Ἀρχιγραμματείας τῆς Ἁγίας καί Ἱερᾶς Συνόδου”

adică3

„Sfânta și Sfințitul Sinod4, întrunit sub președinția Atotsfinției Sale Patriarhul Ecumenic, în ședință ordinară, astăzi, Miercuri, 24 Ianuarie 2024, reamintește turmei evlavioase a Atotsfântului5 Tron Ecumenic, privind discuțiile despre instituționalizarea căsătoriei între indivizi de același sex și adopția în Grecia, de hotărârea obligatorie a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, Iunie 2016), conform căreia ”Biserica nu îngăduie membrilor ei să încheie uniuni de același sex sau orice alte forme de unire6 diferită de căsătoria” ca „unire în Christos între bărbat și femeie”, ce „constituie o mică biserică; sau o icoană a Bisericii” (text „Taina Căsătoriei și impedimentele ei”, I.10 și 4).
Se amintește totodată că membrii Bisericii care intră în asemenea uniuni trebuie tratați cu răspundere pastorală și dragoste întru Christos.
De la Arhisecretariatul Sfântului și Sfințitului Sinod”

Subliniem aici plăcerea cu care Administrația Bisericească se tăvălește în termeni hiperbolici (pe românește, umflați peste măsură). Nu se poate ca Sinodul Patriarhiei de Fanar să fie Sinod, ba nici măcar Sfânt Sinod: este Sfânt și Sfânt Sinod, ori Sfânt și Sacru Sinod, ori Sfânt și Sfințit Sinod, oricare dintre variantele acestea fiind corecte. Patriarhul de Fanar nu poate să fie doar patriarh, ba nu-i ajunge nici titulatura de „Patriarh Ecumenic”: este declarat și se declară „Παναγιότητος”, adică „Atotsfântul” sau „Atotsfințitul”. Asta deși amândouă titlurile sunt 100% anti-ortodoxe, căci singurul Atotsfânt și Atotsfințit este Dumnezeu.

Asemenea termeni tipici idolatriei birocratice sunt un semnal de alarmă de foarte mare intensitate. Iisus Christos este Fiul lui Dumnezeu dinainte de timp și Creație, care S-a întrupat „pentru noi oamenii și a noastră mântuire”. Și niciodată nu și-a dat asemenea titluri. Nu pentru că nu ar fi fost cuviincioase, ci ca să ne învețe smerenia. Este decent să folosești, om fiind, aceste titluri de care s-a ferit Împăratul Împăraților, Marele Arhiereu, Marele Învățător și Răscumpărătorul lumii?

Pot cita aici nenumărate cuvinte și învățături ale Bisericii care combat și interzic asemenea înălțări necuviincioase. De la cele nou-testamentare până la cele patristice. Dar ca să nu deviez de la subiect, mă întorc la tema discuției noastre: asemenea formulări trufașe, străine smereniei ortodoxe, constituie un uriaș semnal de alarmă față de buna așezare a celor care le folosesc – inclusiv atunci când textul pare ortodox.

În acest caz, dincolo de amintitele formule, o altă alunecare o constituie exprimarea convingerii obligativității hotărârilor foarte discutabilei Sinaxe din Creta 2016, pe nedrept numită sinod. Chiar dacă citatele invocate sunt ortodoxe, este de bun simț ca într-o temă atât de sensibilă ca cea tratată să se apeleze la texte incontestabile: precum cele biblice sau ale Sinoadelor Ecumenice universal primite de Biserică.

Apelul la o autoritate discutabilă, dar pecetluită politic sau administrativ, este tipic unui sistem laic, birocratic, dictatorial. Idolatria birocratică nu acceptă discutarea hotărârilor venite „pe calea oficială”! Chiar dacă sunt hotărâri extrem de proaste! După cum se spunea în Comunism, „mai bine să greșești cu Partidul, decât să ai dreptate împotriva lui”.

Trecând peste toate aceste semnal de alarmă, la prima vedere ceea ce rămâne este ortodox:
– singura formă de căsătorie este aceea între bărbat și femei întru Christos
– cei rătăciți trebuie tratați cu răspundere pastorală și dragoste.

Dar cât de reală este așezarea în Ortodoxie a „Atotsfintei” Patriarhii de Fanar?

b) poziția Patriarhiei de Fanar după votul Greciei

Pe 15 Februarie 2024 politicienii Greciei au adoptat legea care permite recunoașterea de către stat a uniunilor homosexuale7 drept „căsătorii”, precum și adopția de copii de către așa-zisele „familii homosexuale”.

Care a fost reacția Patriarhiei de Fanar (”Ecumenice”) față de acest gest?

Cu o tactică tipică birocrației – și, din păcate, Administrației Bisericești – a fost scos la înaintare un „purtător de cuvânt semi-oficial”.
Termenul „semi-oficial” sună ciudat, însă exprimă realitatea.
În acest caz este vorba despre Dr. John Chryssavgis, Arhidiacon al Patriarhiei Ecumenice și Director Executiv al Institutului Ecumenist Huffington8. Deși nu este oficial purtător de cuvânt al Patriarhie de Fanar, John Chryssavgis, un australiano-americano-greco ecumenist fanatic, este consilier al patriarhului în cauză și unul dintre vârfurile de lance ale Religiei Ecumeniste9 – al cărei adept este, în fapt, și Patriarhul de Fanar. Ca urmare, feluritele sale cărți, articole, „puncte de vedere” etc. reflectă ideologia radicală a Ecumeniștilor de la Fanar, indiferent dacă asta se recunoaște ca atare sau nu. Dovedirea recunoașterii oficiale a pozițiilor lui este realizată prin prezența lui în funcțiile amintite și în altele asemenea. În acest caz particular, poziția lui John Chryssavgis pe care o vom detalia mai jos se dovedește ca susținută de Fanar printr-un fapt clar: Patriarhia Fanariotă nu a contrazis poziția sa, nu s-a delimitat de ea, nu a făcut precizări pe temă etc. Această tăcere înseamnă categoric aprobare.

Poziția Patriarhiei de Fanar a fost redată de John Chryssavgis întâi în în ziarul Kathimerini, pe 17 Februarie 2024, la numai două zile de la votul Greciei. Ceea ce înseamnă că fusese redactat cel puțin cu o zi înainte (ca să aibă timp să intre la tipar). Faptul că materialul a fost pregătit fie înainte de vot, fie imediat după vot, este foarte important pentru a măsura cât de cinstit este autorul în demersul său – vom reveni mai jos pe text. Ulterior autorul – de altfel vorbitor nativ de engleză australiană – îl traduce și îl publică și în limba engleză.

Textul începe în forță:

„Una dintre ispitele care invariabil chinuiesc preoții și predicatorii atunci când lansează declarații și proclamații este înclinația de a oferi soluții la dileme inexistente, de a oferi răspunsuri la întrebări pe care nu le pune nimeni sau de a se adresa audienței greșite. De aceea cu greu este surprinzător că diferiți ierarhi și diferite cercuri ortodoxe simt nevoia să exprime pasiuni exagerate și alarmări excesive în dezbaterile curente în jurul hotărârii privind căsătoriile homosexuale abia trecută prin Parlamentul Grec.”

Textul începe în forță, dar nu în apărarea Ortodoxiei, nu în apărarea moralei creștine, nu în apărarea Bisericii!
Merită observat că textul se îndreaptă din start împotriva preoților și predicatorilor care ar spune ceva nepotrivit (din punctul de vedere al Patriarhiei Ecumenice). Nici vorbă de o mustrare împotriva politicienilor care normalizează și apoi impun perversiunile, violurile, mutilarea și alte bestialități! Nu, autorul se îndreaptă din start împotriva celor din Biserică ce se opun acestor monstruozități! Articolul fiind scris, reamintim, chiar înainte de uriașa majoritate a reacțiilor produse de gestul de apostazie și satanism al politicienilor Greciei!

Mai trist, în stilul clasic al condamnărilor publice comuniste, John Chryssavgis nu dă nici măcar un exemplu de „pasiuni exagerate” ori „alarmări excesive”. Trebuie crezut pe cuvânt, pentru că are autoritate! Și ca nimeni să nu își pună întrebări, autorul face un salt logic tipic Bolșevismului:

„Cu legalizarea mariajului unisex, Grecia devine prima țară majoritar ortodoxă cu egalitate în mariajul civil. În Rusia, doar promovarea sau defilarea cu LGBTQ este sancționabilă cu închisoare de către stat, cu susținerea, dacă nu binecuvântarea Bisericii. Iar în Georgia, simpla laudă sau protestul în sprijinul mândriei gay stârnește animozitate socială cu toleranța, dacă nu cu sprijinul formal al Bisericii.”

Limbajul (neo)comunist folosit de arhidiaconul și consilierul Patriarhului de Fanar este cu totul străin Bisericii și Credinței lui Dumnezeu.
Este de observat aici și o exprimare corectă: „Grecia… țară majoritar ortodoxă”. Într-adevăr, Grecia nu este o țară ortodoxă, așa cum sistematic s-a mințit și se minte. De altfel, din câte știu eu, nu există niciun stat ortodox în lume. Rusia este un stat neo-comunist regionalist10, în care Ortodocșii practicanți sunt o minoritate cel mult tolerată și folosită politic, dacă nu prigonită. Aceeași situație există în Grecia, doar că aici este un NeoComunism Globalist, în locul celui regionalist din Rusia. Asemănătoare cu Grecia este situația din România, unde numai ridicarea neașteptată și tot mai puternică a AUR a oprit implementarea politicilor extremiste neo-comuniste.

Dincolo de acest aspect, să observăm că John Chryssavgis vorbește despre „egalitate” atunci când discută despre căsătorie: „egalitate în mariajul civil”. Se pare că d-sa nu poate înțelege noțiunile care îi contrazic ideile: căsătoria este în deplină antiteză cu egalitatea! Aceasta este o realitate atât de evidentă, încât incapacitatea de a o observa ni se pare că ține de o orbire patologică. Până și „căsătoria civilă” este un proces de așezare pe o treaptă superioară a celor căsătoriți. Prin căsătorie cei doi soți capătă drepturi care nu există la cei necăsătoriți. Ca urmare, pretenția egalității căsătoriei și pretenția egalității inegalității sunt sintagme cu aceeași valoare logică.

Adevărul limpede, pragmatic, factual este că prin căsătorie bărbatul și femeia obțin privilegii naturale deoarece aduc societății câștiguri esențiale.

Iar primul și cel mai mare câștig social adus de familie, existent de la Adam și Eva până astăzi este: conceperea, nașterea și creșterea copiilor în cel mai bun mediu posibil pe pământ: familia naturală, alcătuită dintr-un bărbat și o femeie.

Amintesc aici de spusele a doi celebri homosexuali, Domenico Dolce și Stefano Gabana:

„Te naști și ai un tată și o mamă. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.”
„Mă opun ideii că un copil ar putea să crească cu doi părinți gay. Un copil are nevoie de o mamă și de un tată.”

Dar dincolo de asemenea citate, absolut clară este mărturia istoriei: toți copiii au nevoie de tată și de mamă. Cea mai LGBTQ societate din istorie a fost aceea a Grecilor păgâni. La ei exista o adevărată instituție de pedofilie, efebia, iar relațiile homosexuale și lesbiene, ba chiar și alte perversiuni despre care nu mai discutăm, tot de acolo sunt cunoscute. Dar, ce să vezi: în cultura păgână greacă nu există căsătorie homosexuală! Pentru că și Grecii păgâni, oricât de perverși sexuali, înțelegeau adevărul elementar că fără familie naturală nu există viitor.

Ca urmare, „egalitatea căsătoriei civile” este un act anti-social, anti-științific și anti-uman, care duce, nolens volens, la distrugerea societății. Asemenea idei sunt nu doar eterodoxe, ci direct anti-ortodoxe.

La fel de eterodox și anti-ortodox este și paragraful

„Moralitatea este un lucru (poate deschis moralismului Bisericii), dar legalitatea este altul (cu mult mai puțin loc pentru critică, până și din partea Bisericii). Până la urmă, prin definiție, Statul nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii; cu atât mai puțin își va impune Statul legislația Bisericii. Kyriakos Mitsotakis, Prim Ministrul Republicii Elene, a fost lipsit de ambiguitate: „Noi ne referim la alegeri făcute de stat și nu la convingeri religioase!””

Teologic, textul este anti-ortodox, iar logic este de o prostie abisală.

Legalitatea nu este altceva decât impunerea prin legi a unei morale (a unei etici). Legea face deosebirea între ceea ce este bun, cum este bun, și ceea ce este rău, și cum este rău. Este adevărat că de multe ori politicienii ascund voința din spatele legii, pentru a o face să pară impersonală și absolută11. Dar adevărul este că orice legislație este și impune un sistem moral/etic iar acesta este cel dorit de legiuitor. Separarea pretinsă de John Chryssavgis este total inexistentă.

Ca urmare, este de datoria Bisericii, respectiv a fiecărui membru al acesteia, de a încerca, după puterile sale – și în conformitate cu morala creștină – să determine legiuitorul să legifereze creștinește. Încercarea de a obține un sistem juridic moral (ortodox), adică de a obține o legalitate cât mai ortodoxă este o datorie sacră (după cum vom vedea mai jos).

Străină adevărului este și ideea că „prin definiție Statul nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii”. În realitate, orice stat are un sistem religios la care se raportează pentru validare morală. Acest lucru îl face, de fapt, chiar și autorul textului pe care îl comentăm, atunci când invocă drept repere absolute valorile social-politice la care el aderă (chiar dacă sunt străine Ortodoxiei). Este adevărat că un stat anti-creștin nu așteaptă opinia sau aprobarea Bisericii. Dar orice stat care se pretinde neutru moral și religios are obligația de a se consulta cu structurile sociale cu autoritate morală în privința legilor pe care le elaborează. Cum ar putea o lege să fie democratică, să fie în interesul cetățenilor, câtă vreme cetățenii nu sunt consultați nici măcar prin instanțele morale de care ei aparțin?

În realitate, autorul face apologia unei dictaturi mascate. O dictatură în care statul are dreptul la legiferări cu un caracter moral și religios radical, dar Biserica nu ar dreptul nici măcar să comenteze!

Pretenția că statul nu își va impune legislația Bisericii este de un infantilism absolut: nu există nicio prevedere în Constituția Greciei sau în alt aparat juridic ce ar putea opri asemenea acțiuni. Dimpotrivă, statul elen legiferează, și în Constituția Greciei, și în alte părți, numeroase lucruri privind Biserica. Ca urmare, citatul din Kyriakos Mitsotakis nu are absolut nicio relevanță, chiar dacă s-ar referi la acest subiect.

Și mai jalnic, afirmația lui Kyriakos Mitsotakis este doar o minciună politicianistă prin vorbitorul care încearcă să se sustragă răspunderii morale și religioase pentru gestul moral și religios făcut. Ca urmare, folosește ceea ce Iulian Dobrinescu descrie ca

„un model discursiv pasiv purtat în general la persoana a treia, unde verbele toate sunt la diateza pasivă, iar concluziile (ele însele formulate de parcă ar fi deduse în chip silogistic) sunt atribuite nu atât vorbitorului, cât unui colectiv atotcuprinzător, dar nedefinit” (Iulian Dobrinescu, Despre originea legilor)

În acest caz, „colectivul atotcuprinzător” este „statul”, descris ca și cum ar fi o persoană supra-morală. Ca și cum „alegerile făcute de stat” nu ar fi făcute de oamenii care au ales să fie politicieni și aleg ce fel de moralitate legiferează!
Altfel spus, și aici autorul apelează la sofisme de foarte slabă calitate, prin care să își justifice pozițiile eterodoxe.

Pe aceeași linie se află, de altfel, întregul text. În care autorul, direct sau indirect, îi face pe criticii legii votate în Grecia „ipocriți”, „nestăpâniți”, „necugetați”, „retrograzi” ș.a.m.d. Este, de altfel, limbajul obișnuit al Administrației Bisericești împotriva celor care țin Credința în ciuda politicului (a se vedea și atitudinile istorice amintite în secțiunea anterioară). Și în care, de asemenea, autorul vrea cu tot dinadinsul să împingă Biserica „pe partea corectă a istoriei”.

Sofismele folosite sunt nenumărate, dar în esență poziția este de condamnare a celor care păstrează Credința și de laudă a celor care o schimbă după „mai marele discernământ” la politicienilor.

Față de această poziție, dincolo de noianul de minciuni folosite în textul amintit, rămâne alegerea între limbajul lăudăros al celor înstrăinați de Dumnezeu și ascultarea față de Adevăr.

Căci adevărul evident este că Dumnezeu a rânduit ca familia să fie alcătuită dintr-un bărbat și o femeie (Matei 19.4-6).

Adevărul evident este că Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să fie atras de femeie și femeia de bărbat, iar celelalte atracții sexuale sunt perversiuni care duc spre Iad (Romani 1.20-32).

Adevărul evident este că Biserica a ascultat de Dumnezeu și totdeauna a privit aceste perversiuni ca patimi josnice, împotriva cărora trebuie luptat cu toată durerea, mila și puterea (Iacob 1.21). Căci Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel 18.23, 32; 33.11; I Timotei 2.4).

John Chryssavgis și cei ca el – care pretind că sunt Creștini, dar susțin practicarea perversiunilor și altor patimi – sunt cei pentru care s-a scris
„Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.” (Romani 1.32)

Căci scris este, iar ei știu asta, că

„Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6.9-10)

Iar în ceea ce privește ideea demonică după care Biserica nu ar trebui să lupte împotriva satanizării statului și/sau societății, iată poruncile lui Dumnezeu:

„Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.14-16)

„Mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția Cerurilor. … În orice cetate sau sat veți intra, cercetați cine este în el vrednic și acolo rămâneți până ce veți ieși. Și intrând în casă, urați-i, zicând: „Pace casei acesteia”. Și dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind din casa sau din cetatea aceea, scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei, în ziua judecății, decât cetății aceleia. Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Feriți-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriștilor și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători și la regi veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți; fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi. Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și se vor scula copiii împotriva părinților și-i vor ucide. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. … Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învățătorul și slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui? Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena. Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului, toți sunt numărați. Așadar nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10.7, 11-22, 24-33)

„Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28.18-20)

„Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16.15-16)

Desigur, rămâne ca cititorul să vadă în ce măsură poziția Patriarhiei de Fanar (”Ecumenice”) este în conformitate sau în contradicție cu poruncile lui Dumnezeu. Mie mi se pare o contradicție extremă.

Și, totuși, de ce o asemenea poziție?

De ce asemenea însăilări de sofisme și concepte eterodoxe?

Pentru a masca falimentul Administrației Bisericești.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Următorul pas după „căsătoria homosexuală/lesbiană” și „adopțiile” de către cuplurile de acest fel este „familia multiplă” sau „multipolară”, cu trei, patru sau mai mulți perverși pretinzând că sunt o familie; și, desigur, pretinzând dreptul să adopte copii, ca să îi „educe” după perversiunile lor.

2 Romfaia este o sabie tracică pe care mai târziu au adoptat-o și Grecii. Romfaia și mahaira (amândouă arme tracice) sunt termenii cel mai des folosiți pentru sabie și spadă în Septuaginta (variantă în limba greacă veche a Vechiului Testament) și în Noul Testament. Aici Romfaia este o publicație online aflată la adresa romfea.gr

3 Traducerea pe care o oferim diferă de alte variante în limba română deoarece ne-am ferit de modificările fățarnice făcute de traducători în chip obișnuit. De pildă, o traducere de încredere în limba engleză (https://orthochristian.com/158350.html) folosește pentru termenul grecesc „Παναγιότητος” forma englezească „All-Holiness”, care se tradce în română „Atotsfinția”, „Atotsfânt(ă)” sau „Atotsfințenie”, după caz. În limba română este evident că termenul este eretic, deoarece Singurul Atotsfânt este Dumnezeu, iar pretenția oricărei „atotsfințenii” pentru creatură este inacceptabilă. Ca urmare, se recurge la eufemisme de tipul „Preasfințit” (nu că acest titlu ar fi prea încadrabil prin conținut și smerenie în cerințele ortodoxe).

4 În greacă „Ἡ Ἁγία καί Ἱερά Σύνοδος”. „ Ἡ” este articolul hotărât „-ul”. „Ἁγία” este „Sfântul”. „ καί” înseamnă „și”. „Ἱερά” înseamnă „sfânt”, „sacru” sau „sfințit”. „ Σύνοδος” înseamnă „Sinod”. Traducerea literară ar fi „Sfântul și Sacrul Sinod” ori „Sfântul și Sfântul Sinod”. Birocrația adoră asemenea exprimări hiperbolice pentru ceea ce vede ca „autoritate”.

5 Termenul „πανσέπτου” înseamnă, de asemenea, „atotsfânt”. A se vedea nota anterioară.

6 Termenul grecesc „συμβιώσεως” poate fi tradus direct în limba română ca „simbioză”. În acest caz traducerea corectă ni se pare „unire” (sau, în cel mai rău caz, „relație”), pentru că nici „conlocuire”, nici „coabitare”, nici „conviețuire” nu exprimă ideea textului original. (Este evident că frații sau colegii de școală aflați la internat conlocuiesc, coabitează și conviețuiesc fără a intra în interdicția prezentată în comunicat.) A se vedea și următoarea folosire a termenului „συμβιώσεως” în comunicat.

7 Conform definiției originare, homosexuală este orice persoană cu atracție sexuală față de persoane de același sex.

8 Institutul Ecumenist Huffington a fost înființat de către Ecumenistul Michael Huffington în 2022, cu binecuvântarea Patriarhului de Fanar. Țelul descris oficial de către Michael Huffington în propria sa prezentare de pe site-ul instituției este de a aduce la comuniune „bisericile Catolică, Ortodoxă, Episcopală și Luterană”.

9 Alături de Religia Bahai și Religia Ecumenistă pretinde că nu este o religie, ci doar un curent de unificare religioasă. Doar că și în una, și în cealaltă, adeptul trebuie să renunțe la „unele” elemente ale religiei de care aparține, de fapt esențiale. Și trebuie să venereze ori să adore pe cei care au întemeiat, organizează și țin în funcțiune sistemul religios. Ca urmare, în realitate și Bahai și Ecumenismul sunt religii în cel mai clasic sens al cuvântului, doar că sunt religii care, pe cât posibil, fug de confruntarea directă de idei.

10 Comunismul regionalist este acea formă de comunism ce se pretinde „naționalist” ori „patriotic”, deși distruge sistematic valorile și tradițiile naționale și real patriotice, spre a le înlocui cu forme tumorale comuniste.

11 A se vedea și Iulian Dobrescu, Eseu despre originea legilor, juridice.ro, 2020; https://www.juridice.ro/715375/eseu-despre-originea-legilor.html

Votul Greciei este falimentul Administratiei Bisericesti. (II) De ce a căzut Grecia

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Votul Greciei este falimentul Administrației Bisericești. (II) De ce a căzut Grecia

de ce a căzut Grecia

prima parte aici

Trebuie să amintim faptul că în Constituția Greciei (C.G.) se prevede clar că „religia prevalentă a Greciei este cea a Bisericii Răsăritene Ortodoxe a lui Christos” (Art. 3, pct. 1). Această afirmație, ca și restul prevederilor din Articolul 3 C.G. (Constituția Greciei) au fost obiectul unui triumfalism birocratic: Administrația Bisericească – ce domină și Biserica Greciei, ca și alte biserici locale – a prezentat-o ca pe o mare victorie a sa în raporturile cu statul; ca un mare câștig etc. Aceste pretenții au fost răspândite de propagandă și în străinătate. În România au fost repetat și insistent voci care pretindeau că raporturile dintre Stat și Biserică în Grecia sunt minunate, creștine, exemplare.

În realitate, orice jurist cu gândire logică, ba chiar oricare cititor logic, poate vedea că acest text nu aduce absolut niciun avantaj concret Bisericii din Grecia. Dimpotrivă, alte pasaje din C.G. anulează orice prevalență legală, Art. 3 devenind pur formal (și cât iubesc formalismul birocrații!).

De pildă, Art. 13 C.G., care anulează „prevalența” din Art. 3, pct. 1, C.G., a fost sistematic ignorat în exprimările triumfaliste. Deși era un articol ce stabilea o egalitate absolută între culte! Și nu a fost ignorat pentru că nu ar fi fost cunoscut: se invoca prevederea „prozelitismul este interzis”… ca pe vreun fel de victorie a Bisericii Greciei!

Aici ne oprim o clipă: lucrarea de propovăduire este tipică și obligatorie Bisericii. Am dat mai mult exemple; se pot vedea și capitolele 2-5 din Faptele Apostolilor și multe alte texte nou-testamentare foarte clare. Prin urmare, oprirea universală a „prozelitismului” este, legal, juridic, și interdicție pentru Biserica Greciei de a face convertiri.

De fapt greșit lăudata prevedere, mult dorită de birocrații din Biserica Greciei, este un exemplu clar al birocrației bisericești, numită și Administrație Bisericească.
Această structură ne-canonică a adus și aduce mult rău Bisericii, pretutindeni.

Dar amintitul caz este și un exemplu al slăbiciunii Bisericii Greciei în fața Statului (în speță, în fața politicianismului și diplomației).

Boala a început de mult: de foarte multă vreme ierarhia grecească s-a temut și se teme de „gânditori independenți”. Înțelegând prin „gânditori independenți” nu pe cei care ar gândi în afara Învățăturii Domnului, ci pe cei care gândesc în afara ordinelor și regulamentelor, adică în afara birocrației. Criteriul „supunerii” sau „ascultării”, canonic față de îndrumătorii duhovnicești, a fost mutat în „supunere” sau „ascultare” față de birocrație (a.k.a. Administrație Bisericească).
Efectul acestei cerneri necanonice a fost și este un cler de slabă calitate din punct de vedere duhovnicesc. Deși, desigur, în cea mai mare parte conformist.

O mărturie a decăderii adusă de sistemul birocratic:
Acest cler cernut după supunerea birocratică are, exceptând episcopii, interdicție de predicare fără aprobare specială!!!

Adică un preot, care prin definiție trebuie să predice, în Biserica Greciei nu are voie să predice decât excepțional. Nici diaconii nu pot să o facă. Etc.

De așteptat, această măsură a convenit conformiștilor: au scăpat astfel de o sarcină în plus.

Împotriva acestui sistem de alegere a clericilor s-au ridicat multe voci.
Unele au fost prigonite teribil și s-au sfințit, precum Sfântul Nectarie. Altele din prigoană au ajuns să cadă din Biserică.
Toate aceste cazuri ar fi trebuit să sperie sufletele supraveghetorilor Bisericii Greciei (adică pe episcopi). Căci vor răspunde înaintea lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, pentru fiecare drept pe care l-au prigonit, pentru fiecare suflet pierdut din vina lor. Nici vorbă! Sistemul a continuat ca atare până astăzi.

De multă vreme bisericile grecești s-au supus – în majoritate, dacă nu în copleșitoare majoritate – unor directive străine Învățăturii lui Christos. Aici intră Megali Idea (visul rasist al unui imperiu „creștin” condus de Greci și care impune limba și cultura greacă, „superioare”, tuturor) dar și interese de întindere ceva mai mică. Toate acestea accentuează treptat supunerea oarbă, birocratică, anti-ortodoxă, față de „mai mari” și Stat.

Biserica Greciei ar fi trebuit să înțeleagă răutatea sinucigașă a drumului pe care merge de mult: cel puțin din clipa în care pentru tot mai mulți Greci ea a devenit un accesoriu etnic, un simbol etnic, o marcă identitară etnică. Toate aceste expresii ridică cel puțin probleme ecleziologice delicate, dacă nu tind să fie direct eretice (accesoriu etnic). Dar, din păcate, corespund ethosului elin cel puțin de la 1700 încoace. Desigur, nu absolut, căci există și unii sfinți ieșiți din acest mediu. Însă covârșitor.

O pildă a contradicției profunde – ca să nu spune ființiale – între „biserica societății”, conformistă și de paradă, și Biserica Grecească reală este dată de colivari și, respectiv, uriașa majoritate a Grecilor (care mai merg, fie și uneori, la slujbe).

Colivarii izbutesc să aducă la viață, în Athos, rânduielile creștine care fac deosebirea între sărbătorile împărătești și celelalte zile. Printre altele, prin faptul că pomenirea celor adormiți cu slujbe și pomeniri specifice se face canonic Sâmbăta, ziua în care Domnul a fost cu cei adormiți, ba chiar s-a pogorât la Iad. În timp ce Duminica, Ziua Învierii, nu se fac asemenea slujbe, pomenirea celor adormiți făcându-se prin rugăciunile și cererile din slujbele dedicate Învierii. Revenirea la această practică firească a Bisericii s-a făcut cu multă muncă și din partea unor călugări sau clerici greci. În totală opoziție cu pilda acestora, Grecii fac parastase, adică slujbe specifice de pomenirea morților… exact Duminica. Pretinzând, totodată, că i-ar cinsti, prețui, venera etc. pe colivarii ajunși în rândurile sfinților.

Din nenorocire, gândirea birocratică ce domină clerul superior grecesc a împiedicat observarea, înțelegerea, asimilarea și producerea unui răspuns sănătos la aceste simptome grave.
Ca un exemplu tragi-comic al lucrării și discernământului „Administrației Bisericești”, amintim că aceasta i-a lăudat inițial pe colivari, apoi i-a condamnat drept „șarlatani”, „corupători”, „impioși”, „simulatori ai evlaviei”, „vase putrede ale Satanei”, „disprețuitori”, „minți luciferice”, „cacodocși”, „apostați”, „răzvrătiți”, „hulitori”. Amândouă gesturile, de laudă și de osândă, s-au făcut repetat, prin documente publice, de către una și aceeași Administrație Bisericească, în timpul aceluiași patriarh.
Apoi aceeași administrație, dar sub alt patriarh, îi osândește iarăși.
Pentru ca după o vreme, aceeași administrație, sub un al treilea patriarh, să înceapă să îi laude iar.
Pentru ca, până la urmă, „cacodocșii” și „răzvrătiții” să fie recunoscuți drept sfinți de către aceeași Administrație Bisericească…

Printre „hulitorii” și „disprețuitorii” și „simulatorii evlaviei” se numără, de pildă, Sfinții Nicodim Aghioritul și Atanasie din Paros.
Care au avut parte de același tratament din partea Administrației Bisericești Grecești precum Sfântul Nectarie de Eghina: prigoniți până la extrem în timpul vieții, urâți după moarte, dar canonizați din pricina mulțimii minunilor, evlaviei populare și unor interese… să le zicem turistice.

Evident, politicianismul absurd al Administrației Bisericești a îndepărtat pe oameni de Credință.
Chiar și etnofiletismul religios grecesc a contribuit la aceasta. Căci și dacă păcătoșii sunt bucuroși să găsească patimile lor la clerici, bucuria este păcătoasă: prin această găsire își îndreptățesc propriile patimi, depărtându-se de Dumnezeu, deci și de Biserica Lui.

Fenomenul îndepărtării nu s-a produs brusc, ci treptat. Ceea ce a dat iluzia că practicile birocratice, oricât de tiranice și necreștine, pot continua până la A Doua Venire. Mai ales că erau acoperite cu spoielile banilor veniți de la Stat, pe diferite căi. Mulți din Administrație uitând că acele „surse” există doar pentru că și doar câtă vreme mai există Credință în Biserică. Iar odată cu despărțirea majorității Grecilor de Biserică, „ajutorul de stat” (mereu viclean condiționat de cei vicleni) va fi înlocuit de prigoană deschisă.
Revenind, amintim concluzia acestui paragraf:
Înstrăinarea oamenilor de Biserică a fost (și este!!!) neglijată de aceste structuri birocratice.

Nici măcar atunci când Grecii au ajuns să disprețuiască radical poziția de preot de mir nu s-a produs trezirea necesară. Chiar dacă acest fenomen a devenit atât de grav încât Biserica Greciei a fost nevoită să importe preoți!
Chiar și așa, trezirea nu s-a ajuns.
Cernerea birocratică a ales, sistematic, o majoritate conformistă, care nu poate asimila ceea ce nu corespunde regulilor administrative. (Dostoievki sau Nicolae Steinhardt au spus multe în această privință, și încă spun. Dar cine să-i audă și să se îndrepte?)

Pas cu pas, Biserica Greciei a ajuns să accepte lucruri tot mai grave cu minimă sau mimată opoziție… ori chiar fără nicio formă de opoziție.
Așa a fost situația cu felurite măsuri de stânga luate de-a lungul deceniilor.
De pildă, așa a fost situația cu avortul, permis în 1978 mai mascat, iar deschis din 1986.
În 2007 Grecia făcea 7.2 avorturi la 1000 de femei având între 15 și 44 de ani. Peste douăzeci și cinci de mii de copii erau (sunt) uciși, an de an, în „Grecia ortodoxă”.

Biserica Greciei, la nivel administrativ, a fost și este prea ocupată cu „disciplina administrativă”, cu „discuțiile ecumenice” și alte asemenea rătăciri pentru a lupta cu adevărat pentru salvarea acestor copii uciși zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an! Uciși de propriile mame, mame care își spun creștine! Uciși de mamele necreștine pe care conducătorii acestor biserici locale le-au inclus de mii și mii de ori în procentele triumfaliste ale Creștinilor din Grecia.

Acest lucru a fost posibil pentru că birocrația și politicianismul merg mână în mână. Acestea sunt patimile care au transformat pe conducătorii Poporului Ales în cărturarii și fariseii care au complotat împotriva Fiului lui Dumnezeu. Iar pricina complotului a fost aceeași ca în toate regimurile birocratice: frica îngrozitoare față de tot ceea ce nu se conformează sistemului, pentru că poate aduce căderea sistemului. Ceea ce face din birocrați și politicianiști grupuri de idolatri care au ca idoli „sistemul” și „puterea”.
De asemenea, și nu mai puțin trist, cei care ar trebui să fie gata să trăiască și să moară pentru Credință ajung (prin amintita cernere birocratică) să fie oameni căldicei. Care se bucură de bucățile de pâine și jubilează la bucățelele de cozonac aruncate de Stat. Dacă nu cumva sunt mult mai răi decât cei căldicei (care oricum se osândesc!).
Un exemplu (extrem) din România a fost (?) Corneliu Onilă. Dar sunt mulți care, fără a ajunge la răutățile aceluia, le au pe ale lor. Și, dincolo de păcatele sau patimile personale de mai mică însemnătate obștească, acestea pe care le-am amintit fac foarte mult rău și Bisericii, și necredincioșii, dincolo de orice lustru aplicat situației.

Trecând peste nenumărate alte „compromisuri” (sau colaborări politice) din istoria recentă a Bisericii Greciei, ajungem la cea de acum. Pasivitatea vinovată sau chiar complicitatea față de legea care pretinde că unirile perversiunilor sexuale osândite de Dumnezeu ar fi „căsători”, ba și că perverșii care idolatrizează perversiunile sexuale au dreptul să adopte copii. Păcatul este cumplit, căci această purtare stă împotriva Învățăturii lui Dumnezeu. Și este a Administrației Bisericești a uneia dintre bisericile locale ce ar trebui să mărturisească această Învățătură cu orice preț!

Dar oare chiar se întâmplă asta în Grecia, ori exagerăm?
Este oare aceasta chiar un „faliment al Administrației Bisericești”? Dacă da, cum?
Ei bine, o să încerc să o iau pas cu pas.

În primul rând, să vedem în următorul capitol al acestui eseu care sunt pozițiile ”conducerii superioare” a Bisericii Greciei (Patriarhia de Fanar, zisă și Patriarhia Ecumenică) și a altor voci din Biserica Greciei! (Desigur, pozițiile față de această lege.) Și să vedem cât de creștine (creștin-ortodoxe) sunt ele.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva victime ale etnofiletismului Administrației Bisericești din Patriarhia de Fanar

Activismul LGBT este promovarea dictaturii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Cine crede că le pasă de oamenii de rând politicienilor? Mai ales politicienii „de sus”, puternici, care fac legea la ONU, OMS ori Davos?
Cine crede că figuri precum Soros, Biden, Macron sau Putin dau doi bani pe un cetățean obișnuit?
Cine crede că birocrații UE, UK, RPC sau Republicii Moldova au vreo simpatie pentru oamenii „de jos”?
Doar un om foarte naiv, ca să nu spunem lipsit de minte.

Uitați-vă la felul în care sunt ținuți în frig oamenii din orașele Uniunii Europene în numele „ocrotirii mediului”!
Uitați-vă cum sunt uciși zeci și sute de mii de porci pentru o așa-zisă „pestă” care de fapt nu există ca problemă pentru oameni!
Uitați-vă cum suntem otrăviți cu E-urile din mâncare, cum se găsesc bani pentru protocoale și petreceri la nivel înalt, dar nu pentru medicamentele copiilor sau bătrânilor noștri!
Uitați-vă cum au fost aruncate miliarde de dolari pentru așa-zisele „vaccinuri” Pfizer, Moderna etc., dar nu se găsesc bani pentru nimic din ceea ce ar ajuta omul obișnuit!
Uitați-vă câți corupți, câți infractori condamnați, câți colaboratori ai acestuia, sunt în Parlament, Guvern, ori în mass-media, în nenumărate funcții ori afaceri cu statul!

Chiar vă închipuiți că acestora le pasă de omul obișnuit?
Nu!
Clar că nu!

Și, atunci, cât de naivi puteți să fiți ca să credeți că le pasă de cum vor unii sau alții să facă sex?
Cum credeți că le pasă de LGBT sau orice altă formă de sexualitate a voastră?
Că ei, oricum au ce și cum vor!
Și dacă nu le pasă dacă trăiți, cum trăiți, dacă muriți și cum muriți, credeți că le pasă cu adevărat de orice altceva din viața voastră?
Altfel decât ca să obțină ceva de la voi?

Propaganda LGBT este doar un pretext: un pretext pentru dictatură!
Activiștii LGBT nu lucrează pentru binele omului de rând – indiferent că acesta este normal sexual sau pervers. Ei lucrează pentru că așa câștigă mulți bani de la politicieni. Și ceva putere.
La fel cum lucrau și activiștii naziști: nu pentru binele omului de rând, ci pentru că așa câștigau mulți bani. Și ceva putere.
La fel cum lucrau și lucrează activiștii comuniști: nu pentru binele omului de rând, ci pentru câștigul propriu.

O dovadă simplă a fost dată ieri, când activiștii LGBT s-au adunat în mare număr (vreo 10 sau 11!) să protesteze… față de un referendum!
Da, pentru activiștii de tip nazist, comunist sau LGBT-ist, referendumul – o cheie a libertății, un mecanism esențial al democrației – este un lucru rău, este ceva căruia ei îi stau împotrivă!

Aceeași purtare a fost manifestată de activiștii gândirii de Stânga (și politicii de Stânga) și în Plandemie.
Orice discuție despre măsurile impuse politic au fost taxate cu ură și răutate.
Orice argumente despre tratamente (azi dovedite eficiente!) au fost respinse cu ură și răutate.
Orice îndoială asupra achizițiilor de stat – azi multe dovedite ca cel puțin incorecte – a fost atacată cu ură și răutate.
Orice respingere a „soluțiilor” impuse politic a fost întâmpinată cu injurii, acuzații teribile, cu ură și răutate.
Etc.
Azi se recunoaște că au fost abuzuri, că a fost corupție și că acea ură și răutate a fost nedreaptă, absurdă, ticăloasă.

Și totuși exact aceeași purtare există față de oricine apără astăzi familia, față de oricine apără astăzi firescul, naturalul, sănătosul.
Politica aceasta este dusă „în numele membrilor LGBT”; dar cine este atât de naiv încât să creadă că politicienilor le pasă de membri LGBT?
În realitate, toată propaganda LGBT este ilogică, neștiințifică, vicleană și contradictorie, dar mai ales dictatorială.

Pentru că, real, concret, practic,

adevărul nu se teme de cântărire, cernere, dezbatere.

Minciuna se teme de cântărire, cernere și dezbatere!
Iar una dintre armele politicii LGBT este exact interzicerea cântăririi, cernerii, dezbaterii.
Orice contestare a politicilor LGBT este privită și tratată ca act de ură. Chiar și atunci când vine de la membri LGBT.
Iată, până și cele mai fundamentale instrumente democratice, precum referendumul, ajung să fie ținta urii și atacurilor activismului LGBT.

Ca să nu vezi aceste adevăruri absolut evidente trebuie să ai un grad extrem de mare de naivitate… sau de rea voință.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea