Etichetă: Biologie

Violetele de Parma şi Violetele Africane

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Violetele de Parma şi Violetele Africane

Există Violete de Parma şi există Violete Africane. Şi unele, şi celelalte, au flori foarte frumoase şi o istorie interesantă. Violetele de Parma sunt flori europene, parte din familia Violete, ştiinţific Viola. Violetele Africane sunt flori… africane, da, aţi ghicit, crescute în Europa în apartamente şi sere.

Deci nu sunt aceleaşi flori?
Nu.
Hai să ne lămurim!

a) Violetele Europene şi Violeta de Parma

Violetele, sau Viorelele1, sau Toporaşii, sau Colţunii-popii, sau Trei fraţi pătaţi, sau Micşunelele sunt, toate, denumiri româneşti pentru plante din flora spontană a României. Toate fac parte din Genul Viola al Familiei Violaceae (de care aparţin şi Panselele). Denumirile populare se schimbă de la o regiune la alta. În unele locuri Viola odorata este numită Violetă, în altele Micşunea, în altele Toporaş. În unele locuri Viola silvestris este denumită Viorea, în altele Colţunul-popii, în altele Micşunea. Cu toate că floarea Trei fraţi pătaţi este mai uşor de deosebit între membrii acestui gen, are şi ea multe denumiri: Tămâioară (denumire ce în alte locuri este folosită pentru Viola odorata!), Barba împăratului, Panseluţă, Floarea (sau Iarba, sau Buruiana) de nouă daruri (pentru puterile vindecătoare ale plantei2), Floarea Domnească, Panseluţă sălbatică etc., etc.

Oricum le-am spune, aceste flori sunt parte din cultura romană străveche, deci şi din cultura românească, dar şi a întregii Europe.

Pe de-o parte, calităţile lor medicale sunt cunoscute încă din Antichitate.
Pe de altă parte, frumuseţea înfăţişării lor este însoţită de frumuseţea unei arome în acelaşi timp delicată şi persistentă.
În sfârşit, sunt comestibile, fiind adăugate la diferite mâncăruri – din pricini rituale, gastronomice sau chiar… snoabe.

viola-silvestris-711412_1280Viorele, Micşunele sau Colţunii-Popii, adică Viola silvestris după numele ştiinţific

(Imagine de BOLESŁAW POLARCZYK de la Pixabay)

Violetele – mai ales Viola odorata şi Viola silvestris, dar şi altele – sunt prezente în folclorul antic european.

Aici sunt privite ca fiind produsul iubirii adevărate – de aceea fiind socotite simbol al dragostei sincere, eterne şi curate. Dar şi ca rezultatul unui miracol în care curajul şi vitejia unui sau unor eroi sunt răsplătite prin apariţia Violetelor, acestea având puteri izbăvitoare, eliberatoare, vindecătoare. Amândouă liniile de înţelegere spirituală a Violetelor s-au păstrat până astăzi în multe culturi europene, inclusiv în folclorul românesc (a se vedea şi legenda florii Trei fraţi pătaţi).

Plinius cel Bătrân, născut la Novum Comum (azi Como), fruntea naturaliştilor romani, va prezenta în Istoria naturală şi Violeta, în primul rând ca plantă medicinală3.

În Evul Mediu Viola tricolor – cea denumită la noi Floarea Domnească, Tămâioară, Trei fraţi pătaţi etc. – este privită în religia catolică drept Herba Trinitatus, adică Iarba Treimii, în unele părţi ale Ortodoxiei având denumirea echivalentă de Floarea Domnească. Şi la Ortodocşi, dar şi la Catolici, ea este folosită pentru a împodobi curţile mânăstirilor şi schiturilor, florile culese fiind puse la icoane sau raclele cu moaşte. Nu puţini erau cei care împodobeau şi mormintele celor dragi cu Viorele (Violete), ca mărturie a legăturii de iubire dintre cei trecuţi în Veşniciei şi cei încă rămaşi în lume. La Români – şi nu numai – Violeta sau Vioreaua era văzută şi ca Floarea Maicii Domnului, exact pentru calităţile de smerenie şi putere, delicateţe şi izvor de sănătate, aparentă fragilitate şi rezistenţă ale plantei.

Una din proprietăţile mistice ale Violetelor este aceea de a produce valuri de aromă. În apropierea unui pâlc – sau câmp – de Violete, călătorul simte un parfum dulce-blând (pentru unii chiar trist), minunat. După care se estompează şi dispare. Cel care zăboveşte va primi peste câteva minute un alt val de parfum, urmat apoi de estompare. Aceste valuri de aromă sunt de fapt o iluzie produsă de ionină, un component al parfumului Violetelor care „scurtcircuitează” senzorii de miros ai omului. Efectul este cel deja descris.

Încă din Antichitate s-a încercat păstrarea şi folosirea acestei arome. În dulciuri şi salate, în haine – presărându-se flori de violete printre ele. Mai apoi a început extragerea parfumului de violetă. Şi cum există nu doar mai multe specii, dar şi varietăţi regionale, parfumul în cauză avea şi un element comun, dar şi un anume specific, după locul de producţie şi florile folosite.

Acesta este fundalul pe care în secolul al XVI-lea se iveşte în Italia, în regiunea Parma, un noi soi de Violetă: Violeta de Parma.

Se presupune astăzi că Violeta de Parma ar fi rezultatul unei miraculoase încrucişări între Viola odorata (Violetă numită şi Tămâioară, Toporaş sau Micşunea) şi respectiv Viola alba (numită la noi şi Toporaş alb, Albişoară, Alba, Luminiţă, Viorea albă etc.)4.

Dincolo de originea încă învăluită în taină, esenţial este faptul că noua varietate de Violetă s-a răspândit sub numele de Violetă de Parma şi că avea un parfum excepţional, mai puternic decât al celorlalte Violete. Ca urmare, a început folosirea ei atât în industria parfumurilor din Italia – mai târziu şi din Franţa şi Anglia –, dar şi în industria dulciurilor. Deja în secolul al XVII-lea bomboanele cu aromă de Violetă de Parma erau binecunoscute. Se foloseau diferite amestecuri de flori zdrobite, miere sau zahăr (dizolvate în apă), făină, apă de trandafiri sau de fructe etc. Încep să se răspândească şi băuturi alcoolice cu Violete de Parma, de la cidruri la lichioruri sau gin. Se realizează un fel de „pastile de gură”, de fapt tot bomboane, cu această aromă. Începutul secolului XX va aduce şi ciocolata cu Violete de Parma, lansarea bomboanelor englezeşti numite chiar Parma Violet (Violetă de Parma) etc., etc.

La Români florile din familia Viola au fost totdeauna preţuite. Nume precum Viorel, Viorela, Violeta sau Viorica le sunt datorate. În popor Violeta sau Vioreaua este simbolul dragostei curate şi puternice. În zona livrescă a secolelor XIX-XX, până la venirea Comunismului, Violeta de Parma are un statut special, de floare nobilă ce mărturiseşte sentimente profunde, serioase, nobile. De la celebra Cofetărie Capşa până la bucătăriile casnice nenumărate sunt locurile în care aceste flori împodobeau mesele ori făceau parte, pur şi simplu, din compoziţia cofeturilor sau băuturilor. Şi nu numai! Dulceaţă de Toporaşi, Violete de Parma glasate, torturi decorate sau aromatizate cu Violete de Parma, parfum cu sau de Violete de Parma, chiar apă de colonie cu asemenea aromă, bomboane cu aromă de sau chiar incluzând flori de Violetă de Parma, iată doar câteva din produsele epocii. E drept, o bună parte dintre ele scumpe şi greu de atins de omul obişnuit. Care îşi permitea, totuşi, reţetele făcute în casă (a se vedea şi articolul Violetele şi toporaşii de pe minunatul blog Ierburi uitate!).

Astăzi există studii tot mai complexe asupra Violetelor (precum acest studiu croat). Patru state nord-americane (Illinois, New York, Rhode Island şi Wisconsin) au Violeta ca floare naţională5. O provincie canadiană (New Brunswick) şi un judeţ englezesc (Lincolnshire) au Violete ca simbol (din specii diferite). Dar, bineînţeles, Violeta de Parma a rămas cumva cea mai cunoscută dintre Violete.

b) Violetele Africane

Ştiţi acele flori de apartament (în România) cu frunze cărnoase şi pufoase? Cu flori mai ales violete, dar şi albastre, roz, roşii etc.? Având de obicei cinci petale? Cu un pistil cu două capete galbene, uşor de văzut, în mijlocul florii?

Sunt Violete Africane, mai numite şi Violetele Sfântul Pavel sau Violete Saintpauli.În limba germană ele mai poartă şi numele de Usambara Violet (voi reveni). Denumirea ştiinţifică a acestor flori este Saintpaulia ionantha.

Ele nu sunt, atenţie, nu sunt „Violete de Parma”!

Deşi, da, chiar pe site-urile producătorilor şi vânzătorilor de flori, specialişti în domeniu, se face această confuzie ruşinoasă (pentru un specialist; noi, amatorii, avem dreptul să fim derutaţi de vreme ce specialiştii nu îşi fac treaba!).

Aceste plante de apartament sunt Violete Africane, denumire primită deoarece au fost descoperite în Africa.

Mai exact, în vremea în care o parte din Tanzania era sub ocupaţie germană, a existat un guvernator (evident, german) cu numele Walter von Saint Paul-Illaire (1860-1940). Călătorind prin Munţii Usambara, aflaţi la sud-est de Lacul Victoria, Guvernatorul Walter a văzut nişte flori albastru-violet, cu o pată galbenă în mijloc (pistilul), în mijlocul unor frunze păroase verde-închis. I-au plăcut, aşa că a luat o parte din ele, cu tot cu rădăcini, pentru grădina sa. Probabil în vara lui 1892 va trimite seminţele acestor flori tatălui său, în Germania. Deoarece culoarea lor îi amintise de violetele europene, le denumise, evident, Violete Africane. Tatăl său, Baron Ulrich von Saint-Pauli Illaire, mareşal al curţii, era un grădinar amator foarte pasionat. Şi a cultivat seminţele primite de la fiul său cu mult succes (la locuinţa sa din Fishbach). Încântat de ele, trimite în toamna aceluiaşi an (1892) câteva seminţe şi exemplare de plantă unui prieten. Dar nu oricui, ci lui Herman Wendland, Maestru Grădinar al Serelor Herrenhaus. Expertul Herman Wendland va descrie în anul următor această plantă, nouă pentru Europa, în anul următor (1893). Prezentările sale vor fi tipărite în almanahul Gartenflora, Berlin 1893, şi în Möllers Deutsche Gärtner-Zeitung, Erfurt, în 20 Mai 1893.

În cinstea celui care o descoperise, Herman Wendland va da Violetelor Africane denumirea ştiinţifică pe care am amintit-o mai sus: Saintpaulia ionantha. Primul nume fiind, bineînţeles, al familiei Saint Paul-Illaire, iar ionantha fiind un cuvânt compus (din greaca veche) ce înseamnă „floare violetă”.

african-violet-290097_1280
Violetă Africană, Violeta Sfântului Pavel numită ştiinţific Saintpaulia ionantha

Prezentată la A Cincea Expoziţie Florală a Serelor Herrenhaus, în16-25 Aprilie 1893, Violeta Africană, denumită şi Violeta Usambara (după munţii în care a fost găsită), ori Violeta Sfântul Pavel, respectiv Floarea Sfântul Pavel (Saintpauli), a avut un succes uriaş. Pe de-o parte, originea sa era exotică, fapt foarte căutat (şi) pe atunci. Pe de altă parte, evident, planta este de o mare frumuseţe, combinând prezenţa aspră a frunzelor cu delicateţea catifelată a florilor. Ca urmare, s-a răspândit tot mai mult.

Între 1900 şi 1964 cercetătorii Burtt, Engler şi Roberts aveau să descopere încă 23 de specii de Violetă Africană, crescând numărul speciilor de Saintpauli-a la 24.

Putem să observăm că în afară de o apropiere a culorii florii şi a faptului că amândouă sunt fanerogame, cele două feluri de plante (Violeta de Parma şi Violeta Africană) sunt categoric diferite.

c) Încurcătură şi descurcătură

Cum s-a ajuns la confuzia între Violeta de Parma şi Violeta Africană?
Comunismul!
După 1948 ocupanţii bolşevici au urmărit, printre altele, distrugerea a tot ceea ce socoteau a fi „cultură burgheză”. Oricât de iraţional ar părea, aici au intrat şi ramuri ale industriei alimentare, textile etc., eliminându-se „produsele burgheze”. Cofetăriile particulare au fost distruse ori au fost transformate în cofetării de stat (adesea cam acelaşi lucru). Şi, ca urmare, au trecut la producţia comunistă, adică a unor dulciuri după model sovietic. Respectiv de proastă calitate. Produsele rafinate, precum dulciurile cu Violete de Parma, băuturile cu Violete de Parma ş.a.a. nu au fost pe gustul limbilor şi gâturilor bătucite de samahoancă şi vodcă. Prin urmare, au fost alungate ca „mofturi burgheze”6.

În acelaşi timp agricultura a fost industrializată pe model sovietic. Mii şi mii de soiuri de flori, legume, zarzavaturi, fructe au fost pierdute. Aşa cum au pierit şi multe rase de păsări şi animale româneşti (aşa cum se stinge chiar în zilele noastre, prin „grija” neocomuniştilor din Parlament şi Guvern, sura de stepă, o rasă tezaur).

După retragerea trupelor sovietice vizibile, în 1956-1957, a început o discretă dar puternică revenire a tradiţiilor gastronomice româneşti. Caşa rusească nu se putea compara nici măcar cu mămăliga sau pâinea, cu atât mai puţin cu drobul de miel, mici, sarmalele şi alte bunătăţi tradiţionale româneşti. Dar, desigur, această revenire s-a făcut în limitele produselor de pe piaţă şi cu ferirea de „produse burgheze”. Una dintre soluţiile găsite de ceea ce putem numi „rezistenţa moale anti-comunistă” a fost aceea de a publica fragmente gastronomice din scrierile unor autori recunoscuţi de Comunism.

Ca să nu mai lungesc povestea, trec la încheiere: până în ziua de astăzi bucătăria românească nu a revenit la bogăţia de preparate dinainte de 1940. Şi, în toată această perioadă bolşevică şi neocomunistă din 1948 şi până astăzi, Violeta de Parma a fost uitată ca plantă şi produs şi reţinută ca nume. Violetele Africane, prezente în apartamentele epocii – de, ca plante africane nu puteau fi burgheze! – au început să fie supra-numite Violete de Parma.

Din nenorocire, confuzia a fost preluată şi perpetuată de feluriţi producători şi comercianţi de flori. Deşi aveau datoria de a face lumină în această privinţă, continuă să înşele cumpărătorii vânzându-le Violete Africane sub numele de Violete de Parma.

Rămâne ca cititorii să încerce să iasă din această încurcătură de sorginte comunistă. Doar soldatul românesc se descurcă, nu-i aşa? Şi fiecare dintre noi este ostaşul războiului vieţii lui.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Articolul acesta mi-a fost inspirat de tatăl meu, om de cultură pasionat (şi) de floricultură, crescător de Violete Africane (şi nu numai) de o viaţă întreagă. O menţiune de onoare merită Adina Dosan pentru articolul prea puţin citit Violetele Africane nu sunt Violete de Parma. Publicat de mai bine de şase ani, articolul ar fi trebuit să trezească deja reacţii de îndreptare. Dacă nu de la Protecţia Consumatorilor (nu e voie să vinzi un produs sub denumirea altui produs!) măcar de la comercianţii care se fac de râs în faţa oricui ştie adevărul.

1 Subliniez aici două fapte: (a) numele de Viorea este dat mai multor flori albastre ori violete din specii, genuri şi chiar familii diferite; (b) aici folosesc numele de Viorea doar în înţelesul de Violetă.

2 Trei fraţi pătaţi este folosită pentru stimularea activităţii rinichilor, împotriva bolilor de piele, împotriva alergiilor, împotriva răcelilor şi gripelor cu expectoraţie, împotriva febrei, împotriva reumatismului, ca sprijin pentru ficat şi împotriva bolilor hepatice, împotriva constipaţiei, împotriva intoxicaţiilor şi pentru întărirea celor care se îmbolnăvesc des (adică pentru întărirea sistemului imunitar). După cum se poate vedea sunt mai mult de nouă daruri…

3 Unele amănunte privind poziţia Violetelor în cultura greco-romană şi vest-europeană pot fi găsite în articolul sintetic publicat de Societatea Americană a Violetelor în Ianuarie 2000, sub semnătura lui John Reismiller.

4 De obicei Violeta de Parma, deşi de culoare viorie, este încadrată la specia Viola alba (de culoare albă), mai exact au denumirea Viola alba Besser subsp. dehnhardtii.

5 Conform lui Annabele Rice (Violets as State Flower Simbols) este vorba despre speciile Viola sororia (Viorea în română) pentru Illinois şi New Jersey, Viola palmata pentru Rhode Island şi Viola papilionaceae pentru Wisconsin. Ultimele două sunt tot varietăţi ale Viola sororia (cf. şi Missouri Botanical Garden).

6 Nu discut aici de cazuri particulare ale câte unui cofetar sau bucătar de calitate păstraţi pe ascuns de câte o familie sau un grup de nomenclaturişti cu înclinaţii gastronomice. Vorbesc aici despre practica de masă.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Căţelul pământului şi uitarea Străvechii Românii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În România Străveche a fost o viaţă care astăzi poate să pară cel mult legendară celor înghiţiţi de lumea nouă.
Cu adevărat, ce şi cum ar putea înţelege Românofonii străini de pământ, străini de ape, străini de văzduh şi cer, străini de pădure şi iarbă, străini de vietăţile Creaţiei lui Dumnezeu?
Înlănţuiţi în lumi „virtuale”, înlănţuiţi în prietenii ireale, dependenţi de betoane, asfalt şi închiderea în camere – ca să nu mai amintim de beţie şi altele asemenea – ce şi cum ar putea înţelege din libertatea pe care o trăia Românul din vechime, legat de un minunat întreg azi neştiut?
Şi totuşi, Străbunii ne cheamă! Ne cheamă şi lumea lor, ne cheamă România Străveche şi Legea Românească.
Dragostea de Dumnezeu s-a văzut la Românii vechi în primul rând în dragostea faţă de fire, în legătura lor cu natura – cum i se zice astăzi. O legătură adâncă, bogată, înţeleaptă. Dispreţuită de greco-franţuzito-germano-ruso-engleziţii ultimelor veacuri, privită – ca şi Legea Românească şi Credinţa Străbună – drept „superstiţii”, „înapoiere” şi tot aşa…
Dar care, unei priviri sincere, ce caută temeiurile adânci ale existenţei, îi apare plină de o înţelepciune cu atât mai uimitoare.

Căţelul pământului este un nume sub care, cândva, se înţelegeau, după împrejurări, două feluri de vietăţi: brebul sau castorul şi orbetele sau ţâncul pământului.
În basmele româneşti de demult se vorbeşte despre viteji care capătă drept ajutor câinii pământului, doi sau trei, de obicei unul fiind mic faţă de ceilalţi.

Castorul ori brebul (Castor fiber) este o vietate fără de care nici nu se putea gândi, cândva, pădurea românească ori balta românească.
Din sudul cald şi până în îngheţata miazănoapte, dar mai ales între părţile nordice ale Hemului (Munţii Balcani), coastele Alpilor şi bălţile dinspre Marea Baltică, brebul sau castorul cu vizuinele şi zăgazele (stăvilarele) sale era întâlnit pretutindeni.
Lipsa lui însemna lipsa apei.
De aceea castorul era întâlnit în Sciţia Mare, dintre Prut şi Emba (râu la răsărit de Volga), doar în bălţile şi pe râurile mai mari, lipsind pe întinderile (parcă) nesfârşite ale câmpiilor sau stepelor din această parte a lumii.

Aici însă devenea des întâlnit ţâncul pământului sau orbetele (Spalax leucodon sau Spalax microphtalmus, dar şi Nannospalax leucodon), tot rozător şi el, ca şi castorul, însă mult mai mic şi iubitor al unui pământ mai uscat decât cel de pe ţărmurile râurilor şi din bălţi.
În Bărăgan, în Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea), în Basarbia şi alte părţi ale Sciţiei Mari, în Câmpia Tisei, între Dunăre şi Alpi, trecerea de la părţile umede, cu mlaştini şi apă multă, la cele mai uscate – pe care astăzi le-am numi de stepă – se făcea simţită şi prin înlocuirea castorilor cu orbeţii. Dar, de fapt, aceştia însoţeau ţinuturile înierbate până sus, în păşunile munţilor. Astfel că până şi pe înălţimi aveai trecerea de la căţeii pământului de pe lângă ape către căţeii pământului din locurile mai seci.

După cum se vede, sub numele de căţeii pământului avem de-a face cu mai multe animale, toate mamifere, toate rozătoare, dar din specii diferite.
Orbeţii, ce-i drept, fie ei mai mici sau mai mari, seamănă destul de mult între ei, însă castorul se deosebeşte limpede. Ca urmare, se pune întrebarea ce i-a făcut pe Români să unească aceste vietăţii deosebite sub un singur nume?

Lătratul… sub pământ!

Ceea ce au în comun vietăţi acvatice precum castorul şi subpământene, precum orbeţii este faptul că latră şi fac acest lucru foarte mult, castorul, şi exclusiv, orbeţii, sub pământ.
Altfel spus, în vizuinile sale, aflate şi sub apă, dar şi, logic, sub pământ, castorul are cea mai vocală parte a vieţii sale. Atât când înoată, cât şi în lucrările sale terestre, este mai degrabă tăcut. În schimb în vizuină este, adesea, chiar gălăgie. De la puii şi tinerii ale căror scâncete seamănă cu ceva între plânsetele puilor de câine şi, respectiv, ale iezilor, până la „discuţiile” dintre adulţi, sunt emise o serie de sunete altfel ascunse oamenilor. Şi pe care, dacă asculţi cum creşte iarba, le poţi auzi – sau… le puteai auzi, cândva.
Din parte lor, orbeţii duc o viaţă aproape cu totul subpământeană, ieşind foarte rar deasupra, şi cel mai des doar cât să-şi asigure răsuflătorile. Vânaţi în vizuină de nevăstuici, hermeline sau jderi, ei sunt necunoscuţi păsărilor de pradă. Iar acolo, în reţelele de tuneluri sau galerii pe care le sapă neîncetat şi în care îşi duc viaţa, au „vorbăria” lor: latră.

Ca urmare, vechii Români, care dormeau adesea pe câmp sau la pădure, puteau asculta adesea cum latră, în adâncuri, căţeii pământului.
Prin solul mai ud sau mai uscat, lătrăturile acestor vietăţi răzbăteau ca ecouri ale unei lumi subterane, înrudită cu alte lumi subterane, tainice, despre care, totuşi, Românii Vechi ştiau mai multe decât oamenii de astăzi.

Fiind, pe de-o parte, purtători ai unor boli, dar mai ales fiind animale ce nu ieşeau deasupra niciodată, orbeţii – numiţi şi ţâncii pământului, pentru că uneori ţipetele puilor seamănă foarte mult cu ale ţâncilor – se iveau pe faţa pământului doar înainte de unele cutremure sau atunci când apele freatice urcau, invadându-le galeriile. De aceea, ieşirea orbeţilor însemna, totdeauna, un semn rău, era o prevestire de cutremur, inundaţie, alunecare de teren etc. Prevestiri ce se împlineau aproape fără greş. (Spunem „aproape”, deoarece, foarte, foarte rar, se mai întâmpla să apară la vedere un orbete disperat fugărit de nevăstuică sau jder.)
Ca urmare, se socotea că e bine dacă auzi căţeii pământului lătrând în adâncuri, dar, totodată, că e rău dacă dai ochii cu orbeţii.
Bineînţeles că „superstiţia” era de fapt un adevăr.
Dacă orbeţii se auzeau în adâncuri înseamna că pământul este bogat, apa este la o adâncime bună pentru ei, deci şi pentru ierburi şi copaci, deci pentru toată lumea, şi totul este în bună rânduială. Dacă nu se auzeau, însemna că pământul este prea uscat şi urmează secetă. Dacă ieşeau la suprafaţă însemna că urmează cutremur, inundaţie sau altă schimbare în rău, care îi izgoneşte din locuinţele lor.

Teama faţă de vederea căţeilor pământului nu se aplica, totuşi, castorilor. Dar în cazul lor se socotea rău să pescuieşti sau să bei apă de la stăvilarul lor sau de pe lângă vizuinile lor. Legea Românească era, în această privinţă, ca orice pescuit sau băut de apă să se facă din susul râului, „ca să nu îţi meargă rău„.
O altă „superstiţie ţărănească”, ar zice rasiştii, ca de obicei. Doar că brebul – castorul european – are obiceiul să-şi facă nevoile chiar în apă, lângă vizuini sau stăvilare. Ceea ce face apa din aceste locuri, delicat spus, „improprie pentru consum”. Ceea ce Românii din străvechime ştiau foarte bine.

Pe de altă parte, ştiau şi faptul că acolo unde brebii sau castorii îşi fac stăvilare, se înmulţesc şi peştele, şi plantele de apă, se fac luminişuri în pădurile dese, viaţa se îmbogăţeşte şi toată lumea are de câştigat.

În toată legătura sa cu vietăţile unite sub numele de căţeii pământului Românii României Străvechi arată un discernământ care vine dintr-o cunoaştere adâncă a tainelor firii, dintr-o înţelegere adâncă a legăturilor – bune şi rele – dintre toate vietăţile şi laturile Creaţiei.
Fără să fi spus, nici pe departe, totul despre căţeii pământului, închei totuşi această călătorie în lumea românească de altădată. Poate doar pentru o vreme…

Mihai-Andrei Aldea