Etichetă: Aldea

Încă

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Încă

Se sting cocorii zilelor de mâine
În bălți tăcerile mai des au oglindit
Albastre zări, plăpânde răsărituri:
Sub ceas, coboară noul asfințit.

Învârt vârtejuri vânturile serii
Și tobe urlă ascunzând căderi
Durerile se zbat în întunerici
Tot investind în zilele de ieri.

Prin norii scrâșnind praf și zgură
Prin veșnic venite tăceri
Sub valuri de zgomot și ură
O mână tot scrie mai speri.

Și, iată, privirea se duce
Speranță de nou început
Cu zorii de-acum să apuce
Un drum către rostul pierdut.

Sunt căi mii de mii în pustie
În junglă, în mlaștini și fier:
Ard tălpile arse de zgură
Ard pleoapele fără de cer.

De ce numai una e bună?
Întrebi investind iar în ieri.
Răsturnat tot în lumea nebună
Tragi veșnic venite tăceri.

Trezit după multă uitare
Cenușa din jur pare praf
Ești surd, ești mut, ești durere,
Răsună țipat un taraf.

Dar printre ruine și nouă
Lumini amețind lunecări
Prin valuri de ură și rouă
O mână tot scrie mai speri.

Și iată, privirea se duce,
Rănită spre-un nou început
Cu ziua de-acum să apuce
n drum către rostul pierdut.

Ispite în jur iar tresaltă
Și drumul se duce durut:
Plăcerea se simte înaltă
Dreptatea se simte pierdut.

Ard tălpile arse de cioburi –
De ierburi apuse poteci.
Prin zloată se frânge coloana.
Cu anii, cu visele, treci.

Vârtejuri învârt nebunește
A vieții ispite povești:
Răpit înspre frica pieirii
Nu știi dacă unde mai ești.

Și, iată, privirea se-agață
Un ochi limpezit în dureri
Pierdută, uitată speranță,
O mână tot scrie, mai speri.

Să fie nădejdea cu tine!
Pe buzele arse, cu nouă
Lumină trecând prin ruine
Presară petale și rouă.

Târziu urlă vorba ruinii.
Cuvântul, e pașnic și greu:
Trecând prin rugina luminii
Să cauți, să cauți mereu!

Mihai-Andrei Aldea

Prostia care smintește. Interzicerea lui Andersen

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În Est, puteai să te ridici pe verticală
oricât de sus, dar să nu ți se răspândească ideile,
să nu crească pe orizontală. În Vest, puteai să îți
răspândești ideile pe orizontală oricât de mult, totul
era să nu te înalți, să nu urci pe verticală.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Vremea despre care vorbea Părintele Gheorghe
Calciu-Dumitreasa a trecut; acum orice înălțare
sau extindere, personală ori de grup, se face doar
cu voie de la sistemul supra-național… sau cu jertfă,
jertfă adevărată.
Pr. Mihai-Andrei Aldea

A fost odată un scriitor danez, care încă de tânăr a luminat nenumărate bordeie, case și palate cu poveștile sale. Se numea Hans Cristian Andersen.

Printre poveștile sale era și una despre un împărat gol, adică un împărat care, din trufie, a ajuns să umble în pielea goală.

Pe scurt, s-a întâmplat cam așa:

Pentru că împăratul era înnebunit după lux, niște înșelători s-au hotărât să îi vândă… nimic. Adică au pretins că au cea mai scumpă și cea mai grozavă stofă din lume, uluitor de frumoasă. Ba chiar și miraculoasă: dacă se uita la ea un om cu suflet corupt, sau cu minte proastă, acela nici că putea să o vadă sau să o atingă!

Prin urmare, au venit cu un cufăr împodobit, dar gol. Și s-au prefăcut că scot de acolo stofă, deși nu era nimic. Împăratul s-a rușinat, căci știa că este lacom, deci corupt. Și s-a prefăcut, atunci, că vede stofa și i se pare grozavă. Curtenii, la fel. Și înșelătorii s-au prefăcut că îi fac un veșmânt din stofa care de fapt nu exista și că îl îmbracă apoi cu acel costum. Tot timpul slugile și curtenii lăudau stofa, apoi veșmântul, de împăratul – și fiecare dintre ei – ajunsese să creadă că este singurul care nu vede. Și înșelătorii l-au convins pe împărat să arate minunatul veșmânt tuturor; pe de-o parte, ca să-i laude toți frumusețea, pe de alta, ca să prindă pe acela care ar fi atât de prost sau murdar sufletește încât să nu îl vadă. Desigur, înșelătorii au folosit prilejul ca să fugă, în timp ce împăratul a ieșit gol să se plimbe. În spatele lui, slujitorii se prefăceau că duc o trenă lungă, iar curtenii strigau laude față de veșmântul care nu exista.
De frică, și ceilalți oameni aplaudau și lăudau.

Până când un copil a început să râdă și să strige:

– Împăratul e gol! Împăratul e gol!

Atunci împăratul și-a dat seama că acel copil era prea mic și curat, deci într-adevăr stofa nu exista, veșmântul nu exista. Și s-a întors îndată, rușinat, la palat. La fel curtenii, slujitorii, toți cei care se prefăcuseră că văd stofa și costumul.

În ultimul an de zile, s-a aflat de mai mult de 10 atentate organizate de persoanele zis trans(sexuale) în Statele Unite ale Americii. Unii dintre atentatori au fost arestați sau internați (în instituții de psihiatrie), alții au apucat să ucidă – cu totul au ucis zeci de oameni. Acestea sunt doar atentatele despre care se știe. Printre cei uciși, copii.
În ultimul an de zile au fost zeci, dacă nu sute, de atacuri trans cu aruncare de obiecte, furt și distrugere de proprietate, violențe fizice. Printre victime, copii. Copii „vinovați”, în amândouă cazurile de atac, pentru că au spus „bărbații au penis, femeile au vagin”, în loc să strige cu „împăratul și curtenii” că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”.
Atacurile sunt ascunse de cea mai mare parte a mass-mediei. Iar Poliția are ordin să se poarte „cu mânuși” și chiar să ignore aceste atacuri (mai mult chiar decât shoplifting-ul).

În ultimul an de zile, s-a aflat că tranșii bărbați ce se declară femei au abuzat sexual sute (dacă nu mii) și au violat cel puțin zeci de femei în SUA; în școli, licee, închisori. Asta și din vina celor care strigă, împreună cu „împăratul și curtenii”, că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”. Și care au deschis porțile toaletelor femeilor, vestiarelor femeilor, închisorilor pentru femei etc. acestor bărbați. Care au toată „dotarea” masculină, dar pretind că sunt femei.

Toate aceste cazuri de abuzuri, violențe, violuri și crime sunt doar ceea ce a ajuns, cât de cât, în presă; căci se face tot posibilul să se ascundă toate aceste cazuri. Și în schimb să se strige că tranșii – cea mai privilegiată grupare din istoria SUA, Canadei etc. – ar fi „persecutați”.

Iar în zilele noastre copiii și femeile care strigă „împăratul e gol!” nu sunt ascultați; nu îi fac să se rușineze pe cei vinovați. Sunt pedepsiți pentru că strigă adevărul.

Mulți scriitori și multe opere au intrat pe liste interzise din pricina acestei politici patologice. Și intră, mai departe.

Desigur, dacă lumea nu se sfârșește în următorii ani, dacă regimurile extreme din SUA, China, anumite țări islamice nu duc la nimicirea planetei, și această nebunie va înceta. (Istoric, ea este o manifestare tipică civilizațiilor prăbușite prin lux.)
Până atunci însă, nebunia își va cere porția ei de carne și sânge.

Și, pot să bănuiesc eu, însuși Andersen va intra în rândul scriitorilor interziși. Pentru că a crezut în adevăr, frumusețe și bun-simț, astăzi tot mai urâte și mai interzise.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care vor să înțeleagă: această scriere este un îndemn la dragoste, la dragostea de adevăr și întru adevăr, fără de care nu există dragoste, ci doar patimă bolnavă.

25 de ani de slujire

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

25 de ani de slujire

Dumnezeu și Neamul meu

Se împlinesc astăzi 25 de ani de la hirotonirea mea întru diacon. Este, astfel, un sfert de secol de slujire clericală în Biserica lui Dumnezeu.
Un prilej bun spre a trage din nou linie și a mă cerceta, iar: ce am făcut bine, ce am făcut rău.
Sunt nesfârșit de departe de Înțelepciune, deci înțelept este să nu am încredere că pot să cântăresc destul de bine propria-mi viață. Oricât de cinstiți ne-am vrea, oricât de cinstiți ne-am crede, tot omul este mincinos. Și, aș spune eu, mai ales atunci când este vorba chiar despre sine.
Am cântărit în aceste zile, am cumpănit.
Se cuvine să spun ceva sobornicește, la împlinirea acestei vremi? Am ce spune?

Am încercat și încerc să Îl ascult pe Dumnezeu.
Am ajuns diacon și preot nu prin meritele mele, nici prin munca mea; prin voința unor părinți ca duhovnicul meu, Adrian Făgețeanu și fratele său de pătimiri pentru Domnul, Sofian Boghiu. Ei au propus Patriarhului Teoctist hirotonirea mea, fără să am măcar idee de aceasta; de la ei am primit ascultare să dau examenul de capacitate preoțească și să îmi depun dosarul de hirotonie. Înainte să îmi dau bine seama ce se întâmplă, ÎPS Teodosie (pe atunci episcop-vicar în București), m-a hirotonit.
Durerea mea atunci a fost că nu am apucat înainte să citesc Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur; după ce l-am citit, durerea a fost de multe ori mai mare, ca și frica de osândă – căci la sărăcia mea materială se adăuga primejdia grea a sărăciei mele duhovnicești și intelectuale.
Din sărăcia și slăbiciunile mele au ieșit multe, și rele, și bune. Rele, pentru că nu am fost în stare de altceva. Bune, pentru că Dumnezeu, Atotputernic, a putut să lucreze prin mine.
Începusem să scriu multe despre cele prin care am trecut și pe care le-am făcut sau nu.
Dar am înțeles că totul se închide în câteva cuvinte:
Când și cât am reușit să Îl ascult pe Domnul, am făcut bine; sau, mai adevărat grăit, El a făcut prin mine, după cum A știut.
Când și când am făcut după mine, a ieșit rău.
Între aceste două adevăruri se închide toată viața mea, ca a oricărui alt om.
Poate voi mai trăi o oră, o zi, un an, sau mai mulți. Oricât ar fi, oricât aș fi, oricât ar trăi omul, aceeași lege rămâne:
bine este ceea ce face întru Dumnezeu, rău este ceea ce face „după el”.
Căci fiind noi puțini la minte și cunoștințe, cum facem „după noi”, cum facem după diavoli.

Așa că, după 25 de ani de slujire, îmi cer iertare de la Domnul pentru toate ale mele, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și mă rog să izbutesc să Îl ascult mai mult, sau măcar să mă pocăiesc pentru cele în care și prin care mă îndepărtez de El.

Mărturisesc ocrotirea de care am avut parte de la Domnul, minunile prin care astăzi încă sunt în viață (deși mi-aș fi dorit de mult să fiu, cu totul, în Viață) și prin care s-a lucrat tot binele pe care unii, omenește, îl cred venit de la mine. Au mijlocit pentru mine, minunat, Măicuța Domnului și Sfinții din Prigoanele Comuniste, Sfinții Apostoli Andrei, Pavel, Ioan, Andronic și toți ceilalți, Sfântul Arhanghel Mihail, îngerul meu păzitor și toate puterile cerești, Sfinții Împărați Constantin și Elena, dragul și respectatul meu Ioan Gură de Aur, Sfinții StrăRomâni, precum Ioan Casian, Niceta de Remesiana, Dionisie cel Smerit, Betranius al Tomisului și ceilalți, Ioan Botezătorul, Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Antim Ivireanul, marii mucenici Mina, Gheorghe, Teodor Stratilat, Andrei Stratilat și mulți, mulți alții. Dumnezeu să le răsplătească pentru bunătatea lor!
Prin mila lui Dumnezeu, am avut parte de multe dușmănii și lovituri, dar și de binecuvântarea de a cunoaște foarte mulți oameni buni, chiar minunați. Pe toți să-i miluiască Dumnezeu după știința Sa!

Am încercat, pe cât am putut, să îmi cinstesc străbunii: oieri, boieri, preoți, învățători, profesori, cărvănari, negustori și ce au mai fost; toți pe care îi știu luptători pentru Credința cea Dreaptă și Neamul Românesc, pentru Limba Română, libertatea și unitatea Românilor… și nu numai. Am încercat, pe cât am putut, să duc mai departe moștenirea Sfinților și Eroilor Neamului Românesc, datorie ce stă deasupra fiecărui Român – că își dă sau nu seama, că vrea sau nu să și-o împlinească.
Desigur, am făcut puțin, prea puțin pentru cât este nevoie. Dar îmi este de ajuns că am încercat, că îmi plec genunchii la Spovedanie și primesc iertarea și harul Împăratului Ceresc al cărui ostaș m-am străduit să fiu.
Sunt un mărunt luptător al Bisericii, deci al Neamului – căci nu există patriotism sau naționalism decât întru Dumnezeu, restul fiind rătăcire, la fel cum lepădarea de neam este rătăcire. Iar faptul că am rămas așa tot Domnului trebuie să îi mulțumesc. Dacă și cât mai trăiesc, încerc mai departe să slujesc, după aceeași rânduială strămoșească: Dumnezeu și Neamul meu.

Închei repetând: tot ce „am făcut” bun, a fost ceea ce am izbutit să las să lucreze Dumnezeu prin mine; ceea ce am făcut rău, a fost făcut de mine. Aici mi se pare că stă cheia vieții creștine: în lupta de a ne dărui lui Dumnezeu, o luptă în care mândria și lașitatea ne stau împotrivă (ca și cum ne-am pierde făcând asta); luptă în care, de câte ori izbândim, ne regăsim cu veșnică uimire, așa cum ar trebui să fim, adică mai întregi și mai deplini ca niciodată, în lumina Sfintei Treimi, în pragul Împărăției Cerurilor, în harul lui Dumnezu,
Căreia să îi fie slava acum și pururea și în vechii vecilor, Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pe cine minti?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe cine minți?

Povestea Ioan Alexandru (inginerul poet care a scris Lumină lină) că Emil Cioran își schimbase foarte mult purtarea în ultimii ani de viață. Filosoful social, deschis către întâlniri și discuții, devenise foarte retras. Cum spuneau unii „se dăduse cu popii”: nu mai primea în casă decât anume preoți și oamenii pe care îi știa credincioși. Cu ceilalți pe care era nevoit să îi vadă se întâlnea la un local din apropierea casei. „Este adevărat, maestre?” l-a întrebat Ioan Alexandru. „Este adevărat!” a recunoscut senin Emil Cioran. „De ce?” a întrebat poetul. „Acolo unde merg nu mai înșel pe nimeni!” i-a răspuns, liniștit, dar cu atât mai puternic, filosoful.

Spre nefericirea lor, mulți cred că dincolo pot înșela la fel ca în această viață. Ori se înșeală că dincolo nu ar mai fi nimic – deși destui s-au întors de dincolo, de la Lazăr cel a patra zi înviat din morți până la Teo Trandafir, lămurind deplin că există acest dincolo. Mulți trăiesc în una dintre aceste două auto-înșelări; se scaldă în păcate și răutăți, se tăvălesc în patimi.
„Dumnezeu trebuie să mă ierte!”, se mint unii, ca și cum Dumnezeu le-ar fi sclav, ori ar fi legat prin cine știe ce contract să le primească ticăloșia în Rai (ca să împută și Raiul…).
„În viață rămâi cu ce bagi în gură și… iubești!”, se mint alții, deși nici ce au mâncat, nici ce au desfrânat nu este cu ei și nu rămâne niciodată cu ei.
„Așa sunt eu!” pretind cei cărora le este lene să lupte împotriva păcatelor și patimilor, deși nu s-au născut, de fapt, cu ele, ci le-au ales în timp.
Etc.
Minciună după minciună, ca să își îndreptățească patimile și orbirea.
Deși este limpede că dincolo nu vor putea să înșele pe nimeni; nici pe draci, măcar, și cu atât mai puțin pe sfinți, pe îngeri, sau pe Atotștiutorul Dumnezeu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

”Greva” magistraților între propagandă și fapt

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am mai amintit de munca ocupanților – ziși stat sau clasa politică – de a-i dezbina pe Români și a le distruge instituțiile. De mai multă vreme este luată în vizor Magistratura, de la judecători la procurori și grefieri. Putorile comuniste – din mass-media sau din unele cârciumi – ar vrea ca magistrații să lucreze măcar 48 de ore pe zi, cel puțin până la 90 de ani, cel mai bine pe gratis și fără drept de pensionare.

Invidia lacomă se vede pe multe chipuri și în multe mesaje.
Toți indivizii cu puțină minte și aroganță multă au fantezii despre despre viața de lux pe care ar avea-o magistrații; despre cât de ușor, bănos și luxos este să fii judecător (sau procuror, sau…).
Fă-te judecător, dacă e așa ușor!
E simplu: înveți Drept 5 ani, faci INM-ul alți 3 ani (din care 1 stagiatura) și, gata, ești judecător!
Sau faci Drept 5 ani, dai exameul acela foarte ușor la Barou, apoi faci vreo 5 ani de avocatură, apoi dai examenul acela foarte ușor de admitere directă și, gata, ești judecător!
Vezi ce ușor e?
Ia fă-te judecător, că tot crezi că e ușor! Și bănos, și luxos!

Da, și ce viață de lux ai!
Începi cu vreo 6 mii de lei pentru care trebuie să lucrezi legal 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână și voluntar – că altfel ești dat afară! – încă 3-5 ore pe zi de luni până vineri, plus 12-20 de ore în weekend. (Voluntar, adică fără plată, dar obligatoriu.)
În același timp, nu ai voie să primești niciun dar de Crăciun, de ziua ta, sau cu orice alt prilej, de la nimeni în afară de rudele de gradul 1, cel mult de gradul 2. Doar acestea au voie să îți dea flori sau orice altceva – și chiar și pentru acestea te poți trezi anchetat(ă). Orice dar de la un văr sau unchi, mătușă sau nașă te poate face să îți pierzi locul de muncă.
Nu ai voie să lași pe cineva să ”îți facă cinste” cu o bere sau un ceai; nu ai voie să ieși la un restaurant cu prietenii din copilărie dacă au sau chiar au avut vreun proces; nu ai voie să mai stai de vorbă sau să te vezi cu foștii colegi dacă nu au devenit și ei magistrați. Etc., etc.
Luxul vieții de judecător constă și în faptul că ai un venit mai mic decât foarte mulți dintre avocați. Doar că de ei presa nu se ia sistematic, se ia de judecători. Și prezintă salarii de excepție – precum membrii C.S.M. – ca și cum ar fi ale judecătorilor obișnuiți. Dar nu vorbește, presa, nimic despre condițiile de muncă inumane ale judecătorilor din România.

În țările civilizate, judecătorul are cel mult câteva dosare (cazuri) pe ședință; adică între 50 și 150 de cazuri pe an (o mare parte fiind foarte ușoare). Oricum, sub 200 de dosare pe an de judecător.
Statul zis român a impus un regim care face să se treacă de 500 de dosare pe an/judecător în judecătoriile ușoare! În multe sunt peste 800 (opt sute!) de dosare de judecător, ba chiar și peste 1,000 (o mie!!) de dosare! Ba se pare că deja în unele judecătorii se ajunge la 1,200 (o mie două sute!!!) de dosare pe an de judecător!
Trai pe vătrai, ar spune demenții care cred că dosarele sunt bomboane fine.
Un iad insuportabil, ar spune orice om rațional.

Și asta nu e tot!
Din ce în ce mai multe posturi de judecător sunt neocupate!
Atât de ușor este să fii judecător, atât de bine și frumos, atât de la îndemână și plăcut, că an de an tot mai multe posturi rămân, cum am spus, neocupate.
Dar dosarele tot vin. Și cad în capul celor care sunt în sistem.

V-ați gândit ce compensație există pentru tot acest chin?
Pentru cele 30-50 de ore pe săptămână de muncă neplătită pe care trebuie să o presteze judecătorii?
Pensia.
A fost o înțelegere tacită, în care C.S.M.-ul a avut partea sa; statul a zis: ”nu vă plătim orele suplimentare pentru că v-ar tripla salariul și nu am mai avea destui bani pentru cei 400,000 de bugetari care nu fac nimic dar sunt rude sau prieteni și trebuie să mănânce un cozonac; nu am mai avea destui bani pentru amante, amanți, vacanțe de lux etc.; totuși, uite, vă dăm pensii ceva mai mari”. După care, același stat, a început să înjure în presă judecătorii pentru acele pensii.

Acum, dacă ar exista jurnalism cinstit în România, am vedea peste tot un calcul:
calculul salariului pe care ar trebui să îl primească judecătorii după munca depusă (nu după programul fantasmagoric de lucru de 8 ore pe zi)
Adică la salariul cuvenit judecătorilor pentru 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână (salariu pe care statul refuză încă să îl plătească în întregime!), să se facă socoteala cât se adaugă prin 3-5 ore de muncă în plus în zilele de lucru, plus 12-20 de ore în weekenduri, plus munca în concedii, plus gărzi… scuze, permanențe care în alte meserii sunt plătite suplimentar.
Un asemenea calcul obiectiv ar dovedi că judecătorii trebuie să primească un salariu cel puțin triplu față de cel actual – iar prin raportare la volumul de muncă real față de cel normal, chiar și de șase ori mai mare.
Ceea ce înseamnă că pensiile judecătorilor ar fi, legal, corect, mult mai mari decât cele de acum.

Dar cine să facă aceste calcule, câtă vreme ordinul de serviciu în mass-media este „tunurile pe magistrați!”?

Bine, în toată această persecuție a Magistraturii și C.S.M. (Consiliul Superior al Magistraturii) are un rol excepțional: să distrugă Justiția din România.
Adică să amâne examenele pentru judecători, să scoată cât mai puține dintre posturile neocupate la concurs, să aibă grijă să le treacă puțini și cât mai puțini candidați, să persecute judecătorii care mișcă în front, să prezinte cât mai urât judecătorii în fața opiniei publice ș.a.m.d.

În această ultimă privință greva parțială a judecătorilor tocmai declanșată este un exemplu perfect!
Fapte:
– Conflictul de muncă este vechi de ani de zile
– Revendicările sunt vechi, negociate și răs-negociate
– Promisiunile CSM și Guvernului (guvernelor) au fost încălcate sistematic.

Dar… care sunt revendicările?
Pe primul loc, asigurarea unui mediu de lucru decent:
– cu un număr corespunzător de magistrați și grefieri
– cu un număr decent de dosare/judecător, pentru ca actul de justiție să fie corect și eficient realizat
– fără intervențiile ilegitime (și mereu politice) ale CSM și altor grupări în actul de justiție
– cu birouri și arhive în care să se respire și aer, nu doar praful toxic al dosarelor și mucegaiurilor pereților

Am avut prilejul să vizitez arhivele unor judecătorii de sector din București (Capitala României!).
O atmosferă de subsol de pușcărie, atmosferă îndesată cu nesfârșite teancuri de dosare, plină de praf, cu lumină puțină. O atmosferă deprimantă și nesănătoasă, o bătaie de joc la adresa angajaților și a Justiției.
Când m-am minunat, după câteva zile, în fața unui grefier din Ardeal, de „frumusețea” arhivelor judecătoriilor bucureștene, doar că nu a plâns:
În arhivele noastre sunt birouri de jumătate de metru pătrat înconjurate de jur împrejur de teancuri de dosare până în tavan; singura lumină e un bec precum cele din beciurile Securității; aerul vine pe ușă, dacă este deschisă.

Ca urmare, este ușor de văzut că principalele revendicări ale magistraților sunt de bun-simț și sunt EXACT în interesul cetățenilor – adică al justițiabililor.
Cetățeni pe care presa îi incită, cu colaborarea vinovată a CSM, împotriva judecătorilor.
Principalele revendicări sunt exact
Asigurarea condițiilor necesare pentru desfășurarea decentă a actului de justiție.
Asta se vede în cererile judecătoriilor din întreaga țară!

Dar CSM-ul (și, după el, mass media) vorbește DOAR despre pensii (pentru care, ce să vezi, nu există un punct de vedere unitar al Magistraturii, spre deosebire de amintitele revendicări primare!).
Despre revendicările fundamentale CSM-ul nu suflă o vorbă!
Întâmplător, sau politic?

O televiziune anunța acum câteva zile, cu nerușinare perfectă,
”Răzbunarea judecătorilor pentru tăierea pensiilor de elită!”
Pe mântuirea voastră ați mințit și de această dată, „jurnaliști” corupți, așa cum ați mințit și în Plandemie!
”Vaccinurile sunt sigure și gratuite, opresc îmbolnăvirea și transmiterea bolii, împiedică decesurile!”
Azi până și instrumentele de propagandă recunosc pe față că ”vaccinurile” anti-covid nu au fost testate, au tone de efecte secundare nocive, ne costă enorm, nu opresc îmbolnăvirea, nu opresc transmiterea, nu scad numărul de decese etc.!

Dar când o să se afle adevărul despre ceea ce cer, de ani de zile, magistrații din România?

(Poate după ce își termină mandatul actualii membrii CSM, ies pe loc la pensie cu adevăratele ”pensii de elită” și râd de pe margine!)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. V-ați gândit ce se va întâmpla când, prăbușiți sub greutatea condițiilor de lucru și teancurilor de dosare, judecătorii și grefierii își vor da demisia în masă? Căci dacă mizeria aceasta continuă, asta se va întâmpla. Iar în România chiar nu va mai fi Justiție. Deloc.