Câteva adevăruri

Adevărul este că Al treilea război mondial a avut loc între 1946 şi 1988. A produs mai multe victime decât Al doilea război mondial (majoritatea victimelor produse prin crimele Socialiştilor /Comuniştilor împotriva populaţiei cucerite). Denumirea de Război rece este sinteza victoriei uluitoare a manipulării mediatice împotriva contactului cu realitatea al oamenilor.

Adevărul este că nu există Socialism (Comunism) naţionalist. Naţionalismul are ca principiu fundamental iubirea faţă de naţiune, faţă de istoria, cultura şi tradiţiile ei. Toate sistemele Socialiste (Comuniste) din lume au avut ca prim obiectiv distrugerea tradiţiilor, culturii şi istoriei naţiunii ocupate. „Reconstruirea” naţiunii după modele socialiste (comuniste) este doar distrugerea naţiunii.

Adevărul este că fără Dumnezeu nu există morală adevărată. Fără autoritate divină orice morală este goală de sens şi autoritate: cel mult poate fi impusă cu forţa (armată, economică), dar asta o transformă într-o etică de partid ori de stat, anulându-i dimensiunea interioară voluntară esenţială moralei.

Adevărul este că după Decembrie 1989 conducerea României a rămas la agenţii sovietici şi ucenicii lor. Toţi preşedinţii României din 1989 şi până în prezent sunt Socialişti – unii globalişti, alţii regionalişti (aşa-zis „naţionalişti”).

Adevărul este că cei care nu îi respectă şi urmează pe eroii Rezistenţei Anticomuniste îi urmează pe ocupanţi, torţionari şi colaboraţionişti.

Adevărul este că România este dominată – prin grija conducătorilor neobolşevici – de intelectualişti sterpi. Nume goale, care produc o operă ce va fi uitată odată cu pieirea sistemului politic pentru care au apărut.

Adevărul este că numărul sinuciderilor din România lui 2020 a crescut enorm – după unele surse de peste patru ori (sau chiar mai mult!) faţă de 2019. Asta înseamnă că 4 sau 5 mii de Români au murit prin sinucidere în 2020 – în majoritate datorită măsurilor demente impuse (dement) de Arafat, guvernarea PNL, Iohanis şi alte structuri de ocupaţie. În acelaşi timp au murit de COVID 227 (douăsutedouăzecişişapte) de Români.

Adevărul este că o boală contagioasă pe care o poţi răspândi prin respiraţie se detectează printr-o mostră de salivă sau secreţii nazale. Adevărul este, prin consecinţă, că băgarea unui băţ în cap – prin nări – nu are rost într-o asemenea situaţie. Adevărul este că singura explicaţie logică a unei asemenea operaţiuni monstruoase – şi ca gest, şi ca uriaş număr de victime – este distrugerea demnităţii umane. Cine are minte şi suflet înţelege că gestul este un viol. Un străin îşi bagă un obiect în corpul unui om, prin forţă. Pentru că cine nu se supune are de suferit pe multe planuri.

Adevărul este că atunci când spitalele din Israel (peste 80% vaccinaţi!) sunt pline de vaccinaţi, este limpede că vaccinurile anti-covid sunt cel puţin un eşec.

Adevărul este că în caz de molimă cea mai importantă este imunitatea faţă de boală. Vă aduceţi aminte de filmele cu epidemii? În care se caută în disperare un om imun? De la care se obţin serul împotriva bolii şi tiparul de luptă al organismului cu boala? Adevărul este că atunci când îi declari pe cei imuni la virus drept „bolnavi asimptomatici” înseamnă că ai ejectat excremente pe ştiinţă şi că ai cu totul alte scopuri decât binele oamenilor.

Adevărul este că în orice epidemie reală se încearcă toate leacurile şi tratamentele posibile.
Adevărul este că atunci când doctori precum Raoult Didier sau Flavia Groşan au succese spectaculoase în tratarea sars-cov-2 autorităţile îi blochează, îi ameninţă (şantajează) şi refuză să preia tratamentul – fie şi experimental!
Adevărul este că în acelaşi timp se aplică tratamente cu rată de mortalitate extrem de mare şi, bineînţeles, se impun vaccinuri experimentale – acum deja dovedite ca profund ineficiente.

Adevărul este că în Australia este război civil. Sunt lupte de stradă, cu morţi şi răniţi, între agenţii Socialismului (poliţişti, jandarmi etc.) şi popor. Sunt greve, sunt blocate străzi şi cartiere. Poliţişii socialişti din Australia intră în case şi vaccinează cu forţa copiii. Pe scurt, Australia este imaginea Revoluţiei Bolşevice în Rusia sau, respectiv, a instaurării Regimului Nazist în Germania.

Adevărul este că în enormă majoritate mass-media din România ascunde Războiul Civil din Australia.

Adevărul este că în Franţa este război civil. Sunt lupte de stradă, cu morţi şi răniţi, între agenţii Socialismului (poliţişti, jandarmi etc.) şi popor. Liberte, egalite, fraternite se dovedeşte, ca de atâtea ori, o lozincă fără acoperire. Adevărul este că „apărătorii drepturilor femeilor” din Franţa – cum s-au prezentat repetat autorităţile din această răvăşită ţară – nu au nicio şovăire în a bate cu bestialitate femeile… dacă protestează împotriva „paşaportului verde” sau altor măsuri naziste. Adevărul este că Franţa se apropie cu paşi mari de colaps.

Adevărul este că în enormă majoritate mass-media din România ascunde Războiul Civil din Franţa.

Adevărul este că s-a atras atenţia că nu e normal ca forţele de interne din Australia să colaboreze strâns cu forţele similare din Indonezia. Adevărul este că s-a subliniat atunci că singurul domeniu real de expertiză al forţelor de interne indoneziene este oprimarea opoziţiei. Adevărul este că s-a strigat atunci că avertismentele şi îngrijorările pe temă sunt „teoria conspiraţiei”. Adevărul este că forţele de interne din Australia Socialistă aplică exact măsurile indoneziene de oprimare a opoziţiei.

Adevărul este că pe cei care fac aceste lucruri – în România, în Franţa, în Australia sau oriunde – o să-i mănânce Iadul. Veşnic. Şi pe ei, şi pe toţi cei din familia lor care îi sprijină, care colaborează cu ei. Şi care, implicit, sunt vinovaţi de complicitate la crimele acestora.

Mihai-Andrei Aldea

Îmi povestea, cândva, un fost deţinut politic, luptător în Rezistenţa Anticomunistă din România:
– Şi ăsta [un fiu al lui n.n.] s-a dus să se înscrie la Comunişti. Ca să poată face carieră, zicea el. Şi, după câteva săptămâni, vine la mine. Cu nişte sacoşe pline, ca să îmi arate ce deştept este el şi cât a câştigat. Nu l-am primit în casă! Am deschis puţin uşa şi i-am strigat „Te lepezi de Comunism?”. S-a uitat speriat în jur: „Tată, taci că te aude lumea!” şi a ridicat sacoşele „Ia uite cât am câştigat dacă m-am dat cu ei!”. L-am scuipat în faţă şi am închis uşa.
– Şi? – întreb eu.
– M-a sunat după câteva luni maică-sa. Care divorţase când am fost arestat şi s-a căsătorit cu securistul care mă arestase. Ea l-a învăţat să se dea cu Comuniştii! M-a sunat că cică să înţeleg, să mă trezesc. Zicea că lumea se schimbă şi trebuie să îl înţeleg pe băiat. Că nu poate trăi în trecut, trebuie să privească în viitor. Şi i-am zis: „În viitor vă aşteaptă Iadul. Şi pe tine, şi pe securist, şi pe fii’tu! Dacă nu vă pocăiţi, dracu’ vă mănâncă! Iar pe fii’tu îl primesc după ce îşi dă demisia din Partid.”
– Şi? S-au pocăit?
– Nici gând! Aşa au trăit, aşa au murit. Vai de capul lor!

Între Mitul Libertăţii Democratice şi Noua Uniune Sovietică

Între Mitul Libertăţii Democratice şi Noua Uniune Sovietică

Omenirea de astăzi trăieşte în ireal.
Războiul rece a avut între 20 şi 50 de milioane de victime pe front – după feluritele date venite din zonele de luptă – şi peste 100 de milioane de victime civile. Mai multe victime decât a produs Primul război mondial. S-a desfăşurat pe cinci continente (Europa, Asia, Africa, America de Nord şi America de Sud). Primul război mondial s-a desfăşurat în Europa şi Asia, foarte puţin în nordul Africii. Din toate punctele de vedere se poate verifica faptul că Războiul rece a fost Al treilea război mondial.

Încheiat în 1989, Războiul rece a fost urmat de ceea ce, după 11 Septembrie 2001, s-a numit Războiul anti-terorist sau Războiul împotriva terorii. Un război desfăşurat până acum pe cel puţin patru continente (America de Nord, Europa, Asia şi Africa). Este ceea ce se numeşte un război asimetric, mai mult decât Războiul rece. Dar este un război ce a distrus şi distruge ţări – Libia, Algeria, Egipt, Siria, Irak, Afganistan sunt doar câteva – şi produce un număr uriaş de victime. Este, de fapt, Al patrulea război mondial.
Aflaţi în mijlocul unui conflict militar mondial, cu armate ce luptă unele împotriva altora, cu state ce luptă unele împotriva altora, cu acţiuni de luptă clasice şi atipice, cu lovituri IT şi economice etc., etc., oamenii încă se întreabă dacă şi când va începe, dacă va începe… Al treilea război mondial! Cel care s-a terminat de aproape trei decenii!
Cum este cu putinţă ca un război ce s-a desfăşurat pe cinci continente, care a produs zeci de milioane de victime, care bifează toate caracteristicile unui război mondial să fie ignorat ca război mondial de către cea mai mare parte a populaţiei Pământului?
Mass-media.
Sau, altfel spus, manipulare.

Desigur, manipularea s-a realizat şi prin „educaţie” (devenită, mai mult ca niciodată în istorie, îndoctrinare). Dar şi educaţia se realizează acum mai mult prin mass-media decât prin şcoală.
Prin periodice (ziare, săptămânale etc.), cinematografe, radio, televiziune, agenţii de ştiri şi case de producţie, informaţiile alcătuite de oamenii elitelor au ajuns în mintea, inima şi sufletul cetăţenilor. Le-au determinat sistemul de valori şi felul de a înţelege lumea. I-au făcut să accepte binele ca rău şi răul ca bine, de câte ori elitele au dorit acest lucru.

Aşa s-a ajuns ca Al treilea război mondial să nu fie numărat de oameni drept război mondial. Cum? Pentru că manipularea a asociat permanent „Al treilea război mondial” cu folosirea armei nucleare pe scară largă. Şi dacă această folosire a armei nucleare nu a avut loc, oamenii au ignorat faptul că trăiau, luptau şi mureau în mijlocul unui război la scară mondial! Aşa cum, pe acelaşi criteriu, ignoră faptul că sunt în mijlocul unui alt război global, Al patrulea război mondial.
Cumva, cu o naivitate aproape dezarmantă, oamenii aşteaptă încă apariţia unor fronturi ca în Primul război mondial sau Al doilea război mondial, precum şi folosirea armei nucleare, spre a recunoaşte un „război mondial”…
Omenirea de astăzi trăieşte în ireal.

Tot în ireal ne aflăm şi cu mitul „Libertăţii Democratice”.
Deosebirea dintre libertatea opiniei şi autoritarism – dictatură – este că în ţările în care există dreptul la liberă opinie poţi spune orice, atâta vreme cât nu vorbeşti nepoliticos, în vreme ce în regimurile autoritariste ai voie să spui orice, în afară de ceea ce este interzis.

Într-o ţară liberă cineva poate susţine ideea că „e bine să furi”, chiar dacă legea interzice furtul. Câtă vreme ideea este susţinută prin cuvinte, eventual prin studi sociale sau alte asemenea mijloace care nu impun societăţii furtul, o ţară liberă va accepta susţinerea ideii respective. (Nu sunt de acord cu furtul!)
Este principul vechi al libertăţii de exprimare, care spune „Cred că am dreptate iar tu greşeşti; dar pentru dreptul tău de a greşi sunt gata să-mi dau viaţa!”.
Un principiu real în vechile Ţări Româneşti, în care şi conducerea şi poporul credeau că Ortodoxia este Dreapta Credinţă şi că toate celelalte sunt rătăciri, dar care dădea totodată ocrotire celor care credeau că alte religii sunt adevărul iar Ortodoxia o rătăcire. Dar, bineînţeles, aceasta era o realitate a Ţărilor Române din Evul Mediu. Care, iarăşi bineînţeles, „nu erau libere, nu erau democratice”.
Sunt însă libere şi democratice Republica România, Uniunea Europeană etc.

Dar în „libera” şi „democratica” Republica România de astăzi există legi ca 217/2015, care interzic să ai şi să exprimi anumite opinii; în „libera” şi „democratica” Uniunea Europeană sau alte ţări aşa-zis „libere şi democratice” există legi care interzic să ai şi să exprimi anumite opinii. Este limpede, în concluzie, că sunt regimuri şi ţări autoritariste, dictatoriale, iar „libertatea democratică” din cadrul lor este un mit.

Oare?
Nu cumva chiar acest text al nostru dovedeşte că există libertate de opinie?
Ce-i drept, nu am exprimat în el niciuna dintre ideile interzise de legile amintite. Însă putem invita pe cei care contestă caracterul dictatorial al U.E. sau al Republicii România să facă acest lucru: să susţină public idei interzise. Doar ca exerciţiu, ca test al libertăţii de opinie. Aşteptăm contestatarii şi suntem gata să îi ajutăm în desfăşurarea experimentului şi analiza rezultatelor.

Un exemplu tipic al efectelor dictaturii este Paul Goma.
Dizident anticomunist real, scriitor de mare talent – plăcut sau neplăcut, ca scriitor, după gustul fiecăruia, dar sigur de impact. Şi ostracizat sistematic până astăzi, persecutat până astăzi, pus la index până astăzi.
Unicitatea lui ca dizident ar face necesară amintirea lui în manualele şcolare, aşa cum ar cere-o şi unicitatea dizidenţei lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau, dimpotrivă, caracterul tipic al luptei anti-comuniste desfăşurată de Fraţii Arnăuţoiu. Sunt însă, toţi aceştia, sistematic înlăturaţi din manualele şcolare – şi eventualele scăpări sunt grabnic „îndreptate”.
Se publică în schimb tone de materiale pro-comuniste, tone de materiale sistematic anti-româneşti, tone de dejecţii împotriva Românilor ca popor şi a Ortodoxiei ca religie. Acestea sunt legale.
Ceea ce dovedeşte lipsa egalităţii legale şi existenţa cenzurii oficiale, adică elementele fundamentale ale autoritarismului, ale dictaturii.
„Libertatea democratică” se dovedeşte a fi un mit.

Desigur, nu s-a ajuns, încă, la violenţa vechilor regimuri de extremă-stânga (nazism, stalinism, leninism etc.). Dar, merită subliniat, nici acelea nu au început direct şi universal cu mijloace violente. Au „progresat” în această direcţie, pas cu pas. Acelaşi „progres” poate fi urmărit şi astăzi.
Decenii la rândul s-a dat exemplu pentru contradicţia dintre dictatură şi libertate cartea „O mie nouă sute optzeci şi patru” a lui George Orwell. Ce-i drept, Apusenii care o dădeau ca exemplu socoteau că dictatura prezentată acolo este tipică „Estului comunist”. Doar că acum cartea aceasta pare o simplă descriere a societăţilor apusene, cu prea puţine nuanţe diferite ca să nu fie recunoscute.

Aflat în lagărele sovietice, un ofiţer român ce observa dezastrul cumplit, imoralitatea totală şi răutatea fundamentală a regimului sovietic, spunea:

Mă gândesc ce se va întâmpla oare atunci când această ideologie va ajunge în vestul Europei, unde microbii ei au fost deja semănaţi, fiind în perioada incubaţiei.1

Statuia lui Marx a fost inaugurată de Uniunea Europeană; războiul împotriva Creştinilor este în plină desfăşurare, libertatea de exprimare este din ce în ce mai limitată. Totul în numele „libertăţii, democraţiei şi progresului”, exact ca în regimul nazist, ca în regimurile comuniste.
Ideologia sovietică a renăscut.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Ion Tobă-Hatmanu, Jurnal de război şi de pace. Memorialul din Siberia, Ed. Favorit, Bucureşti, 2014, p. 296

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Al treilea război mondial

Propaganda este acţiunea de răspândire a unor afirmaţii. Pot fi de orice natură şi pot avea orice scop. Desigur – şi esenţial – pot fi adevărate sau mincinoase. Mincinoase masiv, mincinoase prin omisiune sau re-contextualizare etc.

O propagandă mincinoasă este cea privitoare la Al treilea război mondial.
Început în 1945 (1947), cu „pacea” care încheia Al doilea război mondial (parţial) şi care nu a mulţumit pe nimeni. Şi terminat, aproximativ, în anii 1989-1990 (1991).
Afirmaţia, o ştim, poate să pară ciudată. Ca urmare vom prezenta câteva date brute. Precizând faptul că există multe cărţi pe temă, pentru cei care vor detalii.

Ceea ce lumea numeşte Războiul rece este aşezat de obicei între anii 1947 şi 1991. Se consideră adesea ca dată 16 aprilie 1947, când Bernard Baruch declară – într-un discurs conceput, de fapt, de jurnalistul Herbert Bayard Swope – „Let us not be deceived: we are today in the midst of a cold war.”. Dar textul spune „Să nu ne lăsăm înşelaţi: suntem astăzi în mijlocul unui război rece”. Pentru că, după cum a arătat George Orwell încă din 15 octombrie 1945, în You and atomic bomb (apărut în ziarul britanic „Tribune”), U.R.S.S. era într-o permanentă stare de „război rece” cu vecinii săi. Dacă, desigur, nu ajungea la un război „clasic”.

Pe scurt, Războiul rece a fost unul purtat între două mari tabere, exact situaţia celor două războaie mondiale anterioare. De data aceasta nu au fost „Puterile Centrale şi Aliaţii” sau „Axa şi Aliaţii”, ci au fost „Lumea Capitalistă şi Lagărul Comunist” (nu putem folosi termenul de „democrat”, revendicat de amândouă taberele).
Deosebirea esenţială a fost că luptele armate dintre cele două părţi s-au dat nu pe teritoriul propriu, ci pe teritoriul altor ţări, iniţal neutre şi, deci, revendicate simultan: China, Coreea, Vietnam, Cambodgia, Tailanda etc. în Asia, Nicaragua, Salvador, Honduras, Columbia, Peru, Cuba etc. în America Latină, Angola, Namibia, Congo etc. în Africa.
Nu au lipsit conflictele reciproce, dar au fost limitate şi atunci când au avut loc lupte între actorii principali, de pildă între S.U.A. şi U.R.S.S., acestea au fost purtate, repetăm, pe teritoriul altor state.
Ca urmare, propaganda a putut să numească acest război drept „Război rece”, şi să mascheze o mare parte din desfăşurarea lui.

Totuşi!

Luptele dintre comuniştii şi naţionaliştii chinezi – sprijiniţi de Moscova şi respectiv Washington – au dus, între 1945 şi 1949 la un număr estimat între 2 şi 5 milioane de morţi, soldaţi şi civili chinezi.
Războiul din Vietnam are o estimare medie a morţilor – ştiu, sună cumplit – de peste 1,7 milioane oameni.
Trei ani de lupte în Nigeria (1967-1970), aşa numitul Război din Biafra, parte a Războiului rece, cuprinde o estimare medie de 1,7 milioane victime. Dar este vorba de numai trei ani dintr-o serie de lupte nigeriene aproape neîncetate.
Cca. 1,2 milioane de oameni se estimează – în medie – că au murit în cadrul invaziei sovietice în Afganistan şi opoziţiei afgano-arabo-americane.
Trei ani de război în coreea (1950-1953), au produs o cantitate destul de precis numărată de victime – ştiu, sună îngrozitor – adică 1,2 milioane.

Doar aceste cinci cazuri totalizează cca. 8 milioane de oameni ucişi în „Războiul rece”. Câţi ar trebui să fi fost ucişi pentru a fi recunoscut public drept ceea ce a fost, adică război mondial?
Dar, dacă vi se pare prea mic numărul de morţi pentru un război mondial (primul a avut cca. 40 de milioane de morţi, al doilea spre 60 de milioane), încercaţi să vă daţi seama de următoarele lucruri:
– un om mort este o crimă; opt milioane de morţi este o tragedie greu de închipuit, care dovedeşte nebunia lumii; şi totuşi
– cele opt milioane de morţi sunt numai din 5 (cinci) conflicte şi nu reprezintă decât o parte din numărul de victime; mai mult,
– dată fiind implicarea tuturor ţărilor, teroarea produsă de aceste conflicte, efectele fizice asupra întregii lumi* şi teroarea produsă de ameninţarea nucleară asupra întregii planete, a socoti războiul drept „rece” şi a nu-l socoti „mondial” pare total ilogic.

Revenind, adăugăm numere:

Revoluţia Culturală din China, parte a Războiului Rece, a produs cel puţin 10 milioane de morţi. Teroarea a fost atât de cumplită încât cu greu se poate închipui. Chiar şi oficialităţile au recunoscut, în epocă, existenţa a mii şi mii de sinucideri lunar. Oameni care nu mai suportau teroarea zilnică. Lagăre imense au împânzit ţara. 17 milioane au fost doar tinerii trimişi la muncă forţată sub pretextul „alfabetizării ţăranilor” – în situaţia în care şcolile au fost închise iar alfabetizarea trebuia să se facă… la locul de muncă, adică în orezării, plantaţii de ceai, plantaţii de zarzavaturi etc. În acelaşi timp, cca. 150.000 de profesori, învăţători, educatori etc. au fost daţi afară, persecutaţi, arestaţi, umiliţi public, ucişi. Toate acestea, ca parte a „Războiului Rece”. Dat fiind că numărul de victime din cele două războaie mondiale anterioare include şi civilii ucişi ca o consecinţă – directă sau indirectă – a războiului, este evident că numărarea acestor victime ale Războiului rece este o necesitate sistematică.
Primul Război din Golf (Irak – Iran), a produs cel puţin 1 milion de morţi, militari şi civili, în conflictul direct. Victimele produse politic – în fiecare ţară – şi ca urmare a condiţiilor produse de război nu sunt cunoscute.
Victimele produse în Cambodgia în timpul Războiului Rece sunt estimate la un minimum de 3 milioane de oameni (fără a socoti milioanele de refugiaţi). Numai Khmerii Roşii au omorât peste 2 milioane de oameni. Tratativele de pace încep, evident, în 1989 şi sunt finalizate în octombrie 1991.

Deci numai cu aceste trei cazuri suplimentare se ajunge la peste 20 de milioane de morţi, victime ale „Războiului Rece”.

Un câmp de luptă neobişnuit între cele două tabere a fost Zairul – cunoscut şi drept Congo. Aici un general a luat puterea, proclamând un naţionalism neutru politic, ostil în acelaşi timp şi capitalismului şi comunismului. Dar, totodată… revoluţionar! Numărul de victime produs între 1960, începutul „Crizei Congoleze” şi 1997 – căderea lui Mobutu Sese Seko – este necunoscut. O parte au fost produse de lovituri de stat şi reforme politice, altele de grupările pro-comuniste, pro-capitaliste sau extremist-naţionaliste, altele de corupţie, haos etc. O estimare minimă este de cca. 300.000 de morţi în conflicte, închisori şi alte împrejurări similare între 1960 şi 1989. (Doar „Criza Congoleză” a produs cel puţin 100.000 de victime…)
În Etiopia, între 1974 şi 1991 Războiul Rece produce o „medie” de 1 milion de morţi.
În aceeaşi epocă războiul civil din Angola – cu aceleaşi cauze politice – are la activ cca. 300.000 de victime.
Primul Război din Indochina, între 1946 şi 1954, are numărul de decese estimat la 400.000.
Războiul din Algeria, în şase ani de zile (1954-1962), produce aproximativ 1 milion de victime.
Miliţiile comuniste din Columbia au în spate, pentru perioada Războiului Rece, aproximativ 200.000 de morţi.
Uganda înregistrează între 1947 şi 1991 cca. 500.000 de victime – după unele surse, numărul este dublu.

Deci doar până aici avem un număr de cel puţin 25.700.000 de oameni ucişi de către Războiul Rece. Fără a cuprinde foarte multe alte conflicte, de la cele indo-chineze la cele din Cuba.

Trebuie să ne mai amintim şi că în România, de pildă, au fost sute de mii de oameni ucişi de către ocupaţia sovietică, atât în teritoriile preluate ulterior de Ucraina sau alcătuind Republica Moldova, cât şi în ceea ce s-a numit Republica Populară Română. O estimare minimală este de 500.000 de oameni. Aceasta în condiţiile în care, teoretic, în România era pace!

În fapt, denumirea de Război Rece este doar parţial potrivită pentru unele puteri – S.U.A., Marea Britanie, Japonia, U.R.S.S. etc. – şi doar prin prisma faptului că nu au avut război pe propriul teritoriu. Din acest punct de vedere însă, şi Primul război mondial poate fi socotit „război rece” pentru S.U.A.

Chiar dacă acceptăm această denumire incorectă din pricina popularităţii ei, este necesar pentru restabilirea adevărului să recunoaştem că foarte repede după Al doilea război mondial clasele politice din întreaga lume au împins omenirea în Al treilea război mondial. Zis şi Războiul Rece.

Mihai-Andrei Aldea,
24 mai 2017

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Pentru efectele fizice asupra lumii, să ne amintim un „amănunt” pe care aceeaşi propagandă îl trece, sistematic, sub tăcere: experimentele nucleare.
Multă lume dă vina pe accidentul de la Cernobâl pentru problemele produse de radiaţii: cancere, mutaţii, copii cu malformaţii etc.
În realitate, acest accident nu a produs decât o mică parte din reziduurile radioactive care lovesc omenirea pe întreaga planetă. Peste 90% dintre acestea vin din experimentele militare nucleare făcute în aer liber, în apă şi în sol de puterile nucleare. De la experimentele sovietice în Urali sau americane în Nevada până la cele franceze din Mururoa sau chinezeşti din deşerturile vestice.
Şi aici nu intră experimentele pentru arme chimice, efectele produse de industria militară, de miliardele de tone de expozivi folosiţi în bătăliile Războiului Rece etc., etc.