Atunci când află despre crimele monstruoase ale extremismului religios grecesc Românii au o reacție de groază scârbită, dar și de refuz al adevărului.
„Nu se poate!”, pretind unii. „Sunt doar excepții!”, pretind alții.
Și trec, vor să treacă, peste faptul că purtarea extremistă a Grecilor este o constantă istorică, nu o excepție.

Pentru că am amintit de Martirii Atanase Papanace și Haralambie Balamace cu cei împreună cu dânsul pătimitori, să mai consemnăm câteva „excepții”.

Anarții, militari greci trimiși în Imperiul Otoman sub acoperirea de „voluntari”, erau finanțați de Grecia și de Patriarhia de Fanar (inclusiv cu banii culeși de la Români „pentru Locurile Sfinte”).
Între „faptele eroice și exemplare” ale Anarților (cum se învață în Grecia!), se numără și

atacarea de către treizeci de Anarți a unei cete de… șapte copii însoțiți de profesorul lor Trandafir Nicolau; profesorul și elevii au fost bătuți bestial de ”eroicii” Anarți, cu bâtele, unul dintre elevi fiind grav rănit la cap; „vina” cetei era că mergea la școală, care era Liceul Românesc din Bitolia (Macedonia).
Atacul va fi repetat în 1906 de doi Anarți plătiți de Comitetul Grecesc din Bitolia, asupra altor elevi de la Liceul Românesc de aici, doar că de această dată asasinii recurg la lovituri de cuțit și împușcături
Pe 12 Februarie 1907 are loc, la cererea Mitropolitului Grec local, martirizarea Preoților Români Teodor și Hristu din Negovan (în apropiere de Florina) și a însoțitorilor lor G. Toma și Șomu Nacu; după uciderea celor patru Anarții le mutilează cadavrele într-un ritual patologic
Anarții organizează incendierea localității românești Grămăticova, cu distrugerea a o sută de case, pentru ”vina” folosirii ”blestematei limbi românești” (în apropiere de Veria sau Beria, în Sudul Macedoniei)
Bătrânul D. Șumba, ”vinovat” de a fi învățător la școala românească din Băiasa, este atacat chiar în casa sa de către Grecomani și ucis cu lovituri de cuțit.
În 6 Decembrie 1905 Mitropolitul de Castoria, un Grecoman fanatic, pune stăpânire prin forță pe Biserica Românească din Vlaho-Clisura (Clisura Română), spărgându-i ușile, și se face stăpân peste ea; instaurează un regim de teroare în toată localitatea
Nicolae Gațohi este ucis de Greci în Decembrie 1906 pentru ”vina” de a fi tatăl institutorului român din Pretori
Preotul Theodor din Bitolia, ”vinovat”, ca Român, de a folosi limba sa maternă, este atacat și bătut de Anarți; deoarece nu a putu fi intimidat, Anarții îl atacă iar, aruncând peste el apă clocotită; deoarece nu l-au ucis astfel, iar preotul revine la slujire în ciuda rănilor, este atacat iarăși, pe 23 Decembrie 1905, încercându-se din nou asasinarea lui.
În data de 2 Mai 1907 este atacată de Grecomani bătrâna Maria Globaru (60 de ani), pentru ”vina” de a fi mama lui Gluma Globaru, Român din Magarova; femeia este ucisă în stradă cu lovituri de cuțit de către vitejii ucenici ai lui Cosma Etolianul.
Pe 12 Martie 1906, la îndemnul mitropoliei locale, Grecul Hristo Spiroiani vine cu o bombă la casa lui Iani Papahagi din Grebena; încercarea de a-l ucide pe Român se încheie prin moartea teroristului grec și unele stricăciuni provocate casei; teroristul este declarat de Greci „martir al cauzei elenice”.
Chitu Gachi din Spurlita, cu cei doi fii ai săi Ghița și Mușu, sunt decapitați de Anarți în 14 Decembrie 1905 pentru că voiau folosirea limbii lor materne, limba română, în școală și biserică; la fel este martirizat Gheorghe Furca din Perivoli, în același an.
Pe 13 Mai 1908, după masacrarea multor Bulgari, bandele de Anarți se distrează ucigând în chinuri, cu spintecarea burții și mutilare de vie, fata de 10 ani a Românului Spiru Fetița din Pleasa; crima abjectă are loc la Costineț; niciunul dintre vinovați nu a fost pedepsit (de autorități).
În 10 Ianuarie 1907 bătrânul învățător român Furcianu (peste 70 de ani!) este atacat de Anarți și ucis prin lovituri cu toporul date în cap (și nu numai).
În urma asigurării date de clerul elen că Românii din Lipopalți ar lucra cu Bulgarii împotriva Imperiului Otoman (în timp ce Grecii îi sunt deplin credincioși!), Turcii atacă și ard localitatea românească.
La cererea Mitropolitului de Demi-Hisar are loc (în 12.01.1907) atacarea lui Dumala Baracli, proprietarul unei școli românești, și a învățătorului de la acea școală, primul fiind ucis iar învățătorul grav rănit; totul în numele grecismului propovăduit de Cosma Etolul.
La cererea Mitropolitului Grec local, Anarții atacă și devastează în 13 Mai 1905 școlile românești din Corița (azi Corcea, Albania).
Mitropolitul (firește, Grec) din Drama cere înlăturarea lui Tache Papaiani din Drama, care susținea că Românii din Macedonia, Epir, Tesalia etc. ar trebui să aibă dreptul la folosirea limbii române; Anarții încearcă să îl ucidă cu mai multe focuri de revolver, rănindu-l grav (pe 10 Februarie 1907).
Acritas, ofițer al armatei Regatului Greciei, venit ca voluntar (plătit!) în Imperiul Otoman, conduce o bandă de teroriști în mai multe acțiuni ale extremismului grecesc; printre altele, pe 22 Septembrie 1905 jefuiește și devastează casele Românilor Tașu Tușa și Toli Pașata din Livezi, ucigându-i pe cei doi în numele Elenismului; apoi merge spre Veria, unde prinde și torturează 24 de ore zece Români din Xirolivadi, ca să-i silească să devină Greci; și Acritas a fost declarat ”erou sfânt al cauzei Grecești” și „întocmai cu Apostolii”.
În luna Octombrie 1905 are loc incendierea Satului Avdela, cu distrugerea unui întreg cartier al acestuia; sunt nimicite 135 de case, biserica, școala, joagărele și morile; genocidul este lăudat de ierarhia și presa grecească.

Toate atacurile și crimele din această listă sunt o mică parte din cele săvârșite între 1905 și 1908 sub directa instigare a Patriarhului Ioachim al III-lea al Fanarului, împreună cu mitropoliții și ceilalți clerici greci din Macedonia, Tesalia, Epir, Grecia etc., cu sprijinul direct al Regatului Grec.
Teroriștii Greci au fost lăudați la nesfârșit de ierarhii greci, de presa elenă, de propaganda grecească. Au fost chiar declarați „întocmai cu Apostolii”, exact ca și Cosma Etolul!

Iar crimele și atacurile din 1905-1908 sunt o foarte mică parte din crimele etnice ale Grecilor. Crime desfășurate, sistematic, împotriva Românilor, Bulgarilor, Albanezilor etc. Crime care merg de la torturi și asasinate la genocid. Și care sunt justificate, ba chiar glorificate de propaganda grecească, inclusiv sau mai ales religios! (unele informații esențiale aici)

**Harta etnografică a Românilor Sudici** (Paris, 1919)

Încheiem partea de față cu unele citate:

„Vlahii – scrie istoricul grec Aravantinos – au păstrat un regim democratic popular, lipsit de orice amestec din partea turcilor, în timp ce vecinii și coreligionarii lor sufereau mii de rele.”
În toată această perioadă, aceste populații vlahe, risipite în munții Traciei şi ai Albaniei, aveau o conștiință populară profundă în legătură cu conștiința lor latină. Cum vom vedea în paginile următoare, faptul este notat de numeroși călători occidentali care au vizitat Grecia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca suedezul Jakob Ionas Bjoernstalis (1779), francezul Pouqueville (1806-1814), E.M. Cousinery etc.
„Toți în genere revendică cu mândrie numele de rumăn sau roman” (Pouqueville).
„Limba lor împiedică de a-i ignora, ei vorbesc mereu latina și dacă-i întrebi ce națiune sunteți? răspund cu mândrie: rumăn” (E.M. Cousinery).

Prima redeșteptare națională a aromânilor a ieșit din această conștiință populară profundă. Scriitorii aromâni din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Ucuta, Boiagi, Roja au scris în dialectul aromân, înfruntând tirania spirituală a Patriarhiei din Constantinopol (Fanar) sub impulsul ideilor de libertate națională difuzate de revoluția franceză și de curentul folclorist inaugurat de Herder în 1776. Clerul grec a reuşit totuşi să înnăbuşe acest curent venit mai ales din diaspora aromână din imperiul habsburgic. A condamnat cărţile editate: Abecedarul lui Ucuta, Gramatica macedo-română a lui Boiagi şi Cercetările istorice ale lui Roja şi a excomunicat chiar pe autori.

În acest interval autoritățile turcești, preocupate de frecventele intervenții rusești în problemele balcanice, au început să se servească de trupele albaneze musulmane călăuzite la început de faimosul satrap din Ianina, Ali Pașa Tebelinul, pentru a anula privilegiile acordate vlahilor, adică diversele zone libere din Balcani. Războiul de independență al Greciei își are originea în rezistenţa vlahilor pentru apărarea libertăților lor.
„În acest fel, notează marele istoric italian Cesare Cantu, în monumentala sa „Istorie Universală,” grecii au reușit să transforme războiul de privilegii al Pindului într-un război de independență pentru Grecia. Astfel încât rândurile armatolilor aromâni au furnizat soldații revoluției grecești, căpitanii săi și cei mai glorioși generali ai acestui război de independență” (Volum XIX, p. 215).

Dar după aceste lupte cu asupritorii păgâni (turci), lupte care impuneau solidaritatea creștină, apăreau antagonisme între aromâni (vlahi) și greci. Foarte simptomatică, în această privință, în timpul revoluției grecești din 1821 – animată tocmai de „Megali Idea”¹ – este declarația căpitanului vlah de armatoli, Odiseu din Vlaho-Livada, făcută prințului fanariot Ipsilanti:
„Tu nu ești grec, și oricât de barbari ar fi palicarii noștri, nici unul dintre noi nu este un parvenit în materie de glorie. Fanariotule, născut pentru a slugări și a asupri, ascultă: Crucea, iată stăpânul nostru. Acest pământ stropit cu sângele nostru, acest pământ hrănitor al strămoșilor noștri, acest pământ care are mormintele lor, iată Patria noastră” (Pouqueville, „Histoire de la regeneration de la Grece,” Paris, 1825)

Totodată, cum scrie în 1858 bine cunoscutul scriitor francez Edmond About, în a sa „Grecia contemporană”: „se poate afirma că armatolii din Tessalia sunt cei care, prin sacrificiile lor, au fondat Grecia actuală.”
Pentru aceasta grecii recurg la toate mijloacele pentru a nu pierde acest element sănătos şi dinamic care constituie pentru ei un factor regenerator de prim ordin.
Patrioții români, exilați din Principatele Dunărene, după revoluția din 1848, care eșuase, au început a doua acțiune de redeșteptare națională în cadrul rasei române întregi. Unii dintre ei s-au refugiat în Turcia. Cu această ocazie au putut cunoaște de aproape pe acești aromâni din Peninsula Balcanică. Întorși acasă, au început să agite problema redeșteptării naționale a fraților lor amenințați cu deznaționalizarea. În 1860 s-a creat un comitet la care au participat activ aromâni aflați în Principate precum și oameni politici și scriitori de mare renume ca C.A. Rossetti, D. Brătianu, Cezar Bolliac, general Cristian Tell etc. Ei au adresat un vibrant apel „fraților români din Epir, din Macedonia, din Tessalia și din Albania”, în care „se sublinia ideea că ei formează veriga prin care dacii pot intra în marea familie neolatină” și amintindu-și de gloriosul lor trecut, anunță că „Comitetul și-a luat sarcina de a introduce limba națională în toate orașele și satele românești.”

În 1864 un institutor de origine aromână, Dimitrie Atanasescu, deschide prima școală românească în comuna sa natală, Târnova, lângă Monastir (Macedonia). Un an mai târziu (august 1865), călugărul aromân Averchie, originar din Pind, care se afla în România ca trimis special al organizației Sfântului Munte (Athos), entuziasmat de această idee, a plecat în Macedonia și s-a întors cu doisprezece tineri aromâni pentru a-i pregăti ca profesori. Ei au fost primii apostoli ai redeșteptării naționale la aromâni. Sub conducerea înțeleaptă și energică a lui Apostol Mărgărit, și el originar din Macedonia (Avdela), care deschide în același an (1865) o școală la Vlaho-Clisura, marile dificultăți ale începutului au fost înfruntate și s-au înfăptuit reale progrese.

Ca și în prima redeșteptare națională, Patriarhia greacă din Constantinopol a prezentat obstacolul cel mai mare [s.n.].
„Pretutindeni minunatul cler grec” – scrie fostul ministru grec Averof, în cartea sa „I politiki plevra tou Koutzo-Vlahikou zitimatos” (Atena, 1948) – „în frunte cu patriarhul ecumenic, a luat o atitudine contrară școlilor de propagandă străină… Clerul grec, deloc adormit, ci paznic vigilent al intereselor naționalilor noștri, alarmându-se, a intervenit în chestiune”…
În 1864 clerul solicită apelul Patriarhului ecumenic pentru populațiile aromâne, apel în care s-a cerut închiderea școlii și expedierea din comună a profesorilor străini și a familiei lor. O mare parte a populației a respins acest apel rezistând, încât „Patriarhul s-a adresat autorităților turcești protestând întrucât jurisdicția sa nu era luată în considerație. Autoritățile turcești au ordonat expulzarea lui Apostol Mărgărit, dar numeroși cetățeni au protestat din nou pe lângă guvernul din Monastir care l-a deferit pe Mărgărit la Constantinopol, direct la Marele Vizir.”
Intervenții asemănătoare, conspirații și presiuni din partea Patriarhului Ecumenic care-i costau pe profesorii și ecleziasticii români nu numai expulzarea, ci și arestarea lor, maltratări și închisoare deveniră frecvente… Cu toate acestea ei n-au putut înăbuși curentul de redeșteptare al aromânilor. Chiar ministrul grec amintit recunoaște această ascensiune continuă. Din 1862 până la 1864 au fost editate cinci cărți didactice pentru aromâni. Până în 1877 au fost deschise 11 scoli. După această dată și până la 1880 au fost deschise alte 13 scoli elementare. În 1880, adică acum exact 75 de ani, s-a creat ca persoană juridică „Societatea de Cultură Macedo-Română” la București și liceul român la Bitolia (Monastir).

Închei aici prima serie de citate din lucrarea Originea și conștiința națională a aromânilor, lucrare scrisă de un Aromân, Constantin Papanace. O a doua serie o puteți citi în Post Scriptum, iar mai mult în lucrarea propriu-zisă (pe care o puteți accesa dând click pe titlul menționat mai sus).
Puteți vedea cum sute de mii și milioane de Români au fost persecutați religios și etnic, etnic și religios, de extremismul etnic religios grecesc. Puteți vedea cum prigoana – ce a atins forme de o violență absolut demonică – a fost inițiată, sprijinită, finanțată, lăudată etc. de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și clerul grecesc.
Prin urmare, cazurile amintite în episodul trecut sunt departe de a fi „excepții” sau „cazuri izolate”. Dimpotrivă, sunt doar exemplificarea unei atitudini continue, a unei erezii etnofiletiste (adică a unui extremism etnic religios).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Apare în București, în 1912, o carte aproape imposibil de găsit astăzi: Românii din Macedonia, semnată Alexandru Rubin. Autorul căutase, punându-și viața în primejdie, date și documente privindu-i pe acești Români. Nu doar din punct de vedere lingvistic sau etnologic, dar și din punctul de vedere al prigoanelor grecești. O mare parte din date le culege, paradoxal, din texte ale ”Marii Biserici”, cum își zicea (și își zice) Patriarhia de Fanar, fie că sunt texte ale Patriarhului Ioachim al III-lea, ale unor mitropoliți sau preoți. Laudele patologice adresate de ”Marea Biserică” teroriștilor și criminalilor Anarți, acțiunilor inumane ale acestora, sunt preluate de autor într-un calendar al „acțiunii grecești” sau „elene” dintre iulie 1904 și iulie 1908. Autorul precizează:

„A existat mai înainte un anumit număr de orori, ca masacrul din Negovani. Nu le-am semnalat, cantonat în scurta mea perioadă de informații directe și în sarcina mea de oportunitate actuală. Vor mai fi. Căci de ce s-ar termina atâta timp cât mai există români? Nu voi aștepta mult pentru a îngroșa un total deja prea bogat. Au fost destule pentru a arăta ce înseamnă valoarea, credința, moralitatea, sentimentul creștin al elenilor, destul pentru a face cunoscut ce îndurăm noi – citiți și judecați. În sfârșit ar fi încă prea multe de spus, dar nu îmi voi mai petrece timpul zăbovind printre a ceste infamii în care ființe umane își târăsc fără teamă sufletul. Mi-e greață: n-aș avea nici timpul liber, nici sângele rece de a prelungi acest catalog de abator unde se debitează despre frații mei. La nevoie, pentru faptul de a fi fost atât de scurt și de a fi omis atâtea sărbători vesele, prezint scuzele mele plate Patriarhului, mitropoliților, vicarilor – cer foarte umil iertare elenilor regatului și imperiului, bandelor și comitetelor, băcăniilor și tripourilor. Deși socotit grec – ca toată lumea – în statistici unde totul este grec a priori, pentru a face această lucrare, nu fără strădanie, a trebuit să intru în pielea unui grec naționalist perfect. Cred că până la un punct am reușit; am copiat, după literatura lor obișnuită, maniera de a gândi, de a vorbi și de a se bucura de palicarii lor; efortul a fost aspru, dar aveam modele excelente și am știut să mă conformez. Totuși n-am dus până la capăt exemplul bunilor noștri maeștri – experți în a trunchia numele victimelor, cum au știut să le mutileze cadavrele. Jocul era inutil și m-ar fi întârziat. Ortografia acestor nume a fost dată în cea mai mare parte în românește…”

Calendarul este oferit cititorilor pe luni, cu zilele ce marchează acțiunile consemnate ale extremismului grecesc. Dăm aici doar o pildă (mai scurtă) a faptelor lăudate de Patriarhia de Fanar și înfățișate ca ”glorioase” și ”patriotice” de propaganda grecească:

„Martie
1. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui Gheorghe Şuguniţa, negustor român, de către una din bandele noastre lângă Rapes (1906).
4. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al lui D. Şumba, bătrân învățător al școlii române din Băiasa; acest pios sacrificiu uman a fost făcut în casa victimei, în plin oraș, cu lovituri de cuțit (1906).
8. Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a doi români lângă Licuvişte și a altuia lângă Caraferia (Veria). Se pune pe cadavre un aviz amenințător destinat satului Aio-Marino bănuit de lipsă de zel față de cauza noastră. Zi bună și sfântă (1908).
10. Banda pe deplin demnă de laudă pe care o comandă venerabilul Tegu Bubola din Selea, atentează la viața a trei vlahi dintre care unul este grav rănit (1908).
12. Prea clar, prea binefăcător și prea pios incendiu al morilor lui Tanase Jaca și Traian Pili, susţinători abominabili ai românismului în regiunea Ţărna Reca (1906).
18. Prea virtuos, prea ortodox şi prea elenic asasinat a doi păstori români Duma şi Tonce din Lumniţa, la Sekia (1906). În aceeaşi zi (1906), atentat cu dinamită contra notabilului român din Grebena, Iani Papahagi. Bomba aruncată asupra casei sale de către elenul Hristo Spiroiani, în urma înţelegerii cu vicarul metropolitan, produce doar câteva stricăciuni şi omoară pe purtătorul ei, martir al devotamentului său pentru sfânta cauză. Solemnitate mixtă. Zi de doliu și de bucurie. Ornamente sacerdotale negre și roșii.
19. Prea veselă și prea elenică bătaie până la pierderea cunoștinței a românilor Vanghele și Toma Anastasie la Salonic (1907). Solemnitate mică (deși au fost socotiți uciși și lăsați morți).
În aceeași zi (1908), prea pios asasinat al românului Anastasie Prapa pe malurile lacului Ianiţa.
Prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat al românului Toli Ghiţi Carafoli la Lutru (1906).
În aceeași zi (1906), prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat a românului Dimitri Hagicu la Grizali.
În aceeași zi, prea pioasă, prea elenică omorâre a românului Constantin Bucina la Turia. Cadavrul ascuns cu grijă, de negăsit, printr-o supremă delicatețe. Părinții scutiți de cheltuielile de îngropare. Solemnitate de prim rang; zi de triplă comemorare.
30. Prea pios, prea excelent și prea elenic asasinat a doi păstori vlahi, Panaiot Mangali din Poroi, şi Tegu Guşandra din Lopos (1908).
În aceeași zi (1908), prea grațios jaf și prea milostivă devastare a instalațiilor sericicole ale unui Traian Reica din Ţărna Reca. 1000 fr. pagube.
Este luna postului prin excelență. În timpul celor patru ani care ne servesc să stabilim prezentul calendar, pioasele noastre bande au petrecut-o în modul cel mai edificator. Sfinții noștri tăietori de gâtlejuri nu și-au muiat buzele în cea mai mică în care ar fi fost sânge de animal. Ei au evitat până și uleiul transportat, adesea, cum se știe, în burdufuri de piele. N-au îndrăznit să se atingă de pește decât la 25 martie, zi în care obiceiul îl autorizează.”

Cam acesta este limbajul folosit de documentele grecești. Desigur, ei nu spun criminalilor „sfinții noștri tăietori de gâtlejuri”, ci „sfinții noștri luptători”. Și nu spun „prea pios, prea ortodox și prea elenic asasinat”, ci „prea pioasă, prea ortodoxă și prea elenică pedepsire”. Etc.

1 Megali Idea sau Megali Ideea sau Marea Idee sau Marele Ideal. Prin Megali Idea se înțelege țelul de a pune sub conducerea Grecilor pe toți cei care își spun Creștini (Ortodocși sau nu doar aceștia), ori „cel puțin” „toate teritoriile ce au fost sub stăpânire grecească”. Iar în cultura greacă modernă se consideră ca teritorii grecești pământurile deținute azi de statele Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Etiopia, Sudan, Israel, Palestina, Liban, Siria, Turcia, Armenia, Georgia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia, Bosnia, Herțegovina, Croația, Slovenia, Ungaria și Italia, precum și părți din pământurile deținute de Rusia, Ucraina – cam 60% –, Spania etc.

Tine minte! „Dacă te vaccinezi nu te îmbolnăvesti”

11, februarie, 20246, februarie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ține minte! „Dacă te vaccinezi nu te îmbolnăvești”

Cine uită istoria o va repeta în tot ce are mai rău

Astăzi, când tot mai multe dintre minciunile Plandemiei sunt recunoscute public, nimeni nu este de vină.
Statul NeoComunist nu știe cine a ținut oamenii în casă, deși nu ajuta cu nimic; nu știe cine i-a silit să își pună măști, care au făcut mult rău și niciun bine; nu știe cine a născocit așa-zisele „distanțe de siguranță” absolut patologice; nu știe cine a împins oamenii în țarcuri, ca pe vite; nu știe cine este de vină pentru oamenii bătuți pe stradă de polițiști și/sau jandarmi „pentru că încălcau carantina” etc., etc.

Dar noi ținem minte!
Căci numai cel care ține minte poate învăța și poate să fie liber!

Și unul dintre lucrurile „uitate” este că s-a pretins, oficial și răspicat, repetat până la nebunie, că

Dacă te vaccinezi (anti-covid) nu te îmbolnăvești (cu covid).

Acum, dintr-o dată, „nu s-a spus așa ceva”, ba „s-a înțeles greșit de (proștii de) cetățeni”.
Doar că,

Joe Biden (zis Joke Biden), așa-zisul „Președinte” al SUA, a declarat pe 21 Iulie 2021, fiind transmis pe CNN (zis ”Communist News Network”) că „Nu vei lua covid dacă ești vaccinat.”
Dr. Rochelle Walensky, directorul CDC, SUA, a declarat pe 28 Martie 2021, fiind transmis pe MSNBC (alt post comunistoid), că „Persoanele vaccinate nu poartă virusul… nu se îmbolnăvesc.”
Dr. Anthony Fauci, cu o tonă de funcții în „combaterea covid” (al cărui autor cel puțin moral este), spunea, oficial, pe 17 Mai 2021, în transmisiunile aceluiași MSNBC, „Dacă oamenii sunt vaccinați se pot simți în siguranță pentru că nu se vor infecta.”
Dr. Anthony Fauci, în aceeași declarație, spunea și că „vaccinurile” anti-covid „Sunt foarte, foarte bune împotriva variantelor.”

Pentru a nu cădea pradă manipulărilor mass-mediei, guvernului sau altor instituții de stat, este nevoie să ținem minte.
Trebuie să ținem minte cât de corupți s-au dovedit și cei din mass-media, și cei din conducerea statului zis român.
Trebuie să ținem minte cât de incompetenți s-au dovedit (și se dovedesc).
Dar, mai ales, trebuie să ținem minte cât ne-au mințit și ne mint!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

8, aprilie, 20208, aprilie, 2020 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

abstract barbed wire black white black and white — Photo by Pixabay on Pexels.com

Un jandarm din Brăila a atacat şi umilit un cetăţean, lovindu-l cu piciorul în pulpa piciorului stâng, pe la spate, absolut nejustificat. Videoclipul, filmat de la un etaj inferior (1 sau 2), Duminică 5 Aprilie 2020, este foarte clar:

Un civil (tânăr), având alături o bicicletă, stă în faţa unui echipaj alcătuit dintr-un poliţist şi un jandarm. Aceştia par să verifice datele acestuia pe mobil – al poliţistului – şi o agendă – a jandarmului. Apoi poliţistul ţine un mic discurs şi îi face semn civilului să plece. Jandarmul se poziţionează între timp în lateral, pregătindu-se pentru atac. Tânărul ridică piedica bicicletei şi o întoarce ca să poată pleca. Poliţistul deja se retrăsese – procedură incorectă ce sugerează complicitate. În clipa în care civilul este cu spatele către jandarm acesta îi aplică o lovitură în piciorul stâng, în partea superioară (pe pulpă sau chiar la articulaţia şoldului). Civilul nu îndrăzneşte să protesteze, plecând mai departe. Jandarmul începe şi el să se îndrepte către colegul retras (strategic?). Persoana care filma strigă „Şi dacă mai era altul mai dădeai în el?” (adică „ştiind că există martori”). Întrebarea a fost un prilej pentru jandarm de a-şi cere iertare pentru agresiune şi a încerca să limiteze efectele traumatice (circumstanţă atenuantă cf. N.C.P. Art. 75, pct. (2), lit. a). Din păcate, jandarmul răspunde „Da, dădeam!”. În acelaşi timp se opreşte şi încearcă să localizeze vorbitorul. Dându-şi seama că este în bloc (şi, probabil, şi că este filmat) se întoarce să plece.

Voi preciza faptul că tipul de lovitură aplicată de jandarm este unul practicat pentru oprirea şi doborârea unei ţinte periculoase, eventual înarmate cu o armă albă. Lovitura poate avea ca efect rupturi musculare şi/sau de tendon, dizlocarea încheieturii şi alte efecte nocive datorate prăbuşirii ţintei. În acest caz ţinta – victima, mai corect spus – conducea cu mâinile bicicleta, o eventuală căzătură având un potenţial vătămător mai mare.

Înainte de a prezenta încadrarea faptelor cred că trebuie să amintesc şi de comentariile purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi (IJJ) Brăila, locotenent Sorin Neftode, aşa cum sunt prezentate de Agerpress:

„„Ca urmare a informaţiilor apărute în spaţiul public, cu privire la modul în care a acţionat un lucrător din cadrul IJJ Brăila, vă comunic faptul că, la nivelul inspectoratului, a fost constituită o comisie de verificare a acestor aspecte. În termenul cel mai scurt vom reveni şi cu alte informaţii, pe măsură ce le deţinem. Menţionăm că este un caz izolat şi că nu tolerăm în niciun caz un astfel de comportament abuziv„, a declarat purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei Brăila, lt. Sorin Neftode.

Sorin Neftode a precizat că, pe baza filmului făcut public, a fost identificat jandarmul care făcea parte din patrula mixtă poliţist-jandarm, dar şi tânărul care a fost lovit, fiind vorba despre o persoană majoră, care a apelat, săptămâna trecută, în mod nejustificat numărul de urgenţă 112, sesizând o situaţie falsă de contact cu o persoană infectată cu COVID-19, sesizare la care s-a ajuns inclusiv cu o izoletă.”

De observat:

Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor, cu toate că videoclipul constituie surprinderea în flagrant a jandarmului agresor;
Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor cu toate că însuşi purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila recunoaşte că acesta a avut „un comportament abuziv”;
Purtătorul de cuvânt începe să deschidă calea către transformarea victimei în ţap ispăşitor, invocându-se o situaţie fără nicio legătură legală cu întâmplarea în cauză.

În comentariile postate la videoclipul ce arată infracţiunile săvârşite de jandarm există trei extremisme:

a) „poliţiştii şi jandarmii sunt răi” (adeseori exprimat foarte vulgar, chiar violent, un oarecare ajungând la afirmaţii de felul „Orice gabor mort e un gabor bun!”)

b) „tânărul e un ţigan/un infractor, deci jandarmul a făcut bine” (doar câteva voci, dar tot pute)

c) „ai altă poziţie decât mine eşti un nenorocit” (un utilizator youtube cu pseudonimul „Isaac Clarke”, susţinător al jandarmului agresor, merge până la ameninţări cu violenţa şi chiar cu moartea)

Este evident că toate aceste poziţii sunt aberante.

Există poliţişti şi jandarmi de calitate – şi cine a avut drumuri în aceste zile a avut prilejul să întâlnească asemenea oameni. Există poliţişti şi jandarmi de proastă calitate – şi acesta este un asemenea caz.

Tânărul în cauză, în ciuda încercărilor IJJ Brăila şi altora asemenea de a-l mânji este, în context, nevinovat. Etnia sa nu contează. Dacă a sunat la 112 crezând sincer că a intrat în contact cu cineva bolnav de COVID-19 este nevinovat. Iar încercarea IJJ Brăila de a-l învinovăţi pentru asta este o descurajare a cetăţenilor de a suna la 112. Este, adică, infracţiunea de favorizare a răspândirii bolii! Dacă s-a dovedit că a sunat „la mişto”, trebuia pedepsit conform legii. În amândouă situaţiile nu există nicio legătură corectă între cele două întâmplări.

Mai există unii care spun că „nu am văzut [în videoclip n.n.] tot ce s-a întâmplat. De unde ştim că tânărul nu la jignit sau înjurat pe jandarm?”. Poziţia este la fel de greşită şi periculoasă ca cele trei extremisme arătate mai sus. Există un principiu fundamental: cercetaţi bine înainte să emiteţi o părere, mai ales dacă este vorba despre viaţa cuiva. Din păcate mulţi vorbesc „deştept” după mintea lor dar absurd în raport cu realitatea. La fel şi aici. Realitatea este că pentru insulte sau injurii adresate unui jandarm sau altei persoane cu funcţii similare, faptă numită ultraj, există Art. 257 C.P. (Noul Cod Penal, care dezvoltă prevederile C.P. din 1968), în cazul particular al poliţistului sau jandarmului supuşi ultrajului aplicându-se în special alin. (4) al Art. 257. (A se vedea şi acest articol despre ultraj.)

Altfel spus, nu există absolut niciun temei legal pentru acţiunea jandarmului. Legal, aceasta este o infracţiune ce se încadrează în cea mai blândă interpretare la lovire sau alte violenţe (Art. 193 alin. (1)) care, în contextul situaţiei de urgenţă şi a mobilizării parţiale a forţelor armate se pedepseşte cu maximul pedepsei plus 2 ani de zile (adică cinci ani de zile de închisoare).

Din păcate însă, fapta este săvârşită în circumstanţe agravante, aplicându-se Art. 77 lit b) (tratamente degradante), Art. 77 lit. e) şi g), atacul fiind săvârşit profitându-se de starea de vulnerabilitate a cetăţeanului în timpul situaţiei de urgenţă, eventual Art. 77 lit. h) dacă atacul a avut loc şi pe fondul unor preconcepţii ale atacatorului privitoare la rasa, etnia, religia etc. victimei. De asemenea, fapta jandarmului se încadrează şi la Art. 297 alin. (1) şi (2), abuzul în serviciu, cu cel puţin două pedepse obligatorii, închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea dreptului de a mai ocupa o funcţie publică. În situaţia de urgenţă se aplică automat maximum de pedeapsă, adică 7 ani de închisoare, plus 2, plus o treime din celelalte pedepse. Altfel spus, atacul jandarmului cere o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 10 ani de zile şi interzicerea oricărei funcţii publice pe viaţă, deoarece agresorul a săvârşit fapta în timpul stării de necesitate, premeditat şi în circumstanţe agravante, fără a manifesta vreun regret faţă de fapta săvârşită până în acest moment şi declarând liber şi ştiind că este înregistrat dorinţa sa de a repeta asemenea atacuri.

Merită subliniate şi alte două aspecte. Pe de-o parte, fapta a fost săvârşită la câteva zile de la Ziua Jandarmeriei Române. Pata adusă de jandarmul agresor este amplificată de acest context. Pe de altă parte, intenţia legiuitorului în crearea şi organizarea Jandarmeriei Române a fost aceea de a crea şi organiza un scut împotriva dezordinilor şi violenţelor publice; iar jandarmul de la Brăila a procedat exact la ilegalităţi şi violenţe în spaţiul public. Altfel spus, jandarmul a acţionat direct împotriva voinţei legiuitorului şi a rosturilor fundamentale ale instituţiei de care, teoretic, aparţinea. Cu excepţia cazului în care intenţia legiuitorului s-a schimbat peste noapte şi a dat Jandarmeriei dreptul de a judeca pe loc şi aplica pe loc sentinţe, inclusiv prin pedepse corporale. Caz în care am fi într-o dictatură poliţienească instituţionalizată. Doar că legea a rămas, încă, aceeaşi. Dar se va aplica?

O să amintesc şi faptul că poliţistul care l-a însoţit pe jandarm este vinovat, în funcţie de context, de neglijenţă în serviciu (Art. 298 N.C.P.) sau chiar de complicitate (Art 26 N.C.P.). Acest poliţist avea datoria să stea alături de colegul său. Avea datoria să îl oprească din săvârşirea faptei şi să o raporteze de îndată. Este evident că în clipa în care un membru al unei patrule are un comportament infracţional activitatea patrulei se opreşte şi se declanşează procedurile de reţinere şi anchetă a celui care a săvârşit infracţiunea (infracţiunile). Dacă îndată după săvârşirea atacului de către jandarm poliţistul nu a raportat infracţiunea (avea telefonul la el, avea staţie etc.), este evident vinovat de complicitate şi de omisiunea sesizării organelor judiciare (Art. 263, cu circumstanţă agravantă, pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 7 ani; datorită stării de necesitate se aplică maximul pedepsei la care se adaugă 2 ani. Altfel spus poliţistul este pasibil de 9 ani de puşcărie. Singura scuză ar fi să dovedească faptul că a fost în imposibilitate de a observa fapta şi de a auzi schimbul de replici între persoana care a filmat şi jandarmul agresor.)

Deşi în mod normal acţiunea juridică este declanşată de plângerea părţii vătămate în contextul stării de urgenţă se aplică sesizarea din oficiu a organelor de anchetă M.I. şi a Procuraturii – ceea ce nu s-a întâmplat, conform declaraţiilor oficiale.

Îmi cer iertare celor pe care această mică expunere juridică i-a plictisit. Ea este, totuşi, absolut necesară, pentru că trebuie să vedem gravitatea faptei, spre a putea înţelege mai departe gravitatea reacţiilor oficiale faţă de asemenea fapte.

Este evident pentru orice om raţional şi echilibrat că fapta aceasta va apăsa asupra tuturor jandarmilor şi poliţiştilor care îşi fac datoria corect, conştiincios, fără abuzuri.

Dar!

Dar constituie această faptă „o excepţie”, aşa cum afirmă purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila? Sau este una dintre multe?

Trebuie să spun că în aceste zile am început să aflu despre tot mai multe gesturi incorecte din partea patrulelor. Pot înţelege faptul că cei care le alcătuiesc sunt oameni şi sunt obosiţi. Dar asta nu înseamnă că ai dreptul să îţi reverşi oboseala, nervii etc. pe cetăţenii pe care ai jurat să îi aperi. Şi, evident, nu îţi dă dreptul să săvârşeşti, voit, conştient, planificat, atacuri asupra civililor precum cel de la Brăila! Evident, nici alte gesturi, mai puţin evidente.

Istoria ne arată că tolerarea unor asemenea gesturi duce la normalizarea lor.

Este această agresiune de la Brăila punctul în care istoricii vor putea spune: „s-a trecut la dictatura poliţienească în mod deschis”?

Sunt nevoit să menţionez aici cazul tragic de la Giurgiu, în care o bătrână de 65 de ani, cu handicap locomotor şi pensie de 700 de lei, a primit o amendă de 500 de lei. Sub pretextul că ar fi depăşit ora 13:00 impusă ca limită pentru bătrâni atunci când s-a dus să îşi cumpere pâine. Nu discut aici circumstanţele, voi prezenta numai un punct de vedere foarte interesant al Comisarului Şef Cristian Şuţă de la Poliţia Giurgiu:

„Colegii mei nu au făcut decât să aplice Ordonanţa Militară.”

Altfel spus, „asta e legea”. Sau „unde-i lege nu-i tocmeală”.
Pentru cine?
Doar pentru civilii fără apărare în faţa Poliţiei şi Jandarmeriei?
Sau pentru toată lumea?
Dacă ţineţi ochii pe cazul jandarmului agresor de la Brăila o să vedeţi ce se întâmplă. Şi o să ştiţi care este răspunsul.
Dacă vă uitaţi în cărţile de istorie o să vedeţi cu ce seamănă întâmplările din zilele noastre.

Cine are urechi de auzit să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În ciuda faptului că accesul liber la justiţie este, teoretic, garantat prin Constituţie (Art. 21), el rămâne, ca şi dreptul la proprietate privată (Art. 44), un ideal imposibil. Deşi se pretinde că „Nicio lege nu poate îngrădi acest drept [accesul liber la justiţie n.n.]” (Art. 21, alin. (2) Constituţia Republicii România) în realitate el este îngrădit prin excesul de legi şi proceduri de aplicare. Cine a văzut, de pildă, Codul Penal (adică Noul Cod Penal), precum şi drăgălaşul Cod de Procedură Penală, a văzut începutul accesului la justiţie în materie penală. Doctrina şi jurisprudenţa sunt alte două nivele de cunoaştere juridică, fără de care accesul la justiţie rămâne o vorbă goală. Specializarea avocaţilor se datorează tocmai imensităţii câmpului de cunoştinţe pe care trebuie să îl asimileze. Unele din sentinţele aparent aberante ale instanţelor se datorează lipsei de acces la justiţie sau, altfel spus, lipsei de pricepere în susţinerea cauzei de către una sau mai multe dintre părţi.
Explic asta spre a-mi cere scuze pentru două aspecte.
Pe de-o parte, nu am atins în text nici Art. 22 alin. (2) din Constituţie, nici alte prevederi legale aplicabile la cazul analizat. Umila mea părere este că incursiunea juridică a demonstrat ceea ce era de demonstrat chiar dacă este incompletă.
Pe de altă parte, se poate să fi înţeles greşit unul sau altul dintre textele de lege folosite. Nu am urmat Facultatea de Drept sau altă instituţie similară, studiile mele de drept se limitează la un an de drept constituţional pe vremea lui Ceauşescu (era obligatoriu dar şi interesant, cel puţin cu profesorul pe care l-am avut), la drept comercial în postliceala de la A. D. Xenopol (Bucureşti) şi la drept canonic în Facultatea de Teologie. Evident, unele cunoştinţe de Drept Roman s-au adăugat prin studiile privitoare la Istoria Romanilor. Toate, la un loc, nu valorează în context nici cât un an la Facultatea de Drept. Ca urmare, pregătirea mea auto-didactă rămâne deficitară, cu toate îndreptările şi îndrumările primite de la prietenii specializaţi în domeniul Dreptului. Apreciez, deci, orice observaţie competentă ce completează ori corectează rândurile mele.