"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. I. Schimbarea structurilor bisericești de către Sovietici
Fără ascultarea de Dumnezeu nu există mântuire. Cel care vrea, cinstit, să cunoască adevărul în cele bisericești va căuta să cunoască Învățătura lui Dumnezeu. Cel care născocește doctrine, încercând să „potrivească” bucăți din Învățătura Bisericii cu doctrina sa, e înstrăinat de adevăr și de Dumnezeu (dacă nu dușman!).
În Biserica Română există o mare boală sufletească, o rătăcire – care atunci când este susținută „teologic” devine erezie. Această boală se numește etnofobie, adică ura de neam(uri), și mai ales ura față de propriul neam. Etnofobia este o rătăcire sau erezie, după caz, aflată la polul opus al etnofiletismului. Dacă ultimul idolatrizează neamurile, împotriva rânduielii firești, etnofobia în schimb urăște creația lui Dumnezeu, neamurile. Eventual în numele unor cerințe dumnezeiești (bunătate, dragoste, blândețe etc.) folosite ca pretexte pentru această rătăcire. Iar una dintre roadele otrăvite ale etnofobiei este ușurința preluării minciunilor propagate împotriva propriului neam.
Aceasta este, din câte pot să văd acum, singura explicație pentru care Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) a preluat fără discernământ și susține cu mare avânt propaganda comunistă împotriva Românilor și a Bisericii Române. De pildă, d-sa afirmă că ocupația sovietică în teritoriile românești ocupate după 1944 „nu a produs schimbări canonice”; că, de fapt, schimbările au constat în „schimbarea numelui” și „schimbarea stăpânilor politici ai statului”. Desigur, prima observație logică este că e alt stat, deci nu este „doar schimbarea stăpânilor politici ai statului”, ci deja este mult mai mult. Dar este oare singura greșeală din aceste vorbe?
Ce a făcut, de fapt, ocupația sovietică în Basarabia? Doar, după cum spune M.S.C., a schimbat denumirea Bisericii locale, dar în rest, nimic? Au fost, oare, Bolșevicii, atât de binevoitori cu Biserica din Basarabia? Adică după ce au măcelărit Biserica Rusă din 1918 încolo, au lăsat în pace Biserica Română de la Est de Prut? Să vedem adevărul istoric!
Cităm din Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu (în Basarabia. Aspecte din istoria neamului românesc, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993), întemeiat în scrierea sa pe zeci de surse basarabene:
„[din 1940 n.n.] În viața Bisericii s-au produs schimbări fundamentale. În primul rând trebuie notat că, în locul ierarhilor români siliți să se refugieze la București, noile autorități sovietice au trimis aici, în toamna anului 1940, pe episcopul rus Alexie de Tula, care s-a instalat într-o casă particulară din Chișinău. De îndată a dat dispoziție ca slujbele să se facă în slavonește, iar Crăciunul și celelalte sărbători să se țină după stilul vechi. Activitatea lui s-a redus la viața liturgică. A rămas în Chișinău până la 24 iunie 1941, când a fost arestat tot de sovietici. În același timp s-a declanșat o adevărată prigoană împotriva românilor. Zeci de mii de oameni – de toate vârstele și categoriile sociale, inclusiv copii – au fost arestați și deportați în interiorul Rusiei, de regulă în Siberia. După unele aprecieri, ar fi vorba despre 300,000 de oameni. Numai în noaptea de 12-13 iunie 1941 au fost arestați și deportați peste 25,000 de oameni din Chișinău; același lucru s-a petrecut la Bălți, Ismail, Cetatea Albă și în sute de sate. Mulți români – chiar și copii – au fost împușcați fără nicio judecată. […] Multe biserici au fost transformate în magazii, săli de spectacole sau închise, iar cele aflate în construcție au fost demolate. Pentru bisericile parohiale rămase în funcțiune s-au fixat impozite enorme, greu de suportat. Bolșevici evrei au distrus catedrala din Ismail, ” (op. cit., p. 120-121; sublinierile prin îngroșarea literelor ne aparțin)
Pe scurt, în anul 1993 deja era documentată martirizarea de către Sovietici a cel puțin 300 de mii de mireni și 48 de preoți – asta trecându-se peste suferințele răbdate de preoții români supraviețuitori și de credincioșii rămași. Iar această purtare inumană, monstruoasă, care conform definițiilor ONU este genociddin toate punctele de vedere, această purtare este declarată de M.S.C. și adepții săi ca „schimbarea numelui Bisericii și a stăpânilor politici ai statului”, în rest rămânând „aceeași mitropolie”. Deci, – izgonirea ierarhilor legitimi – numirea unui ierarh anti-canonic – martirizarea preoților și credincioșilor, cu uciderea a zeci de clerici și zeci de mii de credincioși, cu expulzarea sau deportarea a zeci de clerici și sute de mii de credincioși – ciuntirea teritoriilor canonice ale episcopiilor locale după cheful Moscovei și Kievului – dărâmarea și pângărirea bisericilor și toate celelalte acțiuni genocidare sunt, după doctrina lui M.S.C. și a adepților săi, „canonice” și înseamnă că prin venirea sovieticilor „nu s-a schimbat nimic în afară de nume și de stăpânii politici”. Până și schimbarea cu sila a apartenenței canonice, de la Patriarhia Română la Patriarhia Rusă, li se pare dumnealor tot „canonică”. Or fi asemenea acțiuni canonice în Catolicism ori Islam, dar în Ortodoxie sunt interzise, sunt osândite cu anateme de Sinoadele Ecumenice, sunt satanice.
Dar, vor pretinde cei care vor să sucească adevărul, „M.S.C. vorbește despre ce s-a întâmplat din 1944 încolo!”. Și ce minte rațională poate să își închipuie că a fost ceva mai bun după ce Moscova a câștigat războiul?! Dar, ca să nu „vorbim vorbe”, cum fac cei care mint, să cităm iarăși:
„Din nou în „infernul sovietic” (1944 – 1989)
Îndată după reanexarea teritoriilor românești […] s-a revenit la starea de lucruri din 1940-1941. Majoritatea zdrobitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca și oameni din alte categorii sociale, s-au refugiat în România. Aici au fost mereu urmăriți de noile autorități comuniste instaurate la 6 martie 1945; mulți dintre ei au fost trimiși cu forța în Basarabia, redevenită Republica Socialistă Sovietică Moldovenească. […] În Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța noii stăpâni au urmărit, în primul rând, înlăturarea oricăror manifestări de viață românească. Rusa a fost impusă ca limbă de stat, grafia latină interzisă și înlocuită de alfabetul rusesc. Graiul vorbit în Basarabia, dar mai ales dincolo de Nistru, a fost declarat din nou „limbă moldovenească”, cu scopul voit de a crea impresia falsă între autohtoni că nu sunt latini și identici – ca neam și limbă – cu românii din dreapta Prutului. […] S-a declanșat o politică de genocid, concretizată în deportări în masă, foamete organizată (1946-1947), în cursul căreia au murit ca la 300,000 de persoane. După primul val de deportări, din 1940-1941, au urmat altele: în 1944-1948 spre regiunile nordice (c. 250,000 de oameni), în vara anului 1949 în Siberia (11,342 de familii), în 1954-1964 în Federația Rusă și în Kazahstan (c. 300,000 de persoane). […] Schimbări structurale s-au produs și pe plan spiritual. S-a desființat toată administrația bisericească românească de până atunci, care se baza pe principiile Statutului din 1925 (centre eparhiale, protopopiate, asociații bisericești etc.). În locul Mitropoliei Basarabiei a rămas la Chișinău o simplă Episcopie (mai târziu, Arhiepiscopie) dependentă de Patriarhia Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la Cernăuți, în cadrul Exarhatului Ucrainei, dependent tot de Moscova. Episcopiile Cetății Albe – Ismailului și Hotinului (Bălți) au fost desființate. La cârma celor două eparhii care au rămas – Chișinău și Cernăuți – au fost numiți ierarhi ruși sau ucraineni (un singur român bucovinean a păstorit la Cernăuți), necunoscători ai limbii române și ai tradițiilor noastre, unii chiar șovini.” (op. cit., p. 123-127; sublinierile prin îngroșarea literelor ne aparțin)
În loc să mai cităm, sintetizăm restul paginilor din subcapitolul Din nou în „infernul sovietic” (1944-1989): structurile bisericești rusești create și controlate de Uniunea Sovietică din 1944 încolo au urmărit sistematic deznaționalizarea Românilor. Acest lucru este erezie etnofiletistă în cel mai deplin și anti-ortodox înțeles al termenului.
Ca urmare, se poate constata limpede că ocupația sovietică din teritoriile românești: – a desființat episcopiile canonice, înlocuindu-le cu structuri absolut noi. – a martirizat episcopii și preoții canonici, închizându-i, expulzându-i, deportându-i, ucigându-i. – a înlocuit clericii canonici cu clerici sovietici, care aveau misiunea de a deznaționaliza pe Români. – au dat misiune clericilor ne-canonici să răspândească ura față de România și Români (iar acești clerici au îndeplinit-o, adesea cu foarte multă râvnă și șovinism).
Prin aceste acțiuni Uniunea Sovietică și structurile bisericești sovietice rusofone au încălcat, categoric, următoarele canoane și porunci dumnezeiești:
1. Canonul 30 Apostolic („Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.”). Faptul că toți episcopii din teritoriile românești ocupate de Sovietici au fost puși, până în 1992, doar folosind stăpânitori lumești este absolut adevărat. Pedepsele cuvenite se pot citi în canonul apostolic.
2. Canonul 35 Apostolic („Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.”). Faptul că Patriarhia Moscovei a călcat acest canon, prin hirotoniile din teritoriile românești, care țin canonic de Patriarhia Română, este absolut adevărat. Pedepsele cuvenite sunt și ele clare.
3. Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic („A venit (la cunoștința noastră) că împotriva așezămintelor (legilor) bisericești, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc, așa încât din această pricină sunt doi mitropoliți în aceeași eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca un lucru ca acesta să cadă din treapta sa. Iar cetățile câte s-au și cinstit cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărți) împărătești, precum și episcopul care ocârmuiește acea Biserică să se bucure numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.”). Dacă împărțirea unei mitropolii de către autoritățile de stat este interzisă, iar episcopii care aderă la asta sunt pedepsiți, cu cât mai mult este pedepsită desființarea silnică a unei mitropolii? Iar în cazul teritoriilor ocupate avem și rupere, și desființare (după cum se poate vedea din mărturiile istorice date mai sus).
4. Canonul 6 Sinodul I Ecumenic („Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni episcop fără încuviințarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop.”). Iar de vreme ce Mitropolitul Basarabiei din 1940 nu și-a dat încuviințarea pentru niciuna dintre hirotoniile făcute de Sovietici, toate acestea sunt necanonice și osândite de Biserică.
5. Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic („Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun episcop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biserică, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …”). De vreme ce și Alexie de Tula, și ceilalți episcopi veniți după 1944 în teritoriile românești ocupate, au fost aleși de autorități și au murită fără pocăință, înseamnă că sunt anatema, ca unii ce au batjocorit pentru dorința de mărire Învățătura Bisericii. Căci Dumnezeu nostru nu este al neorânduielii! (I Corinteni 14.33)
Se poate vedea, astfel, desăvârșit, de către oricine vrea să vadă adevărul, cât de mincinoasă este ideea că ocupația sovietică „doar a schimbat numele și stăpânii politici”. Dimpotrivă, ocupația sovietică a dezlănțuit un genocid anti-românesc și anti-ortodox, a nimicit prin silnicie Biserica din teritoriile românești și a pus în locul ei structuri necanonice rusofone, cu misiunea de a o sprijini în genocid. Că Rusia emite neîncetat minciuni prin care să își acopere mârșăviile nu e de mirare: toate statele vinovate fac așa de câte ori pot. Dar e cutremurător faptul că oameni care ar trebui să fie Români preiau aceste minciuni atât de izbitoare, atât de cusute cu ață albă. Mai ales că prin această preluare devin părtași cu cei care le-au măcelărit Neamul, le-au distrus Biserica etc.
Vreau o țară ALTFEL decât afară. Libertatea de exprimare în Rusia și Marea Britanie
În 2018 în Rusia dictatorului Putin 400 (patru sute) de oameni au fost arestați pentru ceea ce au spus pe rețelele de socializare. În 2018 în Marea Britanie, stat care se pretinde liber, au fost arestați pentru textele expuse pe rețelele de socializare… 3300 (trei mii trei sute) de oameni! Ceea ce înseamnă că Marea Britanie este o dictatură, doar superficial diferită de dictatura din Rusia. Și că dictatura britanică este, cel puțin în această privință, mai rea decât dictatura lui Putin.
Se pune, desigur, întrebarea care este linia de despărțire dintre cuvenita apărarea națională și dictatură?
Apărarea națională este de mai multe feluri: spirituală, militară, culturală, economică etc. Cuvenita apărare națională folosește mijloace spirituale pentru apărarea spirituală, militare pentru apărarea militară, culturale pentru apărarea culturală, economice pentru apărarea economică etc. Dictaturafolosește mijloace militare sub pretextul apărării spirituale, culturale, economice etc. Disproporția gigantică între pretenția apărării și mijloacele extreme folosite arată că apărarea este doar un pretext: scopul folosirii mijloacelor violente (militare) este înrobirea (altora sau a propriilor oameni).
Din acest punct de vedere sunt dictaturi și cea mai mare parte a Californiei, și unele părți („albastre”, adică „democrate”) din Florida sau Texas, și New York sau Chicago, și Scoția, Anglia și alte componente ale Marii Britanii, și Franța, Belgia, Olanda, Germania etc.
Aceste dictaturi s-au lansat tot cu pretexte: ajutorarea cazurilor sociale (care, prin măsurile luate, s-au agravat și înmulțit), apărarea membrilor LGBT (pe care nu îi ataca, de fapt, nimeni, deși invers s-a întâmplat și se întâmplă), apărarea democrației (prin dictatură, evident) etc. Și se extind tot mai mult, pentru că cei mai mulți oameni preferă „siguranța” libertății.
Dar tocmai pentru că cei mai mulți oameni preferă „siguranța” libertății se poate lupta împotriva acestor dictaturi: într-o dictatură nimeni nu este sigur, nici măcar dictatorii și familia lor. Ca urmare, cei care izbutesc să arate oamenilor că dictatura îi va pune într-o primejdie continuă (pe ei și pe cei dragi ai lor) înving dictatura.
Părintele Ilie Cleopa spunea că sfârșitul lumii va veni când va crește iarbă pe poteca dintre vecini. Adică atunci când oamenii nu vor mai avea legături adevărate unii cu alții.
Dar înainte de sfârșitul lumii trebuie să ne gândim la sfârșitul nostru. Căci înainte de Înfricoșătoarea Judecată a lumii există o înfricoșătoare judecată a fiecăruia dintre noi. Cu unele excepții:
„Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5.24)
Și care este cuvântul?
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13.34)
Și cum ne-a iubit Fiul lui Dumnezeu? În așa fel încât S-a pogorât din Cer și „S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1.14). Și prin Iisus Christos, Dumnezeu Omul, au venit tot harul și tot adevărul (Ioan 1.17
Deci, pentru iubirea lui Dumnezeu Fiul S-a întrupat, deschizând cale de la pământ la Rai și de la Dumnezeire la om. Cu cât mai mult ni se cuvine nouă să ținem vie cărarea dintre noi?
Ca urmare, cei care vă spuneți Creștini, să aveți grijă totdeauna să vă întâlniți între voi. Și să vă întâlniți nu doar pe calea undelor, căci și Dumnezeu S-a făcut Om cu adevărat, întâlnindu-se cu noi real, adevărat. Deci, mergeți împreună la biserică, dar și la mese ale frățietății, după Sfânta Liturghie. Și la aceste mese povestiți, împărtășiți-vă trăirile, cercetați-vă părerile și ideile – căci în multa sfătuire stă mântuirea. Rugați-vă împreună, jucați-vă, cântați, faceți drumeții și antrenamente. Lucrați împreună facerea de bine pentru cei bătrâni, pentru bolnavi, pentru orfani și oricine este în nevoie.
Să fie umblată poteca dintre voi! Căci doar așa veți învăța să lucrați iubirea după cum Dumnezeu o lucrează, mereu cercetându-ne. Și, țineți minte, în unire stă puterea! (Sau, cum a spus Domnul, „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18.20).)
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Despre alegerea prietenilor vom cuvânta, cu ajutorul lui Dumnezeu, altădată.
Am amintit de mai multe ori despre deosebirea ființială între teolog și teoolog. Reiau: teologul este cel care cuvântează cu, despre și întru Dumnezeu; teoologul (sau teo-ologul) este cel ologit de Dumnezeu, adică cel care vorbește despre Dumnezeu deși nu Îl iubește și adoră cu adevărat.
De aici vine și deosebirea dintre teologie și teoologire. Teologia este cuvântarea despre Dumnezeu, de către cel care trăiește întru Acesta. Teoologirea este vorbirea despre Dumnezeu de către cei care sunt despărțiți de El.
Și cum pomul se cunoaște după roade, iar omul după fapte (Matei 7.16-20), teoologirea se vede prin inovațiile teologice pe care le produce.
De pildă, una dintre cărțile de temelie pentru cunoașterea Învățăturii lui Dumnezeu este Învățătura de credință creștină ortodoxă. O carte pe care, alături de Sfintele Scripturi, orice Creștin trebuie să o citească măcar – dacă nu să o învețe sistematic. Desigur, cunoașterea Învățăturii de credință… este o datorie sfântă pentru preoți, și mai ales pentru cei care socotesc firesc să facă misiune, să iasă în public.
În amintita carte se arată că episcopii sunt urmașii apostolilor (pct. 68-72). Cităm din ultimele două puncte:
„Mântuitorul a încredințat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăși puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceștia au încredințat-o episcopilor, împărtășindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei.”
„După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredințați spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, „unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalți episcopi. Când însă se ivește nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credință, sau de a statornici o regulă de viaţă, care interesează întreaga Biserica, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor”
Reamintim cuvântul „fiecare episcop lucrează singur… asupra celor încredințați spre păstorire”.
În aceeași carte, la pct. 275, se lămurește că
„Apostolii, întemeind fiecare biserici, au pus în fruntea acestora câte un episcop, ca urmaș al lor. Acești episcopi nu împart Biserica după numărul episcopiilor, pentru că acestea sunt numai părți alcătuitoare ale Bisericii, care este una. Episcopii nu sunt decât slujitori ai lui Iisus Hristos (I Cor. 4, 1), după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, după iconomia lui Dumnezeu” (Col. l, 24-25). Același Sf. Apostol înfățișează astfel rolul sau când scrie către corinteni: „Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu… Altă temelie nimeni nu poate să pună, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 9, 11).”
Această învățătură este mărturisită și în Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, vol. II (cităm din ediția E.I.M.B.O.R., București, 1997).
„Fiecare episcop e urmașul tuturor Apostolilor, căci fiecare Apostol se afla în comuniune cu toți ceilalți Apostoli. Iar după aceea, fiecare episcop e hirotonit de mai mulți episcopi în numele întregului episcopat, primind același har și aceeași învățătură pe care le-au avut toți Apostolii și toți episcopii și odată cu aceasta putând împărtăși preoților, și prin ei credincioșilor eparhiei sale, același har și aceeași învățătură neschimbată, care sunt în toată Biserica. […] Succesiunea neîntreruptă a harului de la Apostoli nu înseamnă numai că râul harului sau al dragostei nesfârșite a lui Hristos vine numai din trecut, din persoanele care au mijlocit-o, în mod orizontal, printr-un lanț de intermediari. Dacă cel ce lucrează prin orice săvârșitor al unei Taine este Hristos Însuși, sau dacă Hristos Însuși Își comunică prin el iubirea Sa față de Tatăl și față de cei ce primesc Tainele, în episcopii care hirotonesc un nou episcop lucrează Hristos Însuși, Cel ce Se află în cer și în Biserică, comunicându-Și această iubire. Harul vine și de sus de fiecare dată. Succesiunea înseamnă numai că Același Hristos, Care a lucrat începând de la Apostoli în toți episcopii de până acum, lucrează prin mijlocirea rugăciunilor episcopilor hirotonisitori și asupra noului hirotonit și va lucra și prin Tainele ce le va săvârși el ca episcop. Hristos e o prezență directă pentru noul episcop, dar e Același care a fost o prezență directă și pentru episcopii din tot trecutul. Hristos rânduiește invizibil în mod direct și vizibil prin episcop pe episcopi, pe preoți și pe diaconi din orice timp, comunicându-le pe Duhul Sfânt sau iubirea nesfârșită de Dumnezeu și a lui Dumnezeu care se află în trupul Său.” (op. cit., p. 113)
Deși acest ultim citat poate părea cam larg (și totuși l-am scurtat!), este de mare folos pentru tot cititorul. Și mai ales ar trebui să fie de folos, îndemnător la adevărată evlavie și smerenie, pentru fiecare cleric. Dar, dincolo de acestea, să vedem învățătura, care este aceeași. Și pentru care putem aduce martori teologi sfinți din toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu.
Iar această învățătură este că
episcopii sunt egali între ei, fiecare fiind un urmaș al Apostolilor, care sunt egali între ei
Din pricina acestui fapt, niciun episcop nu are autoritate asupra teritoriului (diecezei/eparhiei) altui episcop, după cum arată limpede Sinoadele Ecumenice (a se vedea Pidalionul sau Cârma Bisericii ori Canoanele Bisericii Ortodoxe de Părintele Ioan N. Floca). Doar sinoadele locale pot interveni într-o dieceză (eparhie), și numai pentru pricini canonice. Invazia și cucerirea de către un popor străin nu este și nu a fost niciodată pricină canonică pentru schimbarea hotarelor unei eparhii. Din acest punct de vedere Imperiul Rus s-a arătat mai rău decât păgânii: căci nici Turcii, nici Tătarii, nu s-au amestecat în hotarele diecezelor cucerite. Însă Imperiul Rus a năvălit cu silnicie asupra Bisericii, schimbând după hotărâri politice impuse militar nu doar episcopi, ci și eparhii, ba chiar și apartenența de o episcopie, mitropolie sau patriarhie. Acte cu totul oprite de Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic. Cităm:
„A venit (la cunoștința noastră) că împotriva așezămintelor (legilor) bisericești, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc, așa încât din această pricină sunt doi mitropoliți în aceeași eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca un lucru ca acesta să cadă din treapta sa. Iar cetățile câte s-au și cinstit cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărți) împărătești, precum și episcopul care ocârmuiește acea Biserică să se bucure numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.”
Este absolut clar că dacă Împăratul Romanieinu avea voie să împartă eparhiile sau mitropoliile, cu atât mai mult un „împărat barbar”, adică Țarul Rusiei, nu avea voie să facă așa ceva. Și, mai bine zis, nimeni nu are voie să facă așa ceva. Lucru, de altfel, pecetluit și de Canonul 6 de la Sinodul I Ecumenic. Cităm:
„Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni episcop fără încuviințarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop.”
Și este 100% evident că cei numiți de Rusia „episcopi” și apoi „mitropoliți” și „episcopi” în Basarabia au fost numiți fără încuviințarea Mitropolitului Moldovei. Astfel încât simpla primire a lor drept episcopi de către Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei și Patriarhia Română este deja un mare pogorământ. Iar osânda lor și a celor ce îi susțin este întărită de Canonul 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic. Cităm:
„Episcopii puși peste o dieceză să nu se întindă(treacă) asupra bisericilor din afara hotarelor lor, nici să nu tulbure bisericile […] Iar nechemați, episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte oarecari (lucrări de cârmuire bisericească) cârmuiri bisericești. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei (respective), potrivit celor orânduite (hotărâte)la Niceea. Iar bisericile Iui Dumnezeu cele ce sunt Ia popoarele barbare trebuie să se cârmuiască după obiceiul părinților, care s-a ținut.”
Mai amintim de aceeași învățătură dată prin Canonul 37 Trulan. Cităm:
„De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege, așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți să nu fi putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele cu starea (calitatea) sa preoțească, și ca astfel, după obiceiul care se ține (este în vigoare) să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului – noi păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare),nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exercite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie statornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (răsfrânge) hotarul cârmuirii.”
Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin Canonul 3, spune că
„Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun episcop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biserică, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …”
Iată că sunt deja cinci canoane de la cinci sinoade ecumenice care opresc desăvârșit de la ceea ce a făcut Imperiul Țarist în Basarabia. Iată că este neîngăduită orice schimbare de eparhie sau parohie și orice numire și hirotonie de episcop făcută de „dregători lumești”. Iată că Învățătura Ortodoxă mărturisește limpede că niciun episcop nu poate să hotărască schimbarea hotarelor diecezei/eparhiei altui episcop; aceasta o poate face doar sinodul local și doar pentru pricini canonice.
Și încheiem această demonstrație citând Canoanele Sfinților Apostoli (numite și Canoanele Apostolice).
Canonul 30 Apostolic spune
„Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.”
Și se întregește rânduiala ortodoxă prin Canonul 35 Apostolic, ce zice
„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.”
Altfel spus, după canoanele Bisericii, sunt sub osândă și cei care au impus o altă structură bisericească în Basarabia lui 1812, și cei care au urmat nelegiuirii. Și, după cum se vede, toți părtașii lor, vechi și noi.
Față de această realitate, față de Teologia Ortodoxă, au apărut în ultima vreme numeroase texte teooloage, care „în numele Ortodoxiei” strâmbă eretic Învățătura Ortodoxă. Iată aici o pildă ce aparține lui Petru Musteață și Matei Vulcănescu. Primul este un Rusofon ce se bucură din partea Moscovei de titlul necuvenit (a se vedea canoanele de mai sus!) de Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni. Al doilea este un om pe care am încercat zadarnic să îl învăț Dogmatica Ortodoxă, pentru că sistematic a trecut peste cuvântul care spune „să nu adaugi și să nu scoți” (Apocalipsa 22.18-19). Dar haide să vedem textul produs de M.V. și pecetluit prin republicare de P.M.:
Postarea episcopului rus Petru Mustață a textului preotului autonom Matei Vulcănescu
Deși mi se pare că ceea ce am scris mai sus răspunde la toate rătăcirile din această postare, voi lua frazele pas cu pas ca să vedem adevărul.
1. Postarea pretinde că „Teritoriul Basarabiei noastre Românești a aparținut întotdeauna de drept doar Patriarhiei Ecumenice.” Afirmația este un sofism total neortodox, care, printre altele, dă Patriarhiei Ecumenice puterea pe care o are Papalitatea în Catolicism. În realitate, teritoriul dintre Prut și Nistru (dar și de la răsărit de Nistru) a ținut de episcopiile Mitropoliei Moldovei. Acest lucru este dovedit limpede în toate actele vremii. Din secolul al XIV-lea și până astăzi nu există nicio hirotonie de preot făcută de Patriarhia Ecumenică în mânăstirile sau parohiile dintre Prut și Nistru. Pentru că, evident, nu avea autoritate acolo. M.V. și P.M. fac aici un artificiu necuviincios, amestecând eretic apartenența generală de Patriarhia Ecumenică a Bisericilor din Țările Române cu apartenența eparhială, care este cu totul altceva. După cum se vede în mai multe lucrări, Patriarhia de Constantinopol (Ecumenică) recunoaște oficial, cel mai târziu pe 26 Iulie 1401, Mitropolia Moldovei, cu autoritate asupra întregului principat. Care principat se întindea din Carpați (din părți ce astăzi țin de județele Bistrița, Harghita și Covasna) până dincolo de Nistru. În 1812 Basarabia avea 775 biserici de parohie și 40 de mânăstiri și schituri. Toate acestea țineau de Mitropolia Moldovei, cu excepția a patru locașuri închinate Sfântului Mormânt și Muntelui Athos, ce erau administrate de Patriarhiile de Ierusalim și respectiv de Constantinopol. Evident, M.V. și P.M. nu cunosc aceste lucruri și nu se referă la ele, pentru că ar fi pretins atunci că Basarabia a ținut de amândouă aceste patriarhii (lucru perfect absurd și acesta, dar cel puțin ceva mai apropiat de documente). (A se vedea, de pildă, lucrarea Basarabia. Aspecte din istoria neamului românesc, de Pr. prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 35; Istoria românilor, vol. 2, de Constantin și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1974, la capitolele dedicate vieții bisericești din Moldova; Istoria Basarabiei, de Ștefan Purici, Ed. Semne, București, 2011; Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ștefan Ciobanu, Imprimeria Statului, Chișinău, 1926 etc.)
2. Postarea pretinde că „Acum acest teritoriu ar trebui să ceară Autocefalie de la Patriarhia Moscovei unde se supune în prezent și să o primească așa cum a primit Ciprul autocefalie de la Primul Sinod Ecumenic.” Fraza conține un șir de afirmații cel puțin lipsite de logică, dacă nu eretice. Pentru că 2.1. Să pretinzi că un teritoriu a cărei apartenență eparhială a fost uzurpată prin forță, încălcându-se toate canoanele pe temă, ar trebui să ceară o nouă organizare de la uzurpatori este 100% ilogic, necanonic, neortodox. 2.2. Să pretinzi că raptul anticanonic al unei sau unor eparhii, ori a unei/unor părți din aceasta (sau acestea) se rezolvă prin autocefalie este absolut aberant. 2.3. Să pretinzi că Patriarhia Moscovei are aceeași autoritate ca Primul Sinod Ecumenic este perfect eretic. Iar contradicția cu fraza finală, în care Moscova este declarată eretică, ține deja de patologic. 2.4. Să pretinzi că Ciprul secolelor III-IV d.Chr. era în aceeași situație cu Basarabia de la început de secol XXI d.Chr. este perfect fals.
3. Postarea pretinde că „Patriarhia Română nu are nici un drept istoric acolo în prezent.” Fraza este ridicolă, deoarece dacă Patriarhia Română a avut acolo un drept istoric îl are și în prezent. Iar dacă nu a avut niciodată un asemenea drept (cum a pretins autorul postării cu două fraze mai înainte) este evident că nu îl poate avea în prezent. În realitate, fraza denotă vinovăția autorului, faptul că minte conștient, „Căci din prisosul inimii grăiește gura” – sau, aici, scriu mâinile – după cum arată Mântuitorul (Luca 6.45). Căci M.V. știe foarte bine că „acolo”, adică în Basarabia, fiecare loc a ținut de episcopiile Moldovei, adunate în Mitropolia Moldovei – autoritatea canonică „acolo” cel puțin de la 1401 până astăzi. De asemenea, fraza este necanonică, deci neortodoxă, pentru că neagă toată rânduiala Bisericii lui Dumnezeu, toate canoanele ortodoxe care așează drepturile istorice ale episcopiilor. Dacă Patriarhia Română nu are „nici un drept istoric” în Basarabia, atunci și Patriarhia Moscovei nu are „nici un drept istoric” în Petrograd, Voronej ori Reazan. Și, de fapt, după această „logică” nicio patriarhie sau mitropolie nu are „nici un drept istoric” undeva, decât dacă îl primește de la conducătorii Imperiului Rus.
4. Postarea pretinde că „E vorba doar de dreptul etnofiletismului românesc eretic deșănțat.” Deși această frază ar trebui să ne uimească prin rătăcirea ei, din păcate nu este o excepție, ci o regulă. Atât în propaganda rusească etnofiletistă eretică și deșănțată, cât și în ieșirile foarte dese ale autorului postării (care se văd, repetat, chiar în limbajul extremist al postării!). 4.1. Prima erezie a acestei fraze este lipsa oricărei dovediri a unor acuzații extreme. De fapt această erezie domină întreaga postare, căci autorul se crede un fel de „Papa ex cathedra”, adică o autoritate infailibilă și absolută. Ale cărei afirmații au validitate doar prin autoritatea emițătorului. Toată Istoria Bisericii, toată Învățătura Bisericii, inclusiv canoanele Sinoadelor Ecumenice, arată că orice acuzație adusă unui cleric, și cu atât mai mult unui episcop, și cu atât mai mult mai multor episcopi, trebuie dovedită extrem de serios. În caz contrar autorul acuzației căzând sub anatemă. Ușurința aruncării unor acuzații de erezie este mărturia unei despărțiri adânci de Biserică, de Dumnezeu și Învățătura Lui. 4.2. Este greu de descris ridicolul și tragicul ce însoțesc acuzația de „etnofiletism” adusă Românilor de un om hirotonit în Biserica Greciei, una dintre cele mai etnofiletiste structuri din Istoria Bisericii. Biserica României a rânduit de multă vreme și sistematic preoți și episcopi de alte limbi, a încurajat Bisericile surori să rânduiască asemenea clerici pentru etnicii alogeni din România. Prin comparație, Biserica Greciei a interzis și interzice folosirea oricărei alte limbii în afară de greacă, a prigonit până la tortură și ucidere clericii români ce își foloseau limba în parohiile de Români din Grecia, a prigonit la fel pe Bulgarii și Albanezii din Grecia, a practicat genocidul etnic împotriva Românilor, Bulgarilor și Albanezilor etc., etc. 4.3. Acuzația de „etnofiletism românesc eretic deșănțat” devine ea însăși erezie atunci când este comparată cu canoanele Bisericii și purtarea Mitropoliei Moldovei și a Patriarhiei Române. Mitropolia Moldovei și, mai apoi, Patriarhia Română au avut și au dreptul canonic de a da anatemei și a respinge toate hirotoniile făcute de Biserica Rusă în teritoriile canonice românești. În locul acestei proceduri canonice, Mitropolia Moldovei și Patriarhia Română folosesc pogorământul de sute de ani (peste două sute pentru prima, aproape o sută pentru a doua). Și dacă până în 1918 se putea pretinde că a existat amenințarea Imperiului Rus, atât în interbelic, dar și după 1989, au existat toate condițiile pentru aplicarea procedurilor canonice (ce, repetăm, prevăd anatema pentru toți cei implicați în uzurparea unei eparhii, fără nicio limită de timp). Mai mult, în fața taberei pro-ruse a Mitropolitului rus Vladimir, soluția Patriarhiei Române a fost una de maxim pogorământ, maximă îngăduință: a lăsat Credincioșii să aleagă dacă vor să țină de Moscova sau de București, de structurile uzurpatoare sau de cele legitime. Această purtare nu doar că nu are absolut nicio legătură cu etnofiletismul, ci, dimpotrivă, arată o răbdare și o dragoste unice în istoria Bisericii. Lucruri ce ne aduc aminte de cuvântul care spune „cine zice [de rău n.n.] ăla este”. 4.4. Promisiunea mincinosului Țar Alexandru I făcută în 1818 a fost că prin noua stăpânire „locuitorii Oblastiei Basarabene să se poată bucura de drepturile lor de limbă, de credință și de cârmuire autonomă”. Toate acestea au fost doar înșelăciuni: deja Biserica Românească fusese înlocuită prin agenții Rusiei și subordonată Moscovei, deja se pregătise genocidul prin care să se rusifice Basarabia – inclusiv prin coloni de felurite limbi, care să impună astfel folosirea limbii ruse. În 1812 Românii Moldoveni alcătuiau peste 85% din populația Basarabiei. În 1818 Românii (Moldovenii) erau cca. 65% din populație (Rușii pretindeau cu câțiva ani înainte că Românii/Moldovenii ar fi doar 45%, incluzând la Ruși pe toți cei care cunoșteau limba rusă.) La genocidul care a dus la această scădere o mare contribuție au avut-o structurile bisericești ruse: ele au practicat cea mai violentă politică anti-românească, incluzând arderea cărților bisericești în limba română, pâra și expulzarea din provincie a celor bănuiți de „Românism” (= slujbă în limba oamenilor), trimiterea în lagăre sau închisori a „elementelor ostile” etc. Aceste practici au fost și mai urâte după 1944, în sudul și nordul Basarabiei ele având acum rostul transformării zonelor în teritorii ucraineene. Față de această purtare continuă a Bisericii Ruse, respectiv structurilor sale din Basarabia, acuzația de etnofiletism adusă Românilor se dovedește a fi la nivelul acuzațiilor comuniste: o minciună atât de josnică încât nu există cuvinte politicoase pentru ea.
5. Postarea pretinde că „Biserica de acolo( Mitropolia Moldovei) ar trebui să- și schimbe numele în Mitropolia Chișinăului și a Basarabiei și să dea anatema pe minciuno sinodul din Creta din 2016 și pe tot ecumenismul.” Trecem peste greșelile de scriere și exprimare. Dar observăm cu tristețe că 5.1. Autorul M.V. nici măcar nu cunoaște (?) numele structurii rusești pe care o susține. Aceasta nu se numește „Mitropolia Moldovei”, ci se numește „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”, conform cu doctrina eretică etnofiletistă rusească deșănțată (cf. M.V.) ce pretinde ocuparea întregii Moldove de Rusia. Sau, și mai grav, autorul M.V. cunoaște această denumire eretică (total etnofiletistă rusă și anti-canonică)! Și minte intenționat, așa cum a făcut-o și mai sus, când a anulat Istoria Bisericii și toată rânduiala bisericească ortodoxă. 5.2. Ecumenismul este rău, Sinaxa din Creta (2016) este o mare greșeală, dar nici unul, nici cealaltă nu au legătură cu problema apartenenței canonice a Basarabiei. Introducerea lor în postare aduce aminte de înclinația ereticilor de a aduce orice discuție la cele câteva puncte care îi obsedează (și care îi deosebesc de Biserică). 5.3. Desigur, la paragraful de mai sus M.V. poate pretinde că următoarea frază arată motivația introducerii celor două teme. Doar că prin introducerea temelor M.V. se contrazice pe sine însuși: – în mod repetat i-a declarat eretici și pe cei care au membri participanți la structuri sau întâlniri ecumeniste, și pe cei care au comuniune cu aceștia; – de asemenea, i-a declarat eretici și pe cei care au participat la Sinaxa (Sinodul) din Creta 2016, și pe cei care au comuniune cu aceștia; – de asemenea, a declarat nule hirotoniile făcute de eretici; – iar în alte texte i-a declarat „minciuno-episcopi” pe cei care au fost hirotoniți cu intervenția puterilor lumești sau în condiții necanonice. Ceea ce înseamnă că sunt eretici – și nu de azi, de ieri, ci de zeci și zeci de ani, cel puțin – toți sinodalii Rusiei. Deci și hirotoniile clericilor Bisericii Rusești din Moldova sunt nule! Conform M.V.! De altfel, după cum vom vedea, la sfârșitul postării M.V. confirmă aceste texte ale sale: declară eretică Patriarhia Moscovei, contrazicându-se perfect.
6. Postarea afirmă că schimbarea numelui și cele două anateme sunt necesare pentru ca Mitropolia (Rusească a) Chișinăului și întregii Moldove să fie o „Biserică puternică”. El având convingerea că „prin aceasta va nimici pe vrăjmașii începători de schismă de la București care au impus acea structură bolnavă și ucigașă de suflete numită ” Mitropolia Basarabiei” ” Fraza arată același limbaj extremist și lipsit de orice argumentație ca și altele din postare. 6.1. Ideea că aderând la o anume idee particulară, sau la câteva asemenea, te face perfect înaintea lui Dumnezeu este tipică ereziilor. Pe Adventiști, de pildă, nu îi interesează că nu există nicio legătură directă între ei și Biserica întemeiată de Dumnezeu în secolul I; pentru că sunt acele idei particulare ale Elenei Albu (Hellen White) care sunt esența religiei lor. Pe Catolici, de pildă, nu îi interesează că nici în seara dinainte de Răstignirea lui Iisus încă nu știa nimeni că Petru ar fi cel dintâi dintre Apostoli, ba chiar Iisus le spune că sunt egali (Luca 22.24-30); pentru că Papalitatea este esența religiei lor. Etc. La fel și în acest caz, pe autor nu îl interesează că structurile religioase rusești din Basarabia sunt 100% necanonice. Pentru că dacă le poate convinge la ideile lui, crede că a făcut ceva mare! Și că, respectiv, structurile acelea necanonice devin „Biserică puternică” (așa cum crede fiecare sectă la înființarea sa, de altfel). 6.2. Vorbele pe care M.V. le folosește împotriva Patriarhiei Române sunt de o duritate extremă din punct de vedere ortodox. Faptul că episcopul rus P.M. le girează constituie un act de maximă gravitate și disperare. Dar 6.3. cel mai urât lucru aici este că pentru toate acele vorbe (= injurii) autorul ar fi trebuit să aducă dovezi. Sau, dacă tot suferea de lipsă de spațiu, să trimită la asemenea dovezi. Iar dacă nici pentru asta nu avea spațiu, se cuvenea să tacă, pentru că este împotriva Învățăturii lui Dumnezeu să aduci învinuiri fără dovezi. Dar această purtare face parte din fățărnicia dovedită sistematic de autor. De pildă, 6.4. M.V. denumește Patriarhia Română „vrăjmașii începători de schismă de la București”. Doar că schisma a fost făcută de Biserica Rusă și Imperiul Rus în 1812 și continuată fără rușine și frică de Dumnezeu până astăzi! A ține partea nedreptății și a insulta pe cei nedreptățiți te face dușmanul lui Dumnezeu, după cum este scris: „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr.” (Romani 1.18) „Domnul cercetează pe cel drept și pe cel necredincios; iar pe cel ce iubește nedreptatea îl urăște sufletul Său.” (Psalmi 10.5) „Cel ce seamănă nedreptatea seceră nenorocire, iar toiagul mâniei lui îl va bate pe el.” (Ps. 22.17, a se compara cu Faptele Apostolilor 9.5: acela care face nedreptate pe sine se rănește) 6.5. M.V. denumește Mitropolia Basarabiei „structură bolnavă și ucigașă de suflete”, în timp ce susține structurile etnofiletismului eretic rusesc deșănțat ce a practicat și practică genocidul cultural și religios împotriva Românilor de peste două secole! În fața acestor minciuni și insulte rătăcite Patriarhia Română, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Basarabiei pot spune curat: „s-au ridicat împotriva mea martori nedrepți și nedreptatea a mințit sieși.” (Ps. 26.18)
7. Postarea pretinde că „Mitropolia Moldovei (Mitropolia Basarabiei) nu ar trebui să fie supusă canonic nici Bucureștiului eretic nici Moscovei eretice)” (Și aici am folosit ortografia originală a postării.) Trebuie să ne întrebăm cât de mare este disperarea episcopului P.M. pentru a prelua un text care îi declară eretic și Patriarhul, și sinodul, deci îi anulează hirotonia și îl transformă în mirean! Căci, se știe, hirotoniile ereticilor nu sunt hirotonii! Trebuie să ne întrebăm cât de mare este rătăcirea lui M.V., pentru a scrie un asemenea text absurd și anti-ortodox. Pentru că dacă Moscova este eretică, ceea ce el declară „Biserică” nu mai este Biserică – și asta chiar după principiile predicate de M.V.! Și dacă Bucureștiul este eretic, iar Moscova tot eretică, atunci și Biserica Greciei, aflată în comuniune cu ele, este eretică. Deci M.V. nu are hirotonie validă, căci a fost hirotonit de un „minciuno-episcop” al unei „structuri bolnave” (după propriile lui cuvinte). Să revedem pentru o clipă textul pe care l-am analizat la pct. 2., text care pretinde că Mitropolia rusească „a Chișinăului și întregii Moldove” ar trebui să ceară autocefalia de la Patriarhia Moscovei. Frază ce pune semnul egal între această patriarhie și Primul Sinod Ecumenic (pct. 2.3.), pentru ca apoi să declare eretică aceeași patriarhie!
Încheiere
Am lucrat, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste șase ore ca să scriu aceste rânduri împotriva propagandei rusofone și altor deviații de la adevăr. Am fost întărit de conștiința nevoii unui răspuns față de aceste rătăciri și am fost ajutat de raportarea la Adevăr. Adevărul este că Mitropolia Basarabiei, care ține de Patriarhia Română, este mitropolia canonică a Basarabiei. Adevărul este că episcopii Mitropoliei Basarabiei sunt episcopii canonici din Republica Moldova. Adevărul este că structura rusească numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” este o structură anti-canonică, etnofiletistă rusă; iar episcopii ei sunt episcopi prin pogorământul Patriarhiei Române și Mitropoliei Basarabiei – fără de care pogorământ ar fi, după canoanele Sinoadelor Ecumenice, anatema. Adevărul este că aceste lucruri sunt foarte bine cunoscute și înțelese de clericii Moscovei din Republica Moldova. De aceea ei apelează la oameni din afara Bisericii, teoologi, declarați „teologi” sau „mari teologi” chiar, ca să grăiască tot felul de minciuni prin care să amăgească oamenii. Și fac asta tocmai pentru că și oamenii „de rând” ai Moldovei, și clericii, se trezesc toți, revenind acolo unde se cuvenea să fie mereu – și unde totdeauna ar fi fost dacă nu erau imperialismul și etnofiletismul rusesc.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să vedem curățat cugetul Moldovenilor de la Prut și până dincolo de Nistru de toate răutățile mancurților și rusofonilor! Să ne ajute Domnul să vedem eliberat pământul Basarabiei de structurile rusești și bine așezat în Biserica lui Dumnezeu! Să ne ajute Bunul Dumnezeu să Îi rămânem pururea aproape și să ne păzească de ucigătoarea despărțire de El.
Și astfel să îi dăm slavă totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!