Fereastră

Se sting cocorii zilelor de mâine
În bălți tăcerile mai des au oglindit
Albastre zări, plăpânde răsărituri:
Sub ceas, coboară noul asfințit.

Învârt vârtejuri vânturile serii
Și tobe urlă ascunzând căderi
Durerile se zbat în întunerici
Tot investind în zilele de ieri.

Dar peste norii scrâșnind praf și zgură
Prin veșnic venite rămase tăceri
Sub valuri de laș zgomot și ură
O mână tot scrie mai speri.

Și, iată, privirea se duce
Speranță de nou început
Cu zorii ce vin de-acum să apuce
O cale spre rostul pierdut.

Drumuri îs mii de mii în pustie
În junglă, în mlaștini și fier:
Ard tălpile arse de zgură
Ard pleoape străine de cer.

De ce numai una e calea cea bună?
– Întrebi investind iar în ieri.
Răsturnat tot în lumea nebună
Tragi veșnic venite rămase tăceri.

Trezit după multă uitare
Cenușa din jur pare praf
Ești surd, ești mut, ești durere,
Răsună țipat un taraf.

Dar printre ruine și nouă
Lumini amețind lunecări
Prin valuri de ură și rouă
O mână tot scrie mai speri.

Și iată, privirea se duce,
Rănită spre-un nou început
Cu ziua de-acum să apuce
O cale spre rostul pierdut.

Ispite în jur iar tresaltă
Și drumul se duce durut:
Plăcerea se simte înaltă
Dreptatea se simte pierdut.

Ard tălpile arse de cioburi –
De ierburi apuse poteci.
Prin zloată se frânge coloana.
Cu anii, cu visele, treci.

Vârtejuri învârt nebunește
A vieții ispite povești:
Răpit înspre frica pieirii
Nu știi dacă unde mai ești.

Și, iată, privirea se-agață
Un ochi limpezit în dureri
Pierdută, uitată speranță,
O mână tot scrie, mai speri.

Să fie nădejdea cu tine!
Pe buzele arse, cu nouă
Lumină trecând prin ruine
Presară petale și rouă.

Târziu urlă vorba ruinei.
Cuvântul, e pașnic și greu:
Trecând prin rugina luminii
Să cauți, să cauți mereu!

Mihai-Andrei Aldea

Cerșetorul, de Puiu Craiu

Cerșetorul
(sonet)

Umil, gârbovit, cu mâinile-ntinse,
Cu buzele vinete, cu ochi rugători,
Umil, gârbovit, cu tâmplele ninse,
Așa l-am văzut. M-au trecut fiori.

În luptă cu viața norocul respinse.
Visând ziua pâine, iar noaptea comori,
Așa l-am văzut: cu mâinile-ntinse,
Cu buzele vinete, cu ochi rugători.

În luptă cu viața, viața-l învinse.
Trăind pe la colțuri din mila cuiva,
Așa își petrece zilele stinse,
Așa-i pân’ la moarte sortit ca să stea:

Umil, gârbovit, cu mâinle-ntinse.

Puiu Craiu
20 Ianuarie 1958

P.S. Aceste versuri au fost consemnate și salvate de tatăl meu, Mihai Gh. Aldea după numele literar, Mihai-Ion-Petre Aldea după numele real. Și devin astăzi publice, pentru prima dată (după cunoștința mea). La sfârșitul foii pe care a însemnat versurile altui geniu românesc pierdut în vâltorile vremii, Mihai Gh. Aldea adaugă:

Versurile lui Puiu Craiu au să devină ale unui ilustru nescunoscut!

Da, adaug și eu, dar totul este să rămână. Deci, iubite cititorule, citește și dă mai departe! Puiu Craiu și Mihai-Ion-Petre Aldea, de dincolo de hotarele lumii, îți vor mulțumi!

Varianta manuscrisă (de Mihai Gh. Aldea) a poeziei ”Cerșetorul” de Puiu Craiu

NEDUMERIRE de Mihai Gh. Aldea

NEDUMERIRE

Duminică după prânz. Caniculară zi de iulie. Căldură cum numai în București afli. Soarele copleșitor transformă aerul într-un fel de metal topit și când inspiri, tragi foc în plămâni.
Am patru ani și sunt cu părinții în tramvai. Nici geamurile laterale nu ușurează călătoria. Stau în brațele mamei, pe scaun. În jur, oameni uzi de transpirație, cu fețe triste, încruntate; tăcere grea, ochi închiși, parcă ar dormi toți. Tramvaiul se târăște aproape fără zgomot, parcă topit și el de căldură.

În această toropeală copleșitoare, brusc, un zgomot cadențat: un tropot de copite. Vine din spatele tramvaiului… se apropie… mai aproape… l-a ajuns.

Atunci am văzut minunea: paralel cu noi, doi cai negri, mari și frumoși, în trap săltat, cu pămătufuri negre pe cap, măști negre pe față, cu un fel de haine negre lucioase pe spinare și ținte aurii pe curelele negre. Cai mânați de un domn foarte serios, într-un costum negru impunător, cu un cilindru negru pe cap și cocoțat pe capra neagră a unei trăsuri.
Dar ce trăsură!
O minune strălucitoare, lăcuită negru, cu ferestre de sticlă curată ca lacrima, coloane aurite și, în dreapta și stânga domnului cu hățurile, doi îngeri din aur cu capetele plecate.

Am rămas o clipă cu gura căscată. Apoi am fost cuprins de o sinceră, amară și violentă indignare:
– Vezi, mă, tată, mă!… a răsunat glasul meu ca o trâmbiță de argint.
Am tras aer în piept și am reluat și mai tare, și mai ascuțit:
– Vezi, mă tată, mă! Tu nu m-ai plimbat niciodată cu trăsura asta!

Explozie! O explozie fantastică de râs, un râs colosal, aproape isteric, zguduia tramvaiul! Oamenii râdeau cu lacrimi și nu se mai puteau potoli.
Vatmanul speriat de zgomot și neștiind ce se întâmplă, a oprit mașinăria. Lămurit de ceilalți, a fost apucat de o criză nebună de râs cu sughițuri, se bătea cu mâinile peste burta revărsată și nu mai putea conduce.

Singurul om serios în toată nebunia asta eram eu: mă uitam total nedumerit și foarte indignat la toată lumea. Cine mă privea din greșeală, mă arăta cu degetul și hohotea și mai tare.

În fine, cu chiu, cu vai, am ajuns acasă, părinții într-o stare de veselie clocotitoare iar eu tot uimit și indignat.

Au trecut de atunci peste șaptezeci de ani, tot nu m-am plimbat cu trăsura aia și tot nedumerit am rămas. Chiar! Ce era de râs?

Mihai Gh. Aldea (1938-2023)


Mihai Gh. Aldea cu surorile și bunica Ana în 1941, cu doar câțiva ani înainte de Nedumerire

Poezie. Carte populară

Carte populară

Văzut-am printre arini
venind făpturi nemaivăzute,
pe drumuri pierdute,
pline de spini.

Auzit-am prin mohor
venind făpturi neauzite,
pe drumuri tăcute,
pline de dor.

Și timpul își varsă cupa cea grea,
Se-așterne vremea
în straturi de nea,
Se pierde rece
slaba infuzie,
de doruri,
pace
și de
iluzie…

*

Pe drumul de șoapte
pe care-ai plecat
o urmă, o urmă
nu mi-ai lăsat;
și cum să te caut,
dacă stele nu sunt
iar Calea Lactee a căzut pe pământ…
(topită-n țărână se naște fecioară
ispită pierdută prin colțuri de vară)

*

Și calul își clatină coama rănită
făcând să se nască un vânt dureros
cu scrâșnet de piatră
pătruns pân’ la os
și soartă zdrobită.

Și iar vremea trece…
pierdut printre lunci
cu doruri de ape
și ceruri mărunte,
pierdut între ierburi
te-aștept ca atunci
la mica ta poartă
ce n-o mai ajungi.

Mihai-Andrei Aldea
(București, 1987)

P.S. Am scris această poezie într-o seară de vară. Recitisem în acea zi al doilea volum din Istoria românilor de Dinu și Constantin C. Giurescu, dramele Vlaicu-Vodă și Apus de soare. Și îmi amintisem de istorisirile din familie despre bunicii, unchii și verii ce luptaseră împotriva ocupației sovietice, despre străbunicii care luptaseră în Primul război mondial – cu deplin eroism (despre unul dintre ei, aici; altul a murit în luptele pentru apărarea Dobrogei; alții au supraviețuit Marelui război cu răni ce până la urmă i-au răpus). Îmi amintisem de Măița de la Roșiori – un suflet nobil de țărancă adevărată. De străbunii ce luptaseră în Războiul de Neatârnare (Independență) etc.
Apoi a început să se audă la radio lingușeala abjectă a celui ce ducea România spre dezastru.
Aveam 14 ani, se apropia începerea liceului comunist atât de mincinos idealizat de propagandă în filme, scrieri, emisiuni radiofonice și cântece.
Străvedeam – și le-am spus și colegilor șocați – căderea regimurilor comuniste și o nouă era; apoi ridicarea unui alt Comunism, machiat în Capitalism.
Și îmi era dor.
Îmi era dor de bucium, fluier și caval, de tulnic, buhai și corn.
Îmi era dor de clopot și toacă – deși eram ateu, știam liniștea pe care o dăruiește cântarea lor.
Îmi era dor de poteci, pietre și băltoace, de mirosul dumnezeiesc al focului de lemne, de livezi, ciocârlii, privighetori, mierle, șoimi și acvile.
Îmi era dor de pâinea de cuptor, de laptele adevărat, de zmeură, mure, ghebe și alte bunătăți de la țară.
Îmi era dor de munte, de codru, de sat, de tălăngi și grădini, de gâștele certărețe și de găinile gureșe, de glume, ghicitori și basme, de zâne, iele, pitici și uriași, dar mai ales de bătrânii trecuți prin multe cu inima lipită de Țară.
Îmi era dor de România cea adevărată și veșnică, România Străveche.
Îmi era dor: o (le) simțeam atât de aproape și atât de departe!
Așa că i-am scris sufletului meu o carte: scrisoare și mărturie.
Despre dialogul, zbaterea și lupta dintre lumea orășenizată și ceea ce înseamnă, cu adevărat, Român.