Etichetă: Aldea

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Sfintitul-Marturisitor-JUSTIN-de-la-Petru-Voda_icoana-realizata-de-maicile-de-la-man.-Paltin-Petru-Voda

Cumva lucrurile s-au aşezat.
O dată rotundă, atât ca formă – 19.03.19 –, cât şi ca timp de la prima conferinţă de la Iaşi despre Sfinţii Închisorilor.
O pleiadă a mărturisitorilor de astăzi a luat cuvântul, având înaintea lor moaştele şi icoanele unora dintre Sfinţii Închisorilor, dar şi ale unor sfinţi mai dinainte, precum Sfânta Ecaterina şi Sfinţii Apostoli.
Au cuvântat, din suflet şi cu duh, ieromonahi, preoţi, mireni. Ucenici ai Părinţilor Iustin Pârvu, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc. S-au citit din versurile adânci şi pline de har ale lui Radu Gyr, Demostene Andronescu şi ale altor martiri din Prigoanele Comuniste. S-au văzut filmele scurte, minunat alcătuite de Andrei Negoiţă, închinate Părinţilor Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Iustin Pârvu.
Dar cel mai tare au cuvântat SFINŢII!
Atât cei de ieri, cât şi cei de demult.
Din moaştele Sfinţilor de la Aiud, din moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina, din icoana Părintelui Iustin Pârvu, din moaştele Sfinţilor Apostoli – de fapt din toate moaştele aflate de faţă – a izvorât mir, iar încăperea atât de mare s-a umplut pur şi simplu de aroma sfinţeniei.

Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit pe Dumnezeu, Cel care dă har celor care Îl iubesc şi se aşează în lumina Sa.
Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit că vie este Biserica lui Dumnezeu, că dincolo de căderile unora, invidia şi ura altora, bârfele multora, Dumnezeu este cu poporul Său.
Sfinţii de demult au mărturisit că Sfinţii Prigoanelor Comuniste şi ei sunt una: prietenii lui Dumnezeu, cei care şi-au pus viaţa pentru Cel Care ne-a dat totul şi Care este totul.

Unimea Bisericii, unitatea sfinţilor – în acea diversitate copleşitoare şi chiar smintitoare pentru puţinătatea iubirii – şi veşnicia Evangheliei, iată ceva din foarte multa mărturisire făcută de Sfinţii lui Dumnezeu în seara zilei de 19 Martie 2019, la Iaşi.

I-am mulţumit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi pentru că am primit darul de a fi şi eu la Iaşi, la această conferinţă dedicată Părintelui Iustin Pârvu şi Sfinţilor Închisorilor. Alături de cca. 200 de oameni, am putut să ascult mărturiile celor de astăzi şi să văd, să simt, mărturia Sfinţilor de ieri şi a celor de demult. Totul într-o unime care a aşezat particularităţile într-o armonie a Duhului Sfânt.

Canonizarea Sfinţilor Prigoanelor Comuniste s-ar putea să mai întârzie. Se prea poate să trăim ruşinea de a vedea alte Biserici locale recunoscându-i deschis pe aceşti Sfinţi, înaintea Bisericii din România. Dar fericiţi sunt şi suntem cei care îi cinstim acum. Dispreţuiţii martiri ai primelor veacuri creştine, aruncaţi de prigonitori în gropi comune, în gropi de gunoi, în râuri, lacuri sau mări, stau iarăşi mărturie a repetării istoriei. Şi ei au fost iubiţi, preţuiţi şi cinstiţi pentru dragostea lor de Dumnezeu, mult înaintea oricărei recunoaşteri oficiale.
La Iaşi, pe 19.03.19, din nou, Sfinţii şi-au arătat unimea, au mărturisit harul lui Dumnezeu, nesfârşita iubire a Acestuia pentru noi. Şi ne-au arătat Calea, Adevărul şi Viaţa: ascultarea şi trăirea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu, viaţa deplină în Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlp şi temelie a Adevărului.
Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său nu va fi învins niciodată, chiar de va muri. S-a revăzut, în seara de la Iaşi, adevărul veşnic al acestui cuvânt.

Pentru rugăciunile iubiţilor Săi prieteni, Sfinţii Prigoanelor Comuniste,
şi ale tuturor Sfinţilor,
Dumnezeu să ne miluiască şi să ne mântuiască!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Unii rătăciţi au răutatea fie de a vorbi despre ce nu ştiu, fie de a lupta conştient împotriva lui Dumnezeu; şi unii, şi alţii, înşelând lumea, vorbind cum că este greşit, ba chiar interzis, să cinsteşti Sfinţii „înainte de canonizare”. Această învăţătură eretică, născocită de unii protestanţi (încă în secolul al XVII-lea) ca parte a campaniilor împotriva Bisericii lui Dumnezeu, este cu totul străină Ortodoxiei. Dimpotrivă, evlavia populară – în care intră şi facerea de icoane şi rugăciuni dedicate Sfinţilor – este unul dintre criteriile fundamentale ale canonizării Sfinţilor în Ortodoxie. (A se vedea şi Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor.) Prin oprirea cinstirii sfinţilor „necanonizaţi” s-a încercat şi se încearcă doar strangularea vieţii duhovniceşti în Biserică, oprirea de la vederea, cunoaşterea, recunoaşterea şi cinstirea noilor sfinţi pe care Dumnezeu îi ridică. Astfel încât duşmanii Bisericii să poată zice că Biserica a devenit stearpă şi nu mai dă sfinţi! Să dea Dumnezeu întoarcere la adevăr şi pocăinţă sinceră celor care au răspândit sau răspândesc asemenea înşelăciuni!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Aromânii Moscopleni şi comerţul veneţian, Valeriu Papahagi, document

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În 1935, adică în urmă cu cca. 84 de ani, se publica la Bucureşti, de către Editura Societăţii de Cultură Macedo-Română, cartea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, de Dr. Valeriu Papahagi, cu o prefaţă de Nicolae Iorga.
Din 240 de pagini, aproape 100 sunt documente. În italiană, greacă, franceză, engleză, germană…
Cartea, un tablou al Cetăţii Moscopole, o cetate românească din Epir, în sudul Albaniei de astăzi, este nepreţuită. Ea redă o lume românească acoperită de vălul necunoaşterii. Aşa cum Românii din Transilvania apar adeseori drept „Unguri” în actele unor străini, în cel mai bun caz drept „Transilvăneni”, la fel şi Românii din Epir, în acest caz din Moscopole, sunt deseori numiţi „Greci” sau, într-un caz mai bun „Epiroţi”. Valeriu Papahagi, unul dintre ei, vine alături de o pleiadă de cercetători şi localnici, mărturisind adevărul: Românii din Epir, urmaşii Traco-Ilirilor ce au îmbrăţişat, cu peste două mii de ani în urmă, latinitatea, sunt cei care au ridicat Moscopolea şi au scris aici secole de istorie.
O istorie bogată. Şi la figurat, şi la propriu.
O istorie în care au dat marinarilor din bazinul Mediteranei „capele” sau pelerinele (mantalele) din lână ce îi apărau de ploi şi frig. În care de la ţesături şi ceară la piei şi arme, Românii produceau, sau cumpărau din diferite părţi şi vindeau Veneţiei uriaşe cantităţi de mărfuri. În care Românii din Moscopole şi împrejurimi ctitoresc biserici, mânăstiri, şcoli, tipografii… Etc., etc. O istorie în care luptele economice, politice, culturale, se întretaie într-o ţesătură adeseori haotică, mai totdeauna tragică, mereu dramatică.

Politicienii, fie slugi ale unor puteri alogene, fie trădători, fie tremurători în faţa străinilor, pun sub obroc, de multă vreme, Istoria Românilor. Pe care o forţează, în fel şi chip, să se oprească la hotarele pe care nevrednicia, neputinţa sau răutatea lor încă nu le-a doborât.
Nici astăzi copiii nu învaţă despre masacrarea Românilor din U.R.S.S. în anii Revoluţiei Bolşevice, precum şi în cei care au urmat, despre păstorii noştri care îşi duceau turmele până în Caucaz, la Volga şi la Marea Caspică, având străzi şi chiar cartiere în Odesa şi Kiev, Astrahan, Sevastopol, Moscova…
Nici despre masacrarea Românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, spre a fi trecuţi cu forţa la Greco-Catolicism, despre cele cca. 300 de mânăstiri şi schituri incendiate sau doborâte cu tunurile, despre preoţii şi credincioşii torturaţi şi ucişi pentru vina – atât de actuală! – de a fi fost Români Ortodocşi („Vlahi Schismatici”, „Ciobani Proşti” etc. în concepţia criminalilor rasişti de atunci, „Români Înapoiaţi”/”Mitici”/”Bizantini” etc., în concepţia urmaşilor lor de astăzi).
Nici despre genocidul dezlănţuit împotriva Românilor din Imperiul Otoman al secolului al XVIII-lea, de către Musulmani, la instigările unui fanatism etnofiletist grecesc în care Patriarhia de Fanar şi-a avut partea sa de instigare – dacă nu mai mult decât doar de instigare.
Scanată în cadrul proiectului „dacoromanica”, lucrarea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian… este o comoară naţională, ce redă cititorilor măcar o parte din cutremurătoarea şi glorioasa istorie a unei vrednice ramuri româneşti.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Valeriu Papahagi Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian…

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Districtul Dacilor sau Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Districtul Dacilor

sau

Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Poate de mii de ori am repetat că nu există adevăr fără dragoste şi nici dragoste fără adevăr. Iubirea fără adevăr este patimă; cu cât adevărul este mai puţin, cu atât iubirea devine o patimă tot mai oarbă şi mai bolnavă. Adevărul fără iubire este patimă; este justiţiarism şi superficialitate, căci fără iubire nimic nu are valoare, deci cumpăna dreptăţii nu mai poate măsura.

Iubindu-i pe Daci, atât de importanţi pentru Românii nord-dunăreni, trebuie să aşezăm iubirea noastră în adevăr. Să ne amintim că sunt o parte a Tracilor, o parte specifică. Să ne amintim că pentru Românii sud-dunăreni, mai ales de la Munţii Hem (Balcani) spre sud şi răsărit, Tracii sudici şi Ilirii sunt mai importanţi. Că mulţi dintre Traco-Iliri, inclusiv dintre Daci, au luptat alături de Romani împotriva Grecilor, sau în luptele dintre Romani, sau împotriva Germanicilor etc. Că legăturile traco-romane, traco-germanice, traco-greceşti etc. sunt complexe şi simplificările de tip roman ieftin – de dragoste şi ură, de capă şi spadă – sunt minciuni, falsificări ale istoriei. Şi că dacă vrem să găsim adevărul trebuie să privim cât mai obiectiv către Străbuni. Luându-i aşa cum sunt: complicaţi, cu bune şi rele, cu lucruri pe care le ştim şi pe care nu le ştim.

Folositoare în această privinţă este pilda pe care o avem în Districtul Dacilor.
Ce este Districtul Dacilor?
Este un teritoriu, o diviziune administrativă… în Marea Britanie! Mai precis, în Anglia!

Primele diviziuni administrative ale Angliei se numesc counties, ceea ce s-ar traduce corect în limba română prin comitate. Un comitat era condus, cândva, de un comite sau conte. Dar în epoca modernă este tradus prin judeţ.

La nord de Great London, diviziunea administrativă a capitalei Angliei, Marii Britanii şi Commonwealth-ului, există un comitat numit Hertfordshire. Mai puţin cunoscut Românilor, el este „prins” între mai celebrele Essex, Cambridgeshire şi Buckingamshire, învecinându-se la nord cu Bedfordshire – iarăşi un comitat mai puţin celebru în România.
Comitatele engleze au ca subdiviziuni districtele.
Comitatul Hertfordshire are zece districte. Districtul zece din Comitatul Hertfordshire este District Dacorum, adică Districtul Dacilor.
Da, Districtul Dacilor.
A cărui stemă cuprinde şapte frunze de stejar…

V-aţi aprins?
Desigur, este o bucurie pentru orice Român să regăsească, mai ales la cca. 1500 de kilometri de Braşov, o denumire atât de românească. E bine să gustăm această bucurie, dar cu măsură! Pentru că originea denumirii nu este chiar atât de simplă pe cât am crede! Vă amintiţi că simplificările sunt minciuni?

Dacorum_Flag

Stema Autoguvernării Dacorum, District Dacorum, County Hertfordshire, Anglia1

Numele acestui district este înţeles de Englezi ca însemnând „Sute de Daci”. În realitate Dacorum înseamnă, în latină, „al Dacilor”. Iată cum o simplificare – o etimologie populară neverificată – devine afirmaţie falsă dacă este preluată fără cernere. Etimologia populară nu este însă cu totul ilogică. Ea îşi are izvorul în ceva.

Explicaţia obişnuită a denumirii este următoarea:

Undeva prin secolul al IX-lea s-a făcut o înţelegere între Vikingii Danezi şi Saxonii din zona Comitatului Hertfordshire de astăzi. Un teritoriu avea să rămână câtorva sute de Danezi care îl cuceriseră, celălalt rămânea Saxonilor. Hotarul ar fi fost aşezat pe Râul Lea.
Aici am putea face o paranteză, pentru că numele acesta care, printre altele, se poate pronunţa şi Lia („Lie, Lie, ciocârlie”), însemna în Celta Britonă străveche „lumină” sau „strălucire”. Dând o posibilă legătură între Celţii care au trăit în Dacia până prin secolul I d.Chr. cel puţin şi o denumire populară românească încă disputată.

Dar să revenim la Sutele de Danezi.
În Evul Mediu Danezii îşi revendicau adesea o origine dacică. Exista această idee că Străbunii lor, cei care ajunşi în Peninsula Yutlanda au dat, amestecându-se cu Yuţii, pe Dani, ar fi fost originari din Dacia. Aceeaşi Străbuni s-au amestecat, mai la nord, cu Scanii, dând Vikingii din Scandinavia propriu-zisă, inclusiv pe cei din Gotland – care îşi revendică şi astăzi rădăcini dacice. Ideea, cu largă răspândire populară, a fost în timp respinsă ori cel puţin mult discreditată de studiile ştiinţifice. De ce? Pentru că limba vorbită de Vikingi este foarte departe de tot ceea ce cunoaştem din idiomurile tracice şi scito-sarmatice – principalele vorbite în Dacia şi în jurul ei. Şi, bineînţeles, este departe şi de latină. De asemenea, foarte multe din elementele culturale aduse de Dani în Yutlanda ţin de culturile germanice şi alte culturi nordice.
Dar în Evul Mediu convingerea originii dacice a Danezilor era puternică. Şi nu de puţine ori în loc de Danemarca sau Dania se mai folosea şi forma Dacia, iar în loc de Dani aceea de Daci.
Ca urmare, teritoriul numit „al Danilor” sau „sute de Dani” a devenit în latina cancelariilor engleze medievale şi în vorbirea comună totodată „Districtum Dacorum”. Adică Districtul Dacilor.
District care, cu acest nume, există şi astăzi.

Cineva s-ar putea să fie dezamăgit că nu este vorba despre nişte Daci propriu-zişi care au întemeiat districtul, preferabil trăind ca Daci până astăzi. Dar adevărul este că bucuria de a vedea un nume străbun păstrat la mare depărtare de Dacia ar trebui să rămână pentru orice Român. Căci, până la urmă, esenţial este că în Anglia, la nord de Londra, există un teritoriu în al cărui nume cumva ne regăsim: Districtum Dacorum.

Sigur, am fi putut încheia aici. Dar istoria nu este simplă, vă amintiţi?

Adevărul este că amintita revendicare daneză a unei ascendenţe dacice nu este cu totul nejustificată. Unele din elementele culturale vikinge – nu foarte multe, dar general folosite – îşi au originea în cultura scito-sarmată şi se regăsesc şi la Daci. Primul şi cel mai evident este acela al balaurului. Acesta apare ca simbol al Sciţilor din Asia cel târziu în secolul IX î.Chr., pentru ca peste cca. cinci secole, în urma conlocuirii dintre Sciţi şi Daci, să fie preluat şi de aceştia din urmă. Balaurul dacic, atât de vestit la noi, are ca particularitate capul de lup. La Sciţi existau multe forme – de la balaur cu cap de pasăre la cel cu cap de leu sau de lup. Dacii îşi individualizează opţiunea.

Deşi Vikingii au mai multe forme de balaur, modelele apropiate de cap de lup sunt frecvente. Este atestată existenţa unor „contra-migraţii” dinspre Dacia şi Sciţia Mică spre nord şi nord est, în contra-balanţă cu migraţiile germanice. Aceste „contra-migraţii” se fac într-un context germanic, ceea ce face logică dominanta culturală germană. Dar şi posibilă o parţială şi îndepărtată origine dacică – geografic în primul rând, însă şi cultural – a celor care au iniţiat mişcarea ce s-a încheiat cu naşterea Vikingilor.

Complicat?
Desigur. Pentru că viaţa nu este simplă, are tot felul de schimbări neaşteptate. „N-aduce anul ce aduce ceasul”, zice înţelepciunea populară.

Ca să complicăm şi mai mult lucrurile, aducem aminte că trupe scitice şi dacice au luat parte la administrarea şi apărarea Britaniei latine. La Valul lui Adrian se păstrează până astăzi elemente ale culturii Dacilor care au trăit şi luptat aici. Şi care, în cele din urmă, s-au unit cu populaţia locală. Filmul „Ultima legiune” este inspirat din această realitate.

Ca urmare, chiar dacă denumirea de Districtum Dacorum se bazează pe o confuzie medievală între Danezi şi Daci, confuzia aceasta are o sămânţă de adevăr… sau chiar două. „Ceva” de origine dacică există şi în cultura daneză, şi în cultura britanică. Şi a rânduit Dumnezeu să se păstreze o amintire a acestei legături străvechi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Conform https://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/b/be/Dacorum_Flag.svg

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Folclor şi Teologie. Gânduri (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

folclor si teologie 01.png

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Puţin despre adevărata mărturisire a Ortodoxiei şi îndreptarea noastră

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii
DSCN0616 Troiţă Borca
   Nesinceritatea multora din cei care spun că luptă pentru Ortodoxie, dar în fapt doar dau cu bâta în oricine nu zice ca ei, se vede din faptul că folosesc orice prilej pentru a vorbi de rău, dar nu vorbesc de bine decât excepţional.
   Atunci când transformi o greşeală – a unui mirean, monah, diacon, preot sau episcop – în pretext pentru a-l înfiera, pentru a-l judeca şi osândi, deja te-ai aşezat în afara Ortodoxiei.
Atunci când pretinzi că ai dreptul să sari în sus cu furie sau indignare pentru greşelile unora din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – dar nu ai bunul simţ de a sări în sus cu bucurie şi laudă pentru binele făcut de unii şi alţii din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – te-ai descalificat şi ca ortodox, şi ca judecător. Sau, mai bine zis, te-ai calificat desăvârşit ca judecător nedrept.
   Sunt, la ierarhii noştri, unele gesturi care trec de dragostea pentru cei de altă credinţă în locuri cel puţin cenuşii, dacă nu chiar întunecate. Căci a-l încuraja pe cineva în ceea ce îi face rău nu este dovadă a iubirii, ci a fricii sau lenei sau nepriceperii de a-l ajuta. Dar sunt, la ierarhii noştri, şi nenumărate gesturi de binefacere, de mărturisire, de dragoste adevărată şi credinţă.
Este mai mult decât întristător să-i vezi pe cei care pretind că apără Ortodoxia cum se reped cu o lăcomie băloasă la orice pot folosi pentru a ataca – ei zic, incorect, critica – ierarhia, Biserica. Şi cum trec sub tăcere – sau declară dispreţuitor ca „excepţii” – toate lucrurile bune pe care s-ar cuveni să le laude, să le încurajeze.
   Au trecut ani de zile de când am vorbit despre Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste. Au trecut ani şi nu a existat nicio trezire, nicio lucrare în dragoste şi adevăr – din partea celor care pretind că apără Ortodoxia – pentru canonizarea fie şi a unui singur ierarh martir. Vreme pentru a ataca şi osândi numeroşi clerici – inclusiv ierarhi – au avut din belşug. De fapt cam asta a fost singura lor lucrare. Dar paşii fireşte către canonizarea martirilor din Prigoanele comunist au rămas în spatele aceloraşi câţiva ostenitori. Blamaţi pentru că nu s-au alăturat corului, de câte ori au hotărât unii că trebuie urlat, acuzat, insultat… „duhovniceşte”.
   Ceea ce, dintr-un protestantism ortodoxist, scapă multora, este că cinstirea sfinţilor din Biserica locală de care aparţinem este o datorie sfântă.
„Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” Psalmii 138.17
   Care este stăpânirea sfinţilor?
   Facerea de bine!
   Cinstirea sfinţilor nu este un lucru de care au nevoie sfinţii, ci este o nevoie a noastră. Nu sfinţii au folos, nu ei câştigă, de pe urma cinstirii noastre, ci noi câştigăm de pe urma cinstirii lor.
   Căci ei ne sunt, dacă îi cinstim, şi călăuze, şi învăţători, şi ajutători, şi apărători.
   Şi dacă toţi sfinţii, de oriunde ar fi, merită cinstiţi, de vreme ce toţi sunt prietenii lui Dumnezeu şi pilde ale ridicării omului către Dumnezeire; firesc este să cinstim în primul rând pe casnicii noştri care sunt vrednici de cinste. Căci ei sunt din neamul nostru, sunt rudele noastre, iar prin înălţarea lor duhovnicească ne devin de două ori părinţi, ca cei ce sunt părinţi duhovniceşti şi sunt şi din neamul nostru.
   Prin sfinţii Bisericilor locale, pe care Dumnezeu nu doar că îi ridică, ci îi şi descoperă după a Sa purtare de grijă, Cel Preaînalt ne călăuzeşte. Ne arată cum se dă lupta cea bună în locul şi în vremurile în care trăim; ne arată că putem şi noi să ne ridicăm, tot mai sus, către Cer; ne arată care sunt încercările specifice locului şi vremii noastre şi felul în care pot fi biruite etc.
  Şi, poate mai presus de toate, prin sfinţii Bisericii locale Dumnezeu zideşte această Biserică, îi dă pietre puternice, stâlpi puternici, prin care să se înalţe mai frumoasă şi mai întărită, să poată cuprinde şi ocroti pe cât mai mulţi.
  Ca urmare, ignorarea sfinţilor locali – o practică tipică etnofobiei româneşti, boală naţională a ultimelor secole – este o cale sigură de a slăbi şi Biserica locală, şi puterea noastră de a creşte către Dumnezeu, şi unitatea creştină.
   Puterea Creştinului stă în binele pe care îl face:
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.16)
   Iată adevărata mărturisire a Ortodoxiei: faptele bune.
   Fără acestea, aşa-zisa „mărturie creştină” devine, paradoxal la prima vedere, batjocură:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7.21-23)
    Cum?
   Deci nu doar că proorocind (adică teologhisind, cum se zice astăzi) în numele Domnului, nu au făcut nimic, dar chiar făcând minuni şi aparente izgoniri de demoni au fost şi au rămas străini de Dumnezeu! De ce? Pentru că lucrau fărădelegea! 
   Căci, după cum stă scris,
„Credinţa fără fapte, moartă este!” (Iacob 2.20)
   Şi, iarăşi,
„Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (I Ioan 3.18)
   Cum ar putea, oare, cineva care neîncetat stă în patimi şi păcate, să fie bun învăţător al curăţirii şi sfinţirii? Oricât de bine ar cunoaşte teoria curăţirii şi sfinţirii, nu ar putea să o înţeleagă cu adevărat. Pentru că nu a lucrat-o.
   Cum ar putea cineva care nu îşi cinsteşte părinţii, deşi sunt buni, să fie cinstitor de Dumnezeu, Părintele ceresc? Oricât de mult ar cunoaşte teoria cinstirii părinţilor, nu ar putea să o pună în lucrare faţă de Dumnezeu, pe care nu Îl vede. Pentru că nu a lucrat-o faţă de părinţii săi, pe care îi vede(a). După cum limpede s-a spus:
„Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4.20)
   Este nevoie, prin urmare, înainte de orice „sărit în sus” pentru greşelile fraţilor şi părinţilor noştri – fie ei trupeşti sau duhovniceşti – să adunăm întâi multă muncă şi luptă în îndreptarea noastră.
Iar aceasta începe, odată ce am cunoscut Cine este Dumnezeu, de la cinstirea Sfinţilor Săi.
Aceştia, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei care au străbătut calea grea şi plină de răutăţi pe care noi doar am început să călcăm. Au urcat locurile cele prăpăstioase ce ameţesc pe neîncercaţi, au trecut prin mlaştinile ce încleiază pe cei slabi, au înfrânt fiarele ce pândesc drumeţii. Sunt călăuze şi învăţători, sunt ostaşi puternici, în stare să ne apere şi să ne înveţe lupta – căci vine, vrem sau nu, şi rândul nostru pentru toate încercările.
   Dacă vrem îndreptarea Ţării şi a Neamului, dacă vrem îndreptarea celor care nu sunt bune şi drepte în societate şi în Biserică, de aici începem: de la cinstirea Sfinţilor.
De la cinstirea lor prin cunoaşterea vieţii lor, în primul rând, astfel încât să le putem urma paşii. Doar de la această încercare, de cunoaştere şi urmare a lor, prind putere şi rost rugăciunea, slujbele şi celelalte forme de cinstire.
   Aştept, ca pe un semn al Învierii noastre, ca Biserică locală, ca Neam şi Ţară, mişcarea celor care Îl caută pe Domnul către Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste.
Dumnezeu să ne ajute!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă