Despre naivitatea politică românească (I)

Pe linie latină Românimea adună vreo trei mii de ani de continuitate politică – știută. Pe linie traco-iliră este greu de spus, căci Traco-Ilirii erau mânați, politic, mai ales de schimbare. La fel și Sciții sau Celții, așa încât nici aceștia nu ne pot fi reper în această privință.

Totuși de la confederație de triburi și republici populare până la regat sau regate, de la acestea la împărăție cu provincii, apoi cu ducate și principate, Românimea a cunoscut felurite așezări politice. Proprii. La care s-au adăugat cele ale migratorilor, de la Germanici la Slavi, de la Unguri la Tătari.

Și dacă ne raportăm la imaginea patetică a lui Eliade…

Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut în vifor. (Mircea Eliade – Teroarea istoriei și destinul României)

deja cineva și-ar putea închipui că diplomația și politica românească sunt de o mare maturitate.
Doar au în spate o uriașă experiență istorică (singurul stat ce rivalizează vechimea noastră este China) și nenumărate frământări și dureri!

Din păcate, la propriu și figurat, diplomația și politica românească sunt, în uriașă majoritate, de o imaturitate gravă, ce mi se pare adesea patologică. Dar cum psihiatria nu este domeniul meu, ar fi de competența specialiștilor să abordeze comportamentele politice și diplomatice de pe la noi din perspectiva tulburărilor de personalitate anancastice sau histrionice, de personalitate instabilă emoțional, disocială, anxioasă etc.
Spre a nu trece – mai mult decât prin suspiciunea exprimată – în hotarele unui domeniu de specialitate în care nu am pregătire, mă voi mărgini la problema, deloc minoră, a naivității politice (și, implicit, diplomatice) românești.

Voi preciza din start că au existat și există și excepții.
Doar că, prin exact calitatea lor de excepții, confirmă regula.
Iar prima regulă a naivității politice românești este luarea în serios a pretextelor politice.

Să citim câteva titluri:
–  ”America apără doar pe cine vrea”
– Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula 21 de rubini
– Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”

Toate aceste titluri țin de naivitatea politică românească.
Nu doar pentru că au fost formulate, ci pentru că sunt tipice: ele oglindesc fără greș tipare de gândire și purtare politică și diplomatică majoritare la Români.
Dar sunt, aceste tipare, chiar așa, naive?
Și sunt, în vreun fel, rele?

Primul titlu, ”America apără doar pe cine vrea” este în directă legătură cu ”Așteptăm Americanii” (cu variațiile ”Așteptăm Occidentalii”, ”Așteptăm Britanicii”). Aceste sintagme, astăzi uitate de foarte mulți, sunt oglinda gândirii politice a Românilor din anii ’30-’50 ai secolului trecut (secolul XX).
Pentru acei Români era simplu: Comuniștii, Sovieticii erau răi, iar „civilizația”, Americanii, Britanicii, Francezii, erau buni, deci odată de Românii au intrat sub ocupația comunistă, sovietică, „ăia bunii trebuiau să vină să îi elibereze”.
Pe aceeași logică, America, adică Statele Unite ale Americii, de fapt, ar avea obligația să îi apere pe toți „ăia bunii”, respectiv pe toți „ăia oprimați”.

Din această logică rezultă o consecință clară:
– dacă Americanii nu au venit, înseamnă că sunt răi, deci votăm Iliescu
respectiv,
– dacă America nu apără pe toată lumea, înseamnă că e rea, deci… (aici fiecare o ia în direcția lui, de la alți „izbăvitori” externi la deznădejde și pasivism).

Al doilea titlu este
Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula ”21 de rubini”.
Pentru o gândire sănătoasă, această știre este interesantă. Pentru o gândire sănătoasă și informată, știrea este și mai interesantă.
Pentru o gândire sănătoasă, știrea arată, pe de-o parte, curajul unor creatori români de artă (creatori de top!) de a-și prezenta arta în inima unei puteri cu care suntem într-o situație ostilă. Un gest de tărie și demnitate, ce îndrăznește să contrazică dictonul inter arma silent musae (între arme muzele tac). De asemenea, gestul este o necesitate: dincolo de războiul ce se desfășoară acum, toate țările cu o politică matură păstrează „niște punți” cu partea adversă. Așa fac, pe plan economic, Franța și alte țări. Și nu doar pe plan economic…
Și mai interesantă devine știrea prin prisma criticii administrației bisericești și a corupției politice din filmul 21 de rubini. Opera cinematografică lovește în etatizarea produsă în Biserica Română (mai ales de la 1716 încoace). Birocrația sufocă duhul, de mult prea multe ori, producând adesea clerici cu prea puțină vocație preoțească – și prea multe alte chemări. Iar implicările politicii corupte adâncesc asemenea dureri și căderi. Iar această critică a filmului, deși folosește imagini din România, se potrivește perfect situației Bisericii din Rusia! Lucru pe care sigur îl observă orice critic de film care cunoaște starea de lucruri din Federația Rusă. Mai mult, filmul 21 de rubini cuprinde atacuri la adresa lui Putin. Prezența sa la „BRICS Film Festival 2024” este, prin urmare, mai mult decât interesantă.
Pentru cine gândește sănătos, matur, liber, informat.1

Dar și aici ne izbim de naivitatea politică românească.
Acea împărțire simplă, copilărească, imatură, a lumii, după pretextele politice, în „buni” și „răi”.
Care face să se respingă orice dialog sau înțelegere cu Rusia; pentru mulți, până și pe cele privitoare la interese vitale ale Românilor și României.
Acești mulți fiind, ca prin magie, orbi la faptul că „bunii” pe care îi iau ca reper au relații cu Rusia, ba chiar au uriașe schimburi comerciale. Nu doar câteva filme la un festival.

Ne trezim astfel în fața unui radicalism, adesea absolutist, plecat de la o viziune extrem de naivă, simplistă și falsificatoare: convingerea că pretextele politice sunt adevăruri absolute, de unde rezultă, în temeiul lor, împărțirea lumii în buni și răi.
”Bunii” trebuind sprijiniți cu orice preț, „răii” trebuind să plătească orice preț „pentru că sunt răi”.
Este gândirea fetelor de la Apaca, este gândirea votanților FSN din 1990 (și după).
Pentru a-i manipula pe purtătorii acestei gândiri trebuie doar să fluturi un „bine” și un „rău” pe calapodul pretextelor politice în vogă. Și în temeiul acestei fluturări, sunt gata să voteze cu Satana împotriva lui Iisus, ba chiar sunt gata să Îl bată, să Îi scuipe și să Îl răstignească pe Iisus. De-o pildă, pentru că a lăsat ca mirul să fie folosit pe El în loc să le dea lor banii, cum i-a învățat Satana că ar fi fost mai bine.

Această gândire, trăire a Românilor de astăzi, este cea care face posibil al treilea titlu din serie:
Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”.

Gestul CNA este de o imbecilitate obscenă: este gestul Naziștilor când pierdeau războiul de a-i bate, degrada și chiar împușca pe cei care observau că pierd războiul. Sub aceeași acuzație dictatorial-imbecil-obscenă că „răspândesc defetismul”, „seamănă neîncredere în Reich”, „subminează statul hitlerist” etc.
Desigur, nu este prima abjecție CNA, dar asta nu o face normală, așa cum nu sunt nici celelalte.
Dar ce ne interesează aici este întrebarea fundamentală: cum se poate să existe în România un asemenea organism tipic sistemelor totalitare și să lucreze așa cum o face?
Iar răspunsul este: deoarece hrănește și se hrănește din naivitatea politică românească.

Radicalismul împărțirii în „buni” și „răi”, ca obișnuință politică românească, face din CNA o expresie directă a politicii românești. Și face posibilă și nepedepsibilă o măsură dictatorială și imbecilă ca cea luată de CNA împotriva Postului Realitatea Plus.
Așa cum, același radicalism ieftin, aceeași naivitate gravă, a făcut posibile și în cea mai mare parte nepedepsite mineriadele.

Ca o sinteză, să observăm că prin comparație cu purtarea unor state și puteri cu maturitate politică și diplomatică, simplismul românesc este în cel mai bun caz o naivitate. Care ne-a făcut și ne face foarte mult rău.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


1 Între timp s-a arătat pe deplin verticalitatea Părintelui Ciprian Mega. Acesta a mărturisit limpede Ortodoxia, Românismul și dorința de pace a Bisericii și oamenilor de bun-simț. A făcut aceste mărturisiri la Moscova, în fața autorităților ruse și artiștilor ruși, în fața lui Putin. O mărturisire de nivel înalt, de care rareori au fost în stare cetățeni ai României, chiar dacă au fost acolo. O mărturisire împotriva rasismului anti-românesc, împotriva extremismului de toate formele, împotriva răutății de toate felurile. Nu este de mirare că exponenți ai răului din Biserică și din afara ei l-au atacat și îl atacă. Dar dureros și mai ales amenințător este câți Români (adevărați sau doar cu numele) îi cred pe acești exponenți ai răului. Așa cum i-au crezut și pe alți exponenți ai răului care îi puneau să poartă mască, să stea la „distanța socială” (stabilită din pix) și să se vaccineze cu escrocheriile Pfizer, Moderna etc. Însă aici se aplică simplismul politic amintit, în formele fanatismului politic „mai bine să greșești cu Partidul decât să ai dreptate împotriva lui” și „Partidul are dreptate și când (sau mai ales când) greșește”. În aceste cazuri „Partidul” este gruparea mafiilor politice care domină România.

Prostia care sminteste: Sfântul Florii???

Prostia care smintește: Sfântul Florii???

Este cel puțin pentru a treia oară când scriu despre faptul că Intrarea Domnului în Ierusalim, numită și Florii NU, repet, NU este ziua celor care „poartă nume de floare”.
Intrarea Domnului în Ierusalim se mai numește și Florii pentru că este o zi în care se aduc Domnului flori. Deci, NU se sărbătorește în această zi niciun sfânt cu numele de floare! De asemenea, NU există Sfântul Florii, care să justifice o sărbătorire a numelui cuiva în această zi.
Iar zilele de nume sunt zile în care este prăznuit un sfânt sau o sfântă al cărui/cărei nume îl purtăm și noi.

Există, totuși, ziua celor care „poartă nume de floare”?

Există, ba chiar sunt cel puțin două: prima, și cea mai veche, este pe 18 August, de Sfântul Mucenic Flor; a doua, venită aproape odată cu prima, este pe 13 Octombrie, de Sfântul Mucenic Florentie (Florențiu).
De altfel, prima dintre ele se alătură Praznicului Maicii Domnului din 15 August, fiind alături de ziua Sfântului Mucenic Andrei Stratilat (din 19 August), a Celor Treizeci și Șapte Mucenici din Vizia Traciei (din 20 August), mai nou a Sfinților Martiri Brâncoveni (16 August) etc. o parte din salba sărbătorilor creștine care încheie anul bisericesc.

În aceste zile au onomastica și cei care poartă nume precum Maria, Marin, Marina etc., și cei care poartă nume ca Flor, Floarea, Florin, Florina, Florența, Florențiu etc. precum și mulți alții (Andrei, Andreia/Andreea, Andra, Andrada, Andru, Maxim, Maximilian, Radu, Constantin, Matei ș.a.m.d.).
Și, repetăm, 18 August este ziua de nume (onomastica) celor care „poartă nume de floare”!

Trebuie să înțelegem că Ziua de Florii NU este zi de nume pentru nimeni, căci în această zi NU se sărbătorește vreun sfânt: se sărbătorește Ziua a opta, se sărbătorește Venirea Împăratului Ceresc, se prăznuiește Intrarea Domnului în Ierusalim.

Pentru ca o zi să fie zi de nume, trebuie să fie zi de prăznuire a unui sfânt cu acel nume.
Și cum NU există „Sfântul Florii”, Ziua de Florii NU este zi de sărbătoare pentru cei „cu nume de floare”.
Așa cum, de pildă, NU zilele de vineri sunt zilele celor care poartă nume precum Paraschiva, Parascheva sau Vinerea ori Vineri, ci fie pe 26 Iulie, de Sfânta Muceniță Parascheva, fie, cel mai des la Români, pe 14 Octombrie, de Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași.

Din păcate, la propriu și la figurat, decăderea credinței din ultimele veacuri a dus nu doar la confuzii grave printre cei depărtați de Biserică, dar și la preluarea confuziilor de către cei din Biserică.
Porunca Duhului Sfânt ca toate să le cercetăm, să le punem la încercare, spre a păstra doar ce este bun (I Tesaloniceni 5.21) a fost de mulți uitată.
Altfel nu s-ar prelua și păstra de către cei din Biserică asemenea prostii smintitoare, care înlătură buna rânduială creștină spre a o înlocui cu lumești și ridicole încurcături.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Pace

Pace

Cu pace, fiți, prieteni, căci pacea
Mea las vouă
Christos în întuneric
Lumină glăsui
Și peste persecuții,
eretice otrăvuri
și răutatea lumii,
Doar Pacea birui.

Trăind vremuri ciudate,
Cu răul spus că-i bine
Prigonitorii-n lux plângând
că cică-s prigoniți
Te tulburi
Și te sperii
Și pierzi în întuneric
Și cale,
Moștenirea,
Și dorul de a fi.

Cu pace fiți, prieteni, căci pacea
Mea las vouă
Christos în întuneric
Lumină glăsuiește
Și pentru cel ce-L cată
Și vrea să-I stea aproape
Prin vremuri și durere
Doar Pacea biruiește.

Mihai-Andrei Aldea

Despre libertate, datorie, dreptate

Am publicat aici un cuvânt privitor la libertate, în care am arătat că oamenii pretind că vor libertatea de alegere, pe când ei vor libertatea de a fugi de urmările alegerilor lor. Care nu este, de fapt, libertate, ci o silnicie prin care ceilalți oameni sunt siliți să poarte acele urmări în locul săvârșitorilor.

Cuvântul și una dintre pilde (scutirea de taxe/impozite pentru familiile cu copii) au venit ca urmare a unor întrebări despre aceste lucruri, a răspunsurilor pe care le-am dat și a rugăminții de a publica răspunsurile (fără numele celor care m-au întrebat).

Față de rândurile mele Outis, un contributor la viața acestui site – cu unele comentarii, câteva devenite articole –, a dat o replică. La început ca și cum aș fi răspuns la un material al d-sale, pe care nici acum nu m-am învrednicit să îl citesc. Apoi cu bucuria de a aflat că sunt și alții care au aceleași gânduri.
Nu știu dacă cel care a invocat familiile cu copii mulți a citit sau nu materialele d-lui Outis.
Dar, fie că le-a citit sau nu, bucuria de a gândi la fel este bună doar dacă acele gânduri sunt adevărate, bune, drepte.

O să răspund aici la comentariul postat pe site-ul meu. Din păcate am foarte puțin timp – suntem în Postul Mare – și o analiză mai largă ar cere o lungă amânare. Dar poate că așa este mai bine, pentru că în loc să ne pierdem în amănunte mergem la rădăcinile gândirii ce a dat și replica.
Voi trece peste prejudecățile de început, chiar dacă siguranța lor este îngrijorătoare pentru obiectivitatea autorului; însă aceasta este problema d-sale.

Textul care încearcă să combată ideea dreptății și firescului favorizării familiilor cu mulți copii de comunități, implicit societăți (marile comunități) începe cu al treilea paragraf al comentariului.

Primele cuvinte ale paragrafului sunt
„ ‘Dacă vă place ideea de copii mulți, cum și mie îmi place’ (auto-citat), vedeți eventual trimiterile din ultimul paragraf al materialului doi de mai sus.”
Este aici un salt logic de la textul meu despre libertate, alegeri și urmări la un text despre ce ne place. Există amintit ce ne place în Despre libertate, alegeri și urmări, dar ca imbold negativ, care ne depărtează de adevăr, libertate, bun-simț etc.
Și văd că aici putem exemplifica din nou de ce.

D-l Outis continuă cu
„Atrag în particular atenția cititorului asupra noțiunii de consecințe neintenționate: drumul spre iad și bunele intenții… Nu ar trebui să le includă ‘alegerea’ și pe acestea? Și, când zic ‘includă’, mă refer la piele în joc, la plătit prețul alegerii sale, nu la ‘iertare!, n-am văzut, n-am știut, gura nu-mi miroase’… ”
Toate acestea au fost cuprinse, însă, în chiar cuvântul la care s-a postat replica. Urmările despre care se amintește în titlu sunt chiar cele pe care comentariul le înfățișează ca și cum nu ar fi fost amintite!
Mai mult, după cum am arătat și acolo, după cum vom arăta și aici, aceste urmări, aceste consecințe (ne)intenționate, sunt argumente categorice pentru favorizarea familiilor cu (mulți) copii față de ceilalți cetățeni.

Și adaugă d-sa,
„Iubirea e un lucru bun – dar e un lucru rău să îl invoci când de fapt vorbești de silnicie (vezi ce semnifică asta). Căci, despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Din nou ne izbim de o ruptură logică. Pentru noi este fără însemnătate dacă aceasta vine dintr-o prejudecată, dintr-o referire la un text pe care nu îl cunosc, dintr-o nepotrivită extrapolare a P.S.-ului (care nu este un argument în cuvântul acela, ci altceva). Căci, orice ar fi, ne izbim de o ruptură: în Despre libertate, alegeri și urmări cuvântul a iubi apare doar în forma
„Căci excepțiile sunt iubite și căutate pentru toți cei care vor „libertatea” de a nu avea roadele alegerilor dacă nu le plac.”
Ca urmare, nu există în cuvântul la care a răspuns d-l Outis, nicio folosire a iubirii drept argument!

Pe de altă parte, silnicia este, după DEX 2002, samavolnicie, adică acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile și voința altora. Doar că aici DEX 2002 pierde din vedere o nuanță esențială: silnicia sau samavolnicia este acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile adevărate și voința bună, dreaptă a altora. Căci silnicia este nedreaptă.
Acest lucru, de altfel, în are în vedere și d-l Outis, căci trimite la Isaia 5.20 (din păcate într-o versiune foarte incorect tradusă). Isaia 5.20 fiind osândirea lui Dumnezeu pentru cei care țin nedreptatea drept dreptate, minciuna drept adevăr etc.
Dar invocarea silniciei duce la un argument în cerc, pentru că întâi trebuia dovedită nedreptatea.
Să pretinzi că actul este nedrept pentru că este o samavolnicie și este o samavolnicie pentru că este nedrept e un caz absolut de argumentație în cerc, lipsită de orice validitate logică.
Totuși, îndată după declararea samavolniciei, vine și afirmația
„despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Este această afirmație un argument?

După regulile logicii, nici vorbă: o afirmație care vine fără o argumentație inițială și nu constituie un adevăr larg recunoscut este o premisă, un punct de plecare într-o argumentație, nu un argument în sine.
Apelul la „decreței” are o încărcătură emoțională semnificativă în mentalul colectiv. Dar în ce măsură este un adevăr?

Aici ne izbim iarăși de un adevăr de care se fuge: avortul voluntar sau impus este uciderea unui om.
Se poate ca, excepțional, să existe cauze acceptabile: ca atunci când un alpinist atârnat la capătul unei corzi o taie ca să îi salveze pe cei aflați mai sus (ori pe cel aflat mai sus). Doar că aici coarda este tăiată de cei aflați mai sus pe coardă: atunci când sarcina pune în primejdie de moarte mama, este tolerată uciderea copilului. S-a discutat mult despre aceasta, dar nu lungim aici cuvântul. Esențial este că, inclusiv în asemenea excepții, avortul voluntar sau impus este uciderea unui om. Și dacă sunt excepții în care actul este de înțeles, în toate celelalte este crimă.
A invoca asasinarea în masă a copiilor drept argument pentru libertate este egal cu a invoca genocidul, exterminarea în masă ori distrugerea planetei drept argument pentru libertate: este ilogic.

Apoi, că nu este vorba despre taxarea infertilității am arătat de asemenea clar. Cine vrea să vadă poate citi cuvântul dinainte.
Oricum, în cele două fraze nu există niciun argument la subiect.
Să fie, oare, poziția autorului o poziție sentimentală, pe al cărei tipar se forțează realitatea?

D-sa spune:
„Dacă cineva dorește să iubească copiii vecinului, poate să o facă voluntar: cum a fost în experiența mea. Dacă cineva are copii și vecinul ar fi forțat să îi ‘iubească’, eu unul, aș spune nu. Dar, asta sunt doar eu. Spun asta pentru a elimina gândul la motive ulterioare sau conflicte de interese…”
Dar aici nu s-a invocat iubirea drept argument. Și nu am invocat iubirea drept argument pentru că oamenii iubesc ce și cum au chef, pătimaș, nu iubesc ceea ce este, de fapt, de iubit. Mai mult, chiar și când iubesc ceea ce este de iubit fiecare iubește altfel. Deci nu era cazul invocării și/sau impunerii unei anume iubiri la nivel comunitar sau social.
Dimpotrivă, s-au invocat necesitatea și interdependența. Două lucruri total diferite de linia de combatere a d-lui Outis.
Nu știu de unde această argumentație pentru ceea ce nu am spus, de unde această lipsă a discuției la subiect (la ceea ce s-a spus). O posibilă încărcătură din alte discuții sau dispute pare foarte probabilă, dar aici grevează puternic firul logic.

O astfel de încărcătură pare să fie mărturisită și prin următorul paragraf:
„Când cineva discută punând ‘argumentație’ în ghilimele depreciative, nu am nici o dorință să continui. De altfel, nici nu aș mai avea multe de adăugat fără să mă repet. Eu atâta am putut. Mintea e și ea la Dumnezeu și ne-a dat-o ca să o folosim cât mai bine. Printre altele, ca să nu risipim iubirea. Printre altele, ca să nu iubim silnic pretendenți Lăpușneni. În fine, pe cei care fac din copii prilej de cruciada – nefăcând însă efortul de a, și mai ales de a se, înțelege.”

Punerea în ghilimele a cuvântului „argument” a fost făcută de mine nu pentru o anume argumentație in integrum. Lasă că și dacă era așa, nu avea de ce să fie prilej de supărare, câtă vreme există politețe. Mai mult, după cum am amintit, nici măcar nu era vorba despre textul sau textele d-lui Outis, ci despre un „argument” invocat de altcineva. ”Argument” care era în fapt o excepție (călugării) ce în niciun caz nu poate deveni normă.

Dincolo de teama repetării, paragraful respectiv continuă invocarea iubirii, care însă nu a fost adusă în discuție decât de d-sa. Și care, poate, va deveni subiectul altui cuvânt.
Acum însă, mă voi opri la îndemnul de a nu-i iubi „pe cei care fac din copii prilej de cruciadă”. Un îndemn foarte departe de obiectivitatea ce trebuie să însoțească o argumentație. Trecând puternic textul în zona atacului la persoană – o linie străină dreptății, adevărului și, desigur, iubirii.

Ceea ce nu am găsit în comentariul acesta este datoria. Căci ideea că omul ar avea doar libertate, fără nicio datorie, este absurdă: o asemenea libertate personală încalcă oricând și în toate felurile libertatea personală a celuilalt. Pentru ca libertățile personale să nu se împiedice între ele este nevoie de datorie, de dreptate. Și acestea sunt puncte pe care mulți susținători ai libertății fără limite le trec sub tăcere.

Și dacă tot s-a amintit de iubire…
Aici se află o deosebire abisală între Ortodoxie și celelalte sisteme religioase ori filosofice.
În Ortodoxie nu există o dreptate de sine stătătoare, așa cum nu există iubire de sine stătătoare sau adevăr de sine stătător. În Ortodoxie există iubirea adevărată și adevărul iubirii (și iubitor). Iar dreptatea este ceea ce e conform cu acestea.
În alte sisteme se pedalează excesiv pe una sau alta dintre acestea – exprimat sau nu. De aici ieșind multe greșeli și răutăți uriașe.

Dar ca să ne întoarcem la subiect, voi sublinia ceea ce am mai spus:
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, sprijinirea natalității este o necesitate comunitară (socială).
Acesta este un adevăr pragmatic, în care nu am inclus nici dimensiunea iubirii, nici a Învățăturii lui Dumnezeu. Pentru că un asemenea adevăr practic, evident, incontestabil, este ușor de acceptat de către orice om drept, indiferent de poziția sa religioasă actuală.

Adevărul este că, da,
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, susținerea natalității este o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman. Deci orice grupare ce vrea real binele unei comunități trebuie să susțină natalitatea.

Iar etichetarea drept stângistă a acestei poziții (acțiune ce nu constituie un argument real) este străină adevărului: practica există din Antichitate, cu mii de ani înaintea apariției Stângii. A se vedea în această privință și Codul lui Hammurabi în care, de pildă, femeile cu copii era favorizate (față de cele fără copii).

Și revin la un adevăr fundamental: toți oamenii beneficiază de pe urma celor care au copii. Aceștia sunt cei care țin societatea în funcțiune atunci când generațiile mai vechi au îmbătrânit. Unde este dreptatea atunci când un om care nu are copii beneficiază de pe urma copiilor altora dar pretinde că ar fi fost silnicie să îi fi susținut în copilărie?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

O bucată din stela pe care a fost scris
acum aproape 4,000 de ani
Codul lui Hammurabi

P.S. Dumnezeu ne dă libertatea de a nu face binele decât dacă vrem. Această alegere se numește azi egoism. Și este o cale foarte largă spre lumea egoismului, Iadul. (Matei 25.32-46 și 7.9-14)

Carte despre cinstirea si canonizarea Sfintilor

Proaspăt ieșită din tipar, la editura Areopag (www.areopag.ro):
Despre cinstirea și canonizarea sfinților după rânduielile Bisericii.
Să ne fie spre mântuire!