Închipuiri ce duc la Iad. Americanii sunt răi, Rusii sunt buni

Dumnezeu a dăruit omului multe puteri pe care omul le folosește rău și spre rău. Printre acestea, închipuirea. 

Închipuirea este puterea de a „prinde în minte, cuget, inimă, suflet chipuri”.
Chipul fiind felul în care arată, se înfățișează ceva – în afara sa, ori în lăuntrul său.
Ca să vorbim în creolo-română, închipuirea este puterea oamenilor de reprezentare, abstractizare, teoretizare, idealizare etc. a unor lucruri în mintea sau spiritul lor.

Închipuirea este de cea mai mare însemnătate pentru învățare, pentru ceea ce numim experiență, pentru nenumărate procese cognitive, analitice, creative etc.
Dar este și izvorul a nenumărate răutăți, este unealta prin care s-au manifestat cele mai bestiale, cele mai inumane porniri, planuri, acțiuni ale unora sau altora dintre cei numiți – adesea pe nedrept – oameni. Asemenea închipuiri au dus și duc în Iad milioane de suflete.

De curând mi-a atras atenția cineva asupra unei închipuiri deosebit de primejdioase. Citez:

observ, chiar pe anumite site-uri ortodoxe, bloguri ortodoxe ca si indirect se spune ca americanii sunt rai, rusii sunt buni. Cum sa ne raportam la aceste lucruri, noi, tinerii de astazi?

Am răspuns la această problemă astfel:

Cu înțelepciune:

1. Răi sunt toți oamenii, orice etnie ar avea. Deosebirea este că unii încearcă sau chiar muncesc și luptă să devină (mai) buni. Ca urmare, Americanii sunt răi, Rușii sunt răi, Românii sunt răi, Indienii sunt răi etc., DACĂ nu se străduiesc să devină buni. Iar la nivel statal…

2. Românimea și România sunt singure în lume. Nu există prieten al României. Așa cum nu există prieten al SUA, Marii Britanii, Franței, Braziliei, Chinei sau Rusiei, Indiei, Japoniei etc. Oricare două state sunt „prietene” dacă și cât au interese convergente; și sunt „dușmane” dacă și cât au interese divergente. Restul e praf în ochi.

Mi-am dat seama însă că răspunsul este prea blând.
Ideile de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sunt mult mai rău decât praf în ochi: sunt închipuiri ce duc la Iad.

Ca să dau un exemplu, Americanii i-au dat și pe Sfântul Serafim Rose ori pe alții asemenea, dar și pe genocidarii i care au bombardat Serbia sau au ucis nenumărați copii în Irak; la fel, Rusia i-a dat și pe Serafim de Sarov sau Sfinții de la Optina, dar și pe Stalin, Lenin, pe genocidarii țari Petru I, Nicolae al II-lea, Alexandru I etc. Românii, ca să nu ne uităm doar peste gard!, i-au dat și pe Sfinții Daniil Sihastrul, Varlaam al Moldovei, Iustin Pârvu, Atanasie Todoran sau Iustinian cel Mare, dar și pe Mihnea Turcitul, Ștefan Cantacuzino, Eugen Țurcanu, Carol Trădătorul (Carol al II-lea) și alți trădători.

Se poate vedea astfel că fiecare neam dă și oameni buni, și oameni răi.
Chiar la Unguri, pe care Românii nu-i pot vedea de obicei decât cel puțin amenințători, dacă nu cu totul răi, există sfinți (ortodocși) precum Moise Ungurul și alții asemenea.
Ca urmare, sunt de la cel rău categorisiri de felul „Americanii sunt răi, Rușii sunt buni” sau „Americanii sunt buni, Rușii sunt răi”. Și duc la o viziune deformată, bolnavă, asupra lumii.

Dar, va spune cineva, aici este vorba despre state și politica lor! Iar termeni ca ”Americanii” sau ”Rușii” sunt folosiți popular pentru a exprima, de fapt, ”SUA” ori ”Rusia”.
Aici sunt două greșeli:
– prima, că se îngăduie o exprimare ce duce ușor la închipuiri foarte rele; căci de la a spune ”Americanii sunt răi” cu ”Americanii = SUA/Guvernul SUA” la a crede că Americanii sunt răi in corpore este doar un pas (înlocuiți ”Americani” cu orice altă națiune; aceeași greșeală). În Biserica lui Dumnezeu nu sunt îngăduite asemenea „exprimări”, care sunt numai porți deschise răului.
– a doua, pentru că se răspândește minciuna drăcească după care un stat sau altul este bun sau rău în sine. După cum am spus și mai sus, orice stat ni se va părea dușmănos și rău atunci când avem interese divergente, contradictorii; și orice stat ni se va părea prietenos și bun atunci când avem interese comune, convergente. Dacă suntem naivi – ceea ce nu este îngăduit Creștinilor! În fapt, orice stat își vede de ceea ce crede că este interesul său. Dacă viziunea sa corespunde interesului național este un stat bun, pentru că reprezintă într-adevăr națiunea. Dacă viziunea sa contravine interesului național este un stat rău, pentru că face rău națiunii pe care ar trebui să o reprezinte. Dar, esențial, niciun stat nu are față de România o datorie mai mare decât față de propria națiune! Și totdeauna, un stat străin își va pune propriile interese mai presus de cele ale României.

În clipa în care Românii, dar mai ales oamenii politici și diplomații, vor înțelege aceasta, viața României se va schimba puternic; în bine.
În loc să aștepte la o închipuită milă ce nu poate să existe, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce ceea ce Românimea sau România au nevoie și trebuie să fie.
În loc să aștepte careva „prieteni” salvatori, vor înțelege că doar munca și lupta pot să ajute Românimea și România să facă față încercărilor.
În loc să aștepte aberante „drepturi” și „recunoașteri” în virtutea unor principii teoretice, vor înțelege că doar munca și lupta pot aduce Românimii și României drepturi și recunoașteri.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cineva, poate, se va întreba unde este Credința în acest ultim paragraf. În muncă și luptă. Căci, pe de-o parte, munca și lupta fără Dumnezeu sunt vânare de vânt: mai devreme sau mai târziu roadele se dovedesc a fi cel puțin sterpe, dacă nu otrăvite. Iar, pe de altă parte, Credința fără fapte moartă este. Cel care se roagă pentru binele Bisericii, Neamului și al Țării, dar nu muncește și luptă pentru acest bine, mincinos este.

România – o candelă arzând în furtună

i Genocidar = cel care se face vinovat de genocid, cel care a săvârșit sau săvârșește genocid(uri).

O lucrare fundamentală pentru Istoria Bisericii

Între Moldovenii ce au strălucit în cultura Neamului Românesc al ultimelor două secole se numără, desigur, Mihai Eminescu, Theodor Burada, Veniamin Costachi, Ciprian Porumbescu, Ilie Cleopa, George Enescu, Iustin Pârvu și nenumărați alții.

Îl amintim aici pe marele Dimitrie G. Boroianu.
Născut pe 31 August 1864 la Fălticeni, Județul Baia, pentru a trece la Domnul pe 9 Septembrie 1951, la București.
Acest teolog de frunte, cu studii la Seminarul Veniamin Costachi din Iași, Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Filosofie și Teologie din Leipzig, a fost și Doctor în Filosofie (Leipzig, 1897).
A activat ca profesor de Dogmatică al Facultății de Teologie Ortodoxă din București (1902-1904), primind apoi, la aceeași facultate, catedra de Drept Bisericesc (1904-1936). A fost chiar și Decan al Facultății de Teologie din București (azi, ”Dumitru Stăniloae”), de două ori (1910-1912 și 1923-1927). Prima dată s-a retras din decanat deoarece primise funcția onorantă, dar foarte grea, de Subdirector al Cancelariei Mitropoliei de la București. Funcție pe care a îndeplinit-o cu onoare până în 1936.

Pentru a vorbi despre lucrările realizate, e bine să ne amintim că în acea vreme nu existau calculatoare electronice, telefoane inteligente, tablete „smart” sau altele asemenea; nu exista internet, nu existau date de baze electronice și sisteme de căutare în acestea.
Bazele de date erau mintea omenească și bibliotecile – personale sau instituționale.
De scris se scria de mână sau, cel mult, la mașina de scris (care era o mașină mecanică). Se scria pe hârtie, iar corecturile erau greu de făcut – deci trebuia să fie cât mai puține!
Pentru orice lucrare complexă era nevoie de o minte puternică, bine rânduită, de o voință limpede și nestrămutată.

În aceste condiții, Dr. Dimitrie G. Boroianu a realizat lucrări de excepție. Atât prin volumul fizic, dar mai ales prin volumul de cunoștințe adunat. Și cu atât mai mult prin noutate.
Din câte am găsit până acum, opera Istoria Bisericei Creștine. De la începutul ei și până în ḑilele noastre (București, 1893) este prima lucrare românească modernă pe acest subiect. Și, cu toate că este o operă „de deschidere” a unui domeniu, are bine peste 500 de pagini!
O găsiți mai jos în format pdf.
La început de an, primiți-o ca pe un dar de la înaintași!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (03). O scrisoare de tată (II)

Am publicat în numărul trecut al seriei o scrisoare din Noiembrie 1985.
Aceasta a fost scrisă de Mihai-Ion-Petre Aldea (nume de scriitor/poet Mihai Gh. Aldea) și trimisă „la Partid” la sfârșitul lunii amintite. Deoarece credem că pentru cititorul de astăzi textul poate să fie neclar, am socotit folositor să aducem unele lămuriri:

a. Era practic interzis înainte de 1989 ca un cetățean să se plângă de Partid, Stat, Guvern, Președinte etc. Orice act de acest fel era tratat ca o acțiune împotriva regimului și se pedepsea după vrerea autorităților.

b. Erau permise plângeri personale și la persoană. Ceva de felul „angajatul X mi-a făcut/zis cutare lucru”. Chiar și acestea, însă, trebuiau făcute astfel încât nu pară o critică a regimului! Ba pe cât se poate trebuia subliniat că fapta contravine politicii de Partid, Stat etc.

c. Plângerea trebuia să fie punctuală, limitată. Prea multe puncte te declarau „nemulțumit”, sau chiar „răzvrătit”, deci împotriva regimului. Și se soldau cu pedepsirea ta, cu sau fără pedepsirea celor vinovați.

După cum se poate vedea, scrisoarea Un orășel de provincie în TITAN (numită de noi O scrisoare de tată) încalcă toate aceste reguli fundamentale.
Riscul pentru autor era mare: în cel mai bun caz mustrare din partea superiorilor de la locul de muncă și sancțiuni financiare; în cel mai rău caz pușcărie și pedepse pentru membrii familiei.

Încercând să se apere de cel mai rău caz, autorul începe cu o captatio benevolentiae:

Este bine că trăim civilizat în blocuri cu încălzire centrală și apă curentă. Este bine că gătim învârtind butoanele aragazului. Este bine că ne luminăm apăsând comutatoarele electrice.

Doar că textul arată că, departe de a se trăi civilizat în acele blocuri, se trăia în condiții cumplite, necivilizate. Iar „realizările” enumerate există doar uneori și parțial, după cum se vede în document (confirmat, de altfel, de nenumărate alte surse).
Tot pentru captarea bunăvoinței cititorilor sus-puși ai scrisorii, autorul folosește în încheiere o frază ceaușistă, repetată de dictatorul vremii. Care pretindea și să lăuda că prin distrugerea satelor și mutarea forțată a oamenilor în blocuri le-ar fi asigurat ”condiții de viață echitabile, socialiste, comuniste”.
Ca urmare, autorul insinuează că nu cere nimic altceva decât respectarea „voinței Conducătorului”, sau cel puțin a declarațiilor acestuia.

Însă realitatea descrisă este cumplită, iar locuitorii de astăzi ai României cu greu și-o pot închipui (cu excepția unui procent mic de oameni extrem de săraci).

Faptul că magazinele alimentare, numite de Comunism, ingenios, „Alimentare”, ofereau pe rafturi (pct. 1 din scrisoare) doar „oțet, bulion și gemuri” (sau, respectiv, „oțet, bulion și compoturi”) este o realitate bine atestată. Este adevărat, acestea erau așezate frumos, rânduri-rânduri și piramide, ca să fie „Alimentarele” pline cu ceva. Este adevărat, în spatele tejghelei se mai găsea „câte ceva”, pe sub mână. Tot adevărat este că mai apăreau și dispăreau iute, meteoric, produse mult căutate precum săpunurile „de rufe” sau „de spălat”. Însă în esență, în uriașa majoritate a timpului, acestea erau produsele de pe rafturi.

„Aprozarele” ar fi trebuit să fie locurile de cumpărat legume și zarzavaturi pentru locuitorii cartierelor. În realitate, aceștia băteau drumul până la piețele în care, la tarabe, țăranii își vindeau produsele. Pentru că în „Aprozare”, de obicei, cam bătea vântul. Cartofii veneau rar, ceapa și mai rar, alte produse erau rarități.

Lipsa apei era o regulă, prezența ei o excepție.
Fiecare casă avea ligheane sau găleți pline cu apă ca să poată goli veceurile de excremente. Se umplea cada cu apă, dacă dopul ținea, atunci când venea apa, ca să fie pentru când se oprea.
La cișmele și fântânile din orașe se făceau cozi de către locuitorii la bloc; priviți cu milă și temere de cei care încă aveau case cu curte.

Lipsa instituțiilor locale a fost și a rămas o problemă uriașă în toate cartierele comuniste. Aproape toate „completările” făcute după 1989 s-au datorat unor inițiative private, desigur.

Lipsa „luminii”, adică a curentului electric, era iar o constantă a vremii. În numele economiei pentru „plata datoriei externe” și „ocrotirea mediului”.

Dar cea mai grea problemă era frigul.
Caloriferele erau în cel mai bun caz dezmorțite cât să nu înghețe și să nu se spargă.
Mihai Gh. Aldea avea o mare pasiune pentru știință, prin urmare avea termometre (cu greu cumpărate) care să îi arate temperatura cât mai precis. Cele „6-7º C” în casă au fost constatate repetat, prin măsurători cu mai multe termometre.
Este adevărat că în instituții sau în fabrici/uzine se făceau un fel de sisteme de încălzire improvizate (se punea o rezistență lungă într-un locaș „în șarpe” săpat cu încăpățânare într-o cărămidă sau într-o bucată de BCA și gata „reșoul”). Doar că erau cam ilegale (și deseori „vânate” de Partid, căci „măreau consumul electric”). Și, totodată, erau imposibil de folosit în case atunci când se oprea curentul!

Ca urmare, copiii își făceau lecțiile în casă la 6-7º C, cât mai gros îmbrăcați, dârdâind, la lumina lumânării.
Iar când revenea curentul, auzeau la radio cântându-se „copiii României sunt cei mai fericiți copii”!

Toate aceste realități sunt pe scurt înfățișate în scrisoarea lui Mihai-Ion-Petre Aldea.
Scrisoare ce a avut cel mai bun destin pentru autor: a fost complet ignorată de autorități. Cel puțin oficial.
Rămâne însă ca un alt document, ca o altă mărturie, alături de nenumărate altele, pentru „binele Comunismului”.
Un bine strict declarativ.
Și în care cred numai cei care au uitat că pentru a o duce bine în Comunism trebuia fie să devii torționar sau colaborator cu torționarii, fie să furi, minți, înșeli din răsputeri, riscând mereu ca regimul să te pedepsească drastic pentru că te descurci.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Tratatul cu Ucraina e nul de drept

În 1997 trădătorii de neam și țară Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, împreună cu alți complici, au încheiat și ratificat un tratat cu Ucraina. Tratat ce însemna renunțarea la teritoriile ocupate de Stalin și incluse în Republica Socialistă Sovietică Ucraina.

Trădătorii Emil și Victor, cei care au dăruit Ucrainei zeci de mii de kilometri pătrați de teritoriu românesc și au abandonat în ghearele extremismului slav milioane de Români

Totuși, așa cum era de așteptat, extremismul ucrainean nu s-a dezmințit. Și tratatul, deși deosebit de favorabil Ucrainei, a fost călcat în picioare. Mai exact, din 1997 și până astăzi, Ucraina a încălcat următoarele prevederi:

– „hotărârea de a îndeplini angajamentele conținute în Actul final de la Helsinki, în Carta de la Paris pentru o noua Europa, precum și în celelalte documente ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa”

– Art. 1, pct. 1, Ucraina manifestându-și repetat, deschis, lipsa de respect și neîncrederea în România

– Art. 1, pct. 2, Ucraina a încălcat sistematic principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite și ale Actului final de la Helsinki, mai ales în ceea ce privește (a) nerecurgerea la forță, (b) amenințarea cu forța, (c) inviolabilitatea frontierelor, (d) neamestecul în treburile interne, (e) respectarea drepturilor omului, (f) egalitatea în drepturi, (g) dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, (h) cooperarea dintre state, (i) îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional

– prin lucrările făcute în zona comună dunăreană Ucraina a atentat la inviolabilitatea frontierelor garantată prin Art. 2, pct. 1

– Ucraina a încălcat prevederile Art. 2, pct. 2, mai ales în ceea ce privește delimitarea platoului continental

– Ucraina a încălcat prevederile Art. 3, pct. 1, în mod repetat; felurite autorități ucraineene au amenințat România cu războiul, au sprijinit forțe extremiste anti-românești etc.

– Ucraina a refuzat orice colaborare cu România pentru rezolvarea conflictelor privind împărțirea platoului continental, privind persecuțiile împotriva minorității românești din Ucraina, privind lucrările în zona comună de frontieră dunăreană etc., încălcând astfel sistematic Art. 3, pct. 2

– Ucraina nu a realizat niciunul dintre eforturile ce îi reveneau cf. Art. 4 pct. 1 și 2, ba chiar a acționat repetat în sens contrar

– Ucraina nu a acordat niciun sprijin real României în eforturile acesteia de integrare în structurile europene și euroatlantice, încălcând astfel obligații clar stipulate în Art. 5

– Ucraina a încălcat în mod repetat Art. 6 pct. 1, 2 și 3

– Ucraina a încălcat și încalcă total Art. 9, înlocuind colaborarea prevăzută acolo cu acțiuni unilaterale adesea extreme și extremiste

– Ucraina a urmărit activ și sistematic împiedicarea contactelor între cetățenii ei și cei ai României, între organizațiile și asociațiile civice nonguvernamentale din cuprinsul său și cele din România, încălcând în cel mai brutal mod posibil Art. 11 din tratat

– Ucraina a acționat sistematic împotriva prevederilor Art. 12, pct. 1 și 2

– Ucraina a acționat sistematic împotriva Art. 13, pct. 1-12, și cel puțin formal și împotriva pct. 13 din același articol; aceeași purtare a fost tipică Ucrainei față de Art. 19, pct. 1-7

Trebuie observat că un tratat bilateral este nul de drept atunci când una dintre părți încalcă intenționat și mai ales sistematic una dintre obligațiile ce îi revin.
În cazul Tratatului din 2 februarie 1997 cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina acest ultim semnatar a încălcat intenționat și sistematic zeci de obligații prevăzute în amintitul tratat.
Ca urmare, Tratatul din 2 februarie 1997 este în totalitate nul, prin voința clar și sistematic exprimată a Ucrainei.

Ceea ce face absolut necesar un nou tratat.
Iar politicienii care vor negocia acest tratat din partea României trebuie să ceară retrocedarea teritoriilor românești ocupate și retragerea imediată coloniștilor străini (indiferent de etnie) din amintitele teritorii.
Sunt condiții absolut elementare, la care s-ar adăuga despăgubirile necesare pentru ocupația nedreaptă și îndelungată a teritoriilor românești, pentru persecuțiile și genocidul împotriva Românilor, pentru încălcarea tratatului și pagubele uriașe produse României prin amintitele încălcări etc.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (01)

Patriotica propagandă anti-românească încearcă de ceva vreme să ne convingă „ce bine era pe vremea Comunismului”. Peste trei sute de mii de Români încarcerați pentru Credință sunt „binele de pe vremea Comunismului”. Trupele sovietice în România, jafurile nesfârșite, violurile, crimele, tâlhăriile sovietice, sunt tot „binele de pe vremea Comunismului”. Zecile de pușcării și lagăre politice, cu condiții de o ferocitate extremă, sunt de asemenea „binele de pe vremea Comunismului”.

Ca fapt divers, chiar săptămâna trecută a vrut cineva să viziteze Memorialul Pitești, împreună cu copiii: să vadă cum petreceau deținuții politici Crăciunul. I s-a explicat la telefon că Memorialul Pitești este închis până la jumătatea lunii Februarie, deoarece este prea frig pentru personal.
Pe site scrie doar „Memorialul este închis iarna între 2 decembrie 2023 și 14 februarie 2024.”, fără explicația amintită, dar se subînțelege.

Că este prea frig pentru personal cred, căci am fost acolo în zile mai reci!
Dar este prea frig pentru personal deși există astăzi aeroterme și personalul are haine groase. Iar iarna este chiar blândă.
Gândiți-vă cum era în iernile grele ale anilor ’50 și ’60 ai secolului XX pentru deținuții îmbrăcați într-o zeghe zdrențuită. Fără alte haine, fără încălzire, fără perne, plăpumi etc. Și, mai mult, aproape fără mâncare!
Acesta este binele Comunismului.

Iar dacă vreun naiv sau vreun mincinos va spune
”Aceștia erau dușmanii sistemului, supușii Partidului o duceau bine!”
afirmația este de o absurditate dureroasă.
Pentru că în afara pușcăriilor și lagărelor politice exista închisoarea națională care era statul comunist.

(va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea


P.S. Iată,

Captură de ecran de pe site-ul Memorialului Pitești www.pitestiprison.org/ cu programul de vizită. Vă îndemn din suflet să îl vizitați. Vă va ajuta mult să înțelegeți și Comunismul, și sfințenia celor care i s-au împotrivit, și faptul că Binele învinge.