Etichetă: Artă

Răspund cititorilor. Ciprian B. despre 21 de rubini

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Răspund cititorilor. Ciprian B. despre 21 de rubini

Dincolo de un link la o critică (foarte slabă) a filmului 21 de rubini (la care am răspuns aici), cititorul Ciprian B. îmi sau ne spune și că:

Opinia mea este ca cine se regaseste prea mult in acest film are multe frustari legate de relatia cu biserica institutionala pe care nu a reusit sa si le gestioneze.
Artistic: filmul este 0.
Documentar: este ideologic si tributar.
Duhovniceste: nu inalta cu nimic pe nimeni, doar trage in jos eventual.
Pana la urma intrebarea esentiala este: l-am invita pe Hristos sa se uite la acest film cu noi sau la “Calauza” sau la “Dupa dealuri”?

Ceea ce salvează aceste rânduri este începutul opinia mea. Început în care pare să existe o urmă de deschidere față de alte idei. Ca urmare, am ales să și public comentariu și, după cum se vede să îi răspund.

Cu tot respectul față de d-l Ciprian B. trebuie să îi transmit că atunci când cineva emite critici radicale, trebuie să se aștepte la posibilitatea unor critici radicale față de ce spune. Iar când cineva atacă la persoană…

În cazul de față, prima frază este și neclară, și foarte subiectivă, și ad personam (și nu într-un sens bun!).
Este neclară, pentru că
1. Nu ni se spune ce înseamnă „se regăsește… în acest film”.
2. Nu ni se spune ce înseamnă „se regăsește prea mult”.
3. Nu ni se spune ce înseamnă „biserica instituțională”.
4. Nu se lămurește de ce „regăsirea” „prea mult” „în acest film” ar însemna „frustrări legate de relația cu biserica instituțională pe care nu a reușit să și le gestioneze”.

De ce, de pildă, nu ar putea însemna și frustrări pe care a reușit să și le gestioneze?
Așa cum, de pildă, un om frustrat că este slab, dar care își gestionează bine frustrările, se regăsește foarte mult în, să zicem, Karate-Kid sau Omul Păianjen.
De ce într-un asemenea caz se poate – cunosc cazuri – iar la filmul 21 de rubini nu se poate?

Mai mult, nu îmi dau seama, dacă vorbim româna așa cum trebuie, de ce ar fi o chestiune negativă existența acestor frustrări. Bănuiala mea este că d-l Ciprian B. folosește termenul impropriu, colocvial, care este consemnat, destul de neclar, de un singur dicționar al limbii române. Pentru că înțelesul corect pentru a frustra, ce există și în DEX, și în Micul Dicționar Enciclopedic, și în alte asemenea instrumente, este

a lipsi pe cineva (mai ales statul sau o instituție) de un drept sau un bun; a păgubi

Iar pentru frustrare, avem

1 Privare a cuiva de un drept care i se cuvenea Sinonime: (rar) frustrație (1), păgubire. 2 Privare a cuiva de o satisfacție. 3 (Prin extindere) Înșelare. 4 (Prin extindere) Dezamăgire. 5 (Psihologie; concretizat) Stare a unui individ care, din cauza unei piedici sau a unei inhibiții, nu-și poate realiza o dorință sau satisface o plăcere.

Iată că sensul negativ apare doar alegând o formă particulară a punctului 5: aceea în care „dorința sau plăcerea” sunt rele.
În rest – adică în cel puțin 90% din cazuri – sensul frustrării este negativ pentru cel care o produce.

Într-un fel ciudat, însă, d-l Ciprian B. folosește sistematic termeni neclari.
Am amintit de acel „regăsește” sau de „prea mult”, acum despre „frustrare”.
Dar ce înseamnă, revenim, „biserica instituțională”?
Dacă spunem că înseamnă, de fapt, Administrația Bisericească, ar însemna să speculăm.
Alt sens, însă, deocamdată nu văd.
Totuși, până clarificarea pe care, nădăjduiesc, d-l Ciprian B. o va aduce, las deoparte această frază și merg la următoarele.

D-sa zice:
Artistic: filmul este 0.

Și eu spun:
Artistic: filmul este excepțional.

Uite poznă!
El zice că e zero, eu spun că-i excepțional.
Care are dreptate?

La prima vedere, cel care aduce argumente.
Doar că în artă e mai greu cu argumentele…
Picasso a pictat/desenat niște urâțenii care au avut un succes uluitor. La fel Goya. Ciudățeniile lui Dali au cucerit lumea. Etc.

Ca urmare, nu îl contrazic aici pe d-l Ciprian B., căci pentru d-sa se poate ca albastrul de Voroneț să fie urât sau 21 de rubini să aibă valoare artistică zero.
Singura problemă este că părerea d-sale în această privință o exprimă drept sentință absolută.
Căci nu spune după părerea mea sau după gustul meu, ci vorbește ca și cum toți ar fi siliți să aibă gusturile și părerile d-sale.
În ceea ce mă privește, găsesc 21 de rubini ca o mare și excepțională realizare artistică. Dar subliniez că este părerea mea, nu un adevăr absolut.

La fel de categoric, d-l Ciprian B. declară că
Documentar: este ideologic și tributar.

Și eu spun: aici iar nu înțeleg unde-i baiul!
Ideologic este orice documentar, ba chiar orice film și orice carte.
Practic orice creație artistică este, la un nivel sau altul, ideologică. Adică exprimă ideologia creatorului sau creatorilor ei.
E ceva firesc.

Tributar?
Din nou d-l Ciprian B. folosește termeni neclari.
Părinții Apostolici, ca și Părinții secolelor IV-VI și nu numai sunt tributari Bibliei. La fel cum este orice teolog adevărat.
Iar acest lucru este un bine firesc pentru Creștini: suntem (sau trebuie să fim) ucenicii lui Iisus Christos, Cel ce ne-a zis „Cercetați Scripturile” (Ioan 5.39) și „Oare nu pentru aceasta rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu 12.24).
Ca urmare, a fi tributar nu este o învinuire reală, ci una extrem de greșită.
Pentru că toți suntem tributari. Unii lui Dumnezeu, alții diavolilor.
Și încercarea de a nu fi tributar nimănui este cea care a deschis și ține în existență Iadul.

Ca urmare, acuzând filmul 21 de rubini că este tributar și ideologic d-l Ciprian B. săvârșește același act cu cel care ar acuza filmul 21 de rubini că are imagini și că acestea se succed rapid dând iluzia mișcării. Și o învinuire, și cealaltă, sunt absurde, pentru că toate acestea sunt firești unui film.

Iarăși,

D-l Ciprian B. ne spune că
Duhovnicește: nu înalță pe nimeni cu nimic, doar trage în jos, eventual.

Până acum, aceasta este singura învinuire cu greutate, singura care înseamnă ceva.
Doar că, la cât de mare este o asemenea acuzație, ar fi fost de așteptat cel puțin câteva argumente. Care lipsesc cu desăvârșire.
Aici pot să presupun, după curgerea comentariului, că d-l Ciprian B. a fost puternic influențat de critica pe care am criticat-o aici. Și pe care vă îndemn să o citiți, dacă nu ați făcut-o deja.
Și dacă presupunerea este adevărată, „argumentele” pentru această acuzație lipsesc desăvârșit. Lipsesc desăvârșit, pentru că „argumentele” acelei critici se bazează exclusiv pe închipuiri ale autorului ce contrazic direct ceea ce este în film.
Dacă presupunerea este greșită, iar d-l Ciprian B. are propriile sale argumente, le aștept cu interes.

Cu toate că realitatea îl contrazice deja: sunt oameni care au văzut filmul și au înțeles că orice drum fără Dumnezeu este o formă de sinucidere.
Ceea ce este, duhovnicește, esențial.

În sfârșit, d-l Ciprian B. vine cu o afirmație foarte interesantă:

Până la urmă întrebarea esențială este: L-am invita pe Christos să se uite la acest film cu noi, sau la ”Călăuza”, sau la ”După dealuri”?

Trebuie să spun că nu am înțeles și nu înțeleg de unde și până unde ar fi asta o întrebare esențială.
Singura „invitație” pe care i-o fac și i-aș face-o lui Christos este să Îl rog mă călăuzească, să îmi fie cât mai deplin Dumnezeu, Arhiereu, Împărat, Învățător, Totul.
Mi-aș dori să mă invite El pe mine, oriunde pot fi mai aproape de El.
Să Îl invit eu pe Christos la un film mi s-ar părea o prostie abisală, venită dintr-o aroganță abisală. Exceptând cazul în care El mi-ar spune că Îi place un film și ar vrea să îl vedem împreună, când aș zice Da, Doamne, facă-se voia Ta!

Dincolo de această deosebire de vederi între mine și d-l Ciprian B., voi spune că Iisus Christos s-a uitat la aceste filme încă înainte să se nască cei care le-au făcut. Căci Dumnezeu este dincolo de timp. Și că se uită la aceste filme cu fiecare om care le vede, căci El este alături de fiecare, pe fiecare chemându-ne la mântuire.

Această întrebare, departe de a fi esențială, este absurdă.
Îl aducem, nu că Îl invităm, pe Dumnezeu cu noi oriunde ne ducem, inclusiv la orice film la care ne uităm. Și pe Dumnezeu, și pe îngerul păzitor, și pe toți sfinții care ne poartă de grijă…
Prefăcându-ne cu foarte multă grijă că nu știm că El este și ei sunt cu noi.

Ca urmare, mi se pare mie, adevărata întrebare esențială este:
Cum vede Dumnezeu filmul 21 de rubini? Ca pe ceva bun, sau ca pe ceva rău?
Iar la această întrebare cred că am răspuns și eu, pe larg, și Părintele Ioan Istrati, mai pe scurt, Buturugă Anghel, tot pe scurt, și Iulian Capsali, și mai pe scurt, și Mihail Neamțu, mai pe larg, Eduard Dumitrache în câteva rânduri etc.:

Înaintea lui Dumnezeu filmul 21 de rubini este un film bun, spărgător al fățărniciei, trezitor la sinceritate; cel puțin înaintea lui Dumnezeu.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

scena cheie a filmului din punctul meu de vedere

Să ţinem minte! Formaţia Noroc, devenită Contemporanul

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În vremea ocupaţiei sovietice românii de dincolo de Prut – care nu se dăduseră cu ocupanţii – încercau să reziste aşa cum se putea. De pildă, prin artă.

Înainte de eroi şi martiri precum Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru şi alţii asemenea au fost unii care astăzi sunt aproape necunoscuţi generaţiilor tinere. De ce?
Pentru că au stat în „umbra marelui urs” şi nu au apucat să iasă la vedere după 1989.
Chiar dacă unii au profitat masiv de ei – şi înainte de, şi după căderea Comunismului.

Aici o să vorbim despre o formaţie de muzică uşoară din „Republica Socialistă Sovietică Moldovenească”, Formaţia Noroc.
Da, chiar aşa se numea „Noroc„.

Formaţia Noroc apare în 1966, în vremea unui oarecare „dezgheţ”.
Inima ei este compozitorul şi interpretul Mihai Dolgan, un erou şi un martir al Neamului Românesc. Deportat la 7 ani în Siberia, împreună cu părinţii săi, trece prin experienţa Gulagului cu inimă tare şi ochii deschişi.
Izbuteşte în 1956 să revină în Moldova ocupată de Sovietici.
Lucrează ani de zile ca acordeonist la Casa de Cultură din Sângerei (Raionul Sângerei).
Dar în 1966, la Chişinău, istoria se schimbă.
Lidia Botezatu (în 1969 se căsătoreşte cu Mihai Dolgan), Valentin Goga,  Alexandru şi Anatol Cazacu, Liudmila Clocicova, Ştefan Petrache sunt doar o parte din numele celor ce au făcut parte din acest grup.
Merită amintit că Ion Aldea-Teodorovici a cântat şi el în Formaţia Noroc, la fel Nina Gorbani, Ion Suruceanu, Liviu Ştirbu etc.

Formaţia începe să dea spectacole în 1967 (de aceea unii cred că acesta este şi anul înfiinţării ei).
Stilurile adoptate sunt folk şi pop-rock.
Succesul este gigantic, în ciuda faptului că foloseşte în cântece limba română – sau poate şi din această cauză, gestul fiind, în epocă, o subtilă formă de opoziţiei.
Foarte repede concertele susţinute de Noroc au biletele vândute cu mult înainte de data spectacolului. Speculanţii profită, cumpărând masiv bilete spre a le vinde la supra-preţ.
Iubirea faţă de Formaţia Noroc se extinde masiv în toată Uniunea Sovietică.
La Moscova, stadioanele pe care cântă această formaţie sunt arhipline, mulţi ascultând în stradă.
În ciuda faptul că artiştii originari din Republia Moldova nu aveau voie în străinătate, străinătatea ajunge să cunoască muzica lor. Şi să o iubească!
În 1969, anul căsătoriei dintre Mihai Dolgan şi Lidia Botezatu, piesa „Cântă un artist” va ajunge în Top 10 Internaţional în Marea Britanie.
În 1970 aceeaşi performanţă este obţinută cu piesa „De ce plâng chitarele” (plagiată ulterior de Formaţia O-Zone).

Creşterea fulgerătoare a numărului de iubitori ai Formaţiei Noroc, vânzarea a milioane de discuri într-un timp incredibil de scurt, mulţimile ce se luptau să ia parte la concerte şi succesul internaţional (în numai trei ani de la lansare!) sperie şi înfurie regimul sovietic.
Chiar în 1970, în conformitate cu ordinele Moscovei, Formaţia Noroc este desfiinţată, iar artiştilor li se interzice să mai cânte în R.S.S. Moldova. Motivele desfiinţării erau tipic bolşevice „lipsa disciplinei, absenţa unei orientări sănătoase şi promovarea unor valori artistice de slabă calitate”. De, corectitudinea politică este pur şi simplu politica bolşevică, iar aceste acuze sunt o permanenţă. (Şi Biserica a primit şi primeşte de la (Neo)Comunişti acelaşi fel de acuze.)

Cu toate că se izbuteşte refacerea formaţiei sub numele Contemporanul în 1974 – tot în jurul lui Mihai Dolgan –, Conducerea de Partid şi de Stat va avea grijă să-i saboteze în permanenţă şi să reducă pe cât posibil receptarea lor populară.

Ca semn al dezgheţului, în 1988 Mihai Dolgan va primi, cu o uriaşă întârziere, titlul de „Artist al Poporului”. Iar în 1990 distincţia de Cavaler al Ordinului Republicii Moldova.
Însă, bineînţeles, nici el şi nici formaţiile sale nu vor intra în zona mass-mediei puternice („mainstream”). Era creştin ortodox, era naţionalist român, supravieţuise cu demnitate Gulagului şi regimului sovietic. Neocomuniştii care preluaseră puterea la Chişinău, Tiraspol, Moscova sau Chiev nu îl agreau şi nu îi agreau formaţiile.

Adevărul despre manipularea mediatică se poate vedea prin comparaţia între originalul piesei „De ce plâng chitarele” (Formaţia Noroc) şi plagiatul O-Zone.
Versurile profunde, româneşti, romantic-optimiste, compuse de poetul evreu român Efim Crimerman, au fost modificate astfel încât să fie modernist-plângăcioase. În rest, aceeaşi melodie – sigur, cu orchestraţie modernă, dar asta nu a produs nicio schimbare semnificativă. Chiar şi solo-ul de chitară a rămas acelaşi.
Totuşi chiar şi astăzi cei mai mulţi cred în minciuna după care cântecul ar fi al Formaţiei O-Zone.

În sfârşit, mai merită amintit şi faptul că formaţia unui dizident faţă de regimul sovietic şi U.R.S.S, în care, de altfel, erau mulţi patrioţi români, luptători împotriva ocupaţiei, este încă pretinsă a fi „o formaţie sovietică”, „o realizare a U.R.S.S.” etc. Cine foloseşte motoarele de traducere pentru textele ruseşti ale comentariilor la videoclipurile Noroc (/Contemporanul) va găsi, alături de simple aprecieri ale frumuseţii compoziţiilor sau talentului artiştilor, şi asemenea revendicări nostalgice pro-sovietice.

Să încercăm să ţinem minte adevărul!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Versurile originale ale cântecului De ce plâng chitarele

De ce plâng chitarele
Ştiu doar felinarele
Strunele amarele
Ce oare au pierdut?

Fete ca lalele
Cu ochi mari ca stelele
Vin încet ca ielele
Şi se opresc tăcut

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut

[Solo Chitară]

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut

P.P.S. Dând click aici ajungeţi la videoclipul cântecului „Primăvara” al Formaţiei Noroc.

P.P.P.S. Videoclip cu forma originală a cântecului „De ce plâng chitarele”.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă