Adânc pe adânc cheamă
în glasul căderii apelor Tale!

a) de început

Zicea bine Mihai Eminescu: „Limba română este floarea sufletului românesc.”
Prin urmare, cunoscând vechea limbă românească ne apropiem de sufletul românesc cel mai adevărat.

Astăzi ne oprim la ceea ce Străbunii numeau

burău, cădere (de apă), căzătoare, căzător, cheie, chișător, chișătoare/chișetoare, duruitoare, huruitoare, izbuc, pișătoare, povârnitoare, prag, praguri, prăvălitor, ruptură, sărită, săritor, săritoare, săritură, șipot, urlătoare, urlător, vâjâitoare, vâjoi, vârtea(jă) etc.
Toate acestea sunt cunoscute astăzi drept cascadă, după un franțuzism intrat în limbă la sfârșitul secolului al XIX-lea. Impus prin școală, administrație etc., a înlocuit bogăția limbii române cu o formă frumoasă, dar cu fond sărac.

O definiție sintetică pentru cascadă este

”Cădere de apă, provocată de o rupere de nivel/pantă de-a lungul cursului (unei ape curgătoare)”

Dicționarele dau definiții nesigure și incomplete. Multe spun că ar fi o „cădere naturală de apă”. Dar deși o asemenea delimitare impune un alt nume pentru „căderile artificiale de apă”, acesta nu există. Lumea le zice tot cascade. La fel, unele spun că ar fi (cascada) o cădere de apă „pe cursul unui rău”, ceea ce ar da alt nume căderilor izvoarelor, pâraielor sau fluviilor. Desigur, nici acestea nu există.
Toate aceste șovăieli ale dicționarelor țin de sărăcia adusă de creolizarea limbii.
În vreme ce termenii populari sunt veniți din trăire, impunerea șovină a unor cuvinte străine de către administrația anti-românească și slugile ei nu are acoperire concretă. Aceasta din urmă se câștigă treptat, în timp, sau – și mai bine – nu se capătă niciodată (termenul impus devenind „arhaism” și ieșind din uz).
Fără a mai lungi cuvântul despre aceste răutăți, să revenim puțin la izvoare și să vedem înțelesurile vechi. Înfățișăm cuvintele în ordine alfabetică, deși merită reținut că ele au și o anume așezare geografică vrednică de cercetare. Amintim polisemia populară, adică faptul că local forma poate să acopere alt înțeles decât cel din alte locuri (sau decât cel general). De pildă, duruitoarea și tunătoarea pot avea local înțelesuri identice. Subliniem faptul că nu epuizăm aici înțelesurile cuvintelor citate, ci doar le consemnăm pe acelea legate de subiectul nostru. În sfârșit, mai amintim că aceeași cădere de apă își schimbă înfățișarea (deci și categoria) atât prin schimbarea debitului cât și prin eroziune, alunecări de teren, oprirea aluviunilor etc.

b) căderile de apă în Româna Veche

burău = Cădere de apă de-a lungul unui pârâu sau râu mai mic, de înălțime medie sau mare, însoțită de o însemnată bură de stropi.

cădere (de apă) = Nume popular pentru toate formele amintite aici (și altele, al cărui nume nu mai îl știm, ori fără nume propriu).

căzătoare = (1) Loc al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură („căzătură”) a albiei, care face apa să cadă. (2) În trecut o denumire generală pentru cascadă sau cădere (de apă) (v.).

căzător = (1) Loc (îngust) al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură îngustă a albiei, făcând să apară o cădere de apă (v.) subțire (relativ). (2) Cădere de apă subțire (și relativ constantă), sub forma unui șuvoi. Asemănător cu un chișător (v.), însă cu debit mai mare și cu forme (secțiuni) diferite.

cheie = (1) Cădere de apă aflată între doi pereți de piatră. (2) Forma de relief apărută prin săparea de către apă a doi pereți de stâncă/piatră (aproape drepți). (3) Prin extindere, forme de relief asemănătoare, indiferent de origine.

chișător = (1) Cădere de apă sub forma unui șuvoi (relativ circular), de înălțime medie sau mică. (2) Izvor, de obicei cu debit variabil, care cel puțin uneori, când are debitul mai mare, ia forma descrisă la pct. (1).

chișătoare (și în forma chișetoare) = Cădere de apă care are o buză sau margine (de cădere) mică, și o vâltoare (un loc de cădere) larg, cu debit și forme schimbătoare (dar asemănătoare unui proces fiziologic al omului sau vitelor din care se inspiră și numele).

duruitoare = (1) Cădere de apă mare și puternic sunătoare, de obicei pe râuri, sau și pe pâraie puternice, cu șuvoi mare. Tunătoare (v.) mai mică. (2) Povârnitoare (v.) cu praguri (v.) care produce un sunet cu suprapuneri de ritm (care duruie).

huruitoare = Duruitoare (v.) de înălțime mijlocie, cu sunet constant puternic, dar nu la fel de tare ca al duruitoarei sau tunătoarei.

izbuc = (1) Izvor ce iese din stâncă de-a dreptul în cădere, cu sau fără izbucniri, alcătuind o cădere de apă (mică). Izvuc. (2) Izvor ce țâșnește din când în când din stâncă sau pământ (în forma de la punctul dinainte).

pișătoare = Forma vulgară pentru chișătoare (v.) ori, la masculin, pentru chișător (v.).

povârnitoare = Cădere de apă cu buza sau marginea (de cădere) largă și rotunjită (blândă), adeseori și cu scurgere (albia de cădere) blândă (nu la 90º, ci într-un unghi obtuz cu vâltoarea – locul de cădere).

prag (I) = (1) Loc în care o apă curgătoare întâlnește o îngustă și transversală înălțare a albiei principale (mai mică decât albia secundară); are loc învolburarea apelor și, la marginea de jos (aval) a pragului, o cădere (v.). (2) Cădere de apă de înălțime mică și de lățime aproape egală cu cea a cursului de apă pe care se află.

praguri (II) = (1) Șir de două sau mai multe praguri (I) (1) sau (2) (v.). (2) Cădere de apă printre și peste stânci și bolovani mari; deși media înclinației albiei la praguri (II) (2) este relativ blândă stâncile și bolovanii o fac să fie vijelioasă și înspumată. Săritoare (2) (v.).

prăvălitor = Șuvoi de apă ce cade de la înălțime mijlocie, aflat între povârnitoare (v.) și duruitoare (v.) ca putere, zgomot etc.

ruptură = (1) Căzătoare (v.). (2) Cădere de apă nouă, apărută printr-o alunecare sau rupere a albiei. (3) Prag (I) (2) (v.) de înălțime mai mare și de cam aceeași lățime cu apa pe care se află; de obicei cu debit mare.

sărită = (1) Cădere de apă în care fie șuvoiul se desprinde de buza (marginea) de cădere, fie sub aceasta este o scobitură ce dă același simțământ de săritură privitorului; buza este relativ largă (față de vâltoare sau lărgimea la cădere). (2) Șir de două sau mai multe sărite (1) (v.).

săritor = Sărită (v.) cu șuvoi relativ îngust, care se lărgește puțin spre vâltoare (locul de cădere). Căzător (v.) care se desprinde de buza (marginea) stângii, sau care are o scobitură sub buză (margine) ce dă sentimentul de săritură.

săritoare = (1) Cădere de apă de înălțime mică sau mijlocie la care vâltoarea (locul de cădere) are mulți bolovani (multe stânci) astfel încât apa sare de pe ele în multe părți. Burău (v.) cu stropi mari. (2) Praguri (II) (2) (v.) unde apa sare (văzut) peste unii bolovani, peste unele stânci etc.

săritură = (1) Sărită (v.) în toate înțelesurile. (2) Loc în care apa este prinsă (sfărâmată) între stânci sau bolovani peste care se poate sări (de pe un mal pe celălalt); loc de trecere (foarte) primejdios peste o apă curgătoare.

șipot = (1) Izbuc (v.) în toate înțelesurile. (2) Cădere de apă cu sunet de-a lungul unui izvor sau pârâu (mic). (3) Șuvoi de apă desprins din firul principal, ce alcătuiește o cădere de apă (de sine ori ca ramură a alteia). (4) Șuvoiul cel mai puternic dintr-un prag (I) (II) (v.) – ori chiar din cursul obișnuit al unei ape.

tunătoare = Cădere de apă mare, cu sunet foarte puternic, de obicei mai zgomotoasă decât duruitoarea (v.). Urlătoare (v.).

urlătoare = Cădere de apă cu sunet (foarte) puternic. Duruitoare (v.), tunătoare (v.).

urlător = Cădere de apă în formă de șuvoi (relativ circular sau îngust) ce scoate un sunet puternic. A se vedea urlătoare, căzător etc.

vâjâitoare = (1) Cădere de apă nu foarte largă, dar cu sunet, pe o apă cu albie secundară îngustă; de obicei este însoțită de curenți de aer ce curg (relativ constant) cu apa, amestecul celor două sunete (al apei și al vântului) dând un vâjâit specific. (2) Șuvoi de apă ce curge (cade) pe o stâncă înaltă, scoțând un vuiet sau vâjâit specific.

vâjoi = Cădere (v.) în care apa are o înălțime și lățime neregulate, relativ egale, cu șuvoaie care se despart și se întretaie – adeseori formând la vâltoare (locul de cădere) unul sau mai multe vârtejuri.

vârtea sau vârteajă = (1) Loc la praguri (I) (II) (v.) unde apa se învolburează, cade, mișcă etc. „în vârtej”. (2) Cădere de apă la marginea unui vârtej sau a unei vârteje (1). (3) (rar) Cădere de apă în care apa pleacă de pe buză (margine) într-o mișcare circulară (de vârtej).

c) încheiere

Toate aceste cuvinte (27 în lista de față) sunt mărturie pentru o bogăție a limbii române vechi ce vine, evident, din legătura strânsă cu firea (natura) a Românului de altădată. Avem peste 30 de sensuri, prin care se definesc felurite forme ale fenomenelor geografice înghesuite cu de-a sila în neologismul cascadă. Forme care țin atât de teren, cât și de vreme (căci căderile de apă se schimbă cu venirea sau lipsa ploilor, topirea zăpezilor și/sau ghețurilor etc.). Știind numele dat (într-o vreme, pentru un timp) unei asemenea căderi de apă, Românul știa la ce se poate aștepta de la ea. Asta însemna că știe mult și despre ceea ce era în jurul ei (de la felul văii sau albiei până la vietățile din apropiere). Era o cunoaștere a cărei adâncime omul de zi abia de o bănuiește.

Uitarea vechilor cuvinte românești este și mărturia înstrăinării noastre de propria ființă națională; de natura pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o în grijă; de datoriile sfinte pe care le avem față de Cer și Pământ.

Regăsirea și renașterea noastră poate începe de la cuvinte ca cele de față; de la înțelegerea bogăției, uitată, a limbii române adevărate. Și se zidește prin lucrare: prin cunoașterea și îngrijirea naturii, a bisericilor și caselor, a munților și văilor, a gardurilor și grădinilor, a pădurilor și câmpurilor, a tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit spre curățire și sfințire.
Ca sufletul nostru.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea