Peste
Peste argintul serilor
cu soare
peste grăbite
valuri și fecunde
privirea se înalță
peste stele
cu roditoare
ore și secunde.
Tăiat
de noapte
pare cursul zilei
Și rupte amintiri
și încercări.
Urcați pe-aripi
de vise luminate
peste rupturi
și cioburi
ne-nălțăm.
Ci, hai!
Să soarbem
fericirea încercării
a crucilor purtate
în osândă
De trepte
suferința e fecundă
Și poartă
strălucite
roadele răbdării.
Peste-ntuneric
sunt aproape
Zorii.
Mihai-Andrei Aldea
Despre cinstirea moaștelor
Aceasta este o neașteptată adăugire la lămuririle ceva mai vechi privind cinstirea și canonizarea Sfinților.
În ultimii ani, în părțile Bisericii mai/prea apropiate de politic, s-a ivit ideea anti-ortodoxă a „îngropării moaștelor până la canonizarea Sfinților”. Și pentru această idee sectantă se aduc pe post de argumente numai emoții. Nici vorbă despre vreun canon, nici urmă de raportare la Istoria Bisericii, deci la via și adevărata Tradiție.
Dureros este că asemenea idei apar la unii din administrația Bisericii; adică la cei care, apropiați de episcopi, ar trebui să știe mai bine.
Ca urmare, hai să vedem care este mărturia din veac a Bisericii față de cinstirea moaștelor.
Începem cu Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei.
Acesta a fost canonizat în 2005. Fapt care arată că Sfântul Sinod al Bisericii din România a socotit viața și lucrarea sa de mare folos pentru cei de astăzi.
Printre altele, Sfântul Mitropolit Dosoftei
„A scris despre Sfinții Partenie și Rafael de la Agapia Veche, despre sfinții de la Tazlău, de la Bisericani sau din alte zone, ale căror sfinte moaște le-a văzut cu ochii lui. Unele dintre acestea, povestește mitropolitul Dosoftei, erau adăpostite în scrie săpate în trunchiuri de brad, în fața cărora oamenii se închinau cu multă evlavie.
În canonizarea acestor sfinți de către Biserica Ortodoxă Română, un rol fundamental l-au avut descrierile făcute de mitropolitul Dosoftei.”
(Foaia duminicală a Parohiei ”Învierea Domnului”, Iași, nr. 873/13 Decembrie 2020, Anul XVIII (Nr. 11), p.1-2; materialul este luat după articolul Sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei: Un sfânt în slujba limbii române, din Ziarul Lumina, 12 Decembrie 20111)
Site-ul oficial al agenției de știri a Patriarhiei, basilica.ro, ne spune:
„Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea Sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată din cauza plecării forțate în Polonia.
Această carte deosebit de necesară pentru folosul duhovnicesc al Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru Sfinți și pentru sfințenie.
De aceea, el scrie despre Sfinți Cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi cinstea cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moştii.”2
După cum se poate vedea, Sfântul Sinod primește cinstirea moaștelor practicată de Sfântul Mitropolit Dosoftei, de credincioșii, monahii și clericii din vremea acestuia (și nici nu putea face altfel, de vreme ce aceasta este Învățătura Bisericii din veac!).
Pe scurt, se arată în aceste rânduri că se cinstesc moaștele sfinților – martiri, cuvioși sau alții – prin așezarea lor în locuri dedicate sau în biserici, precum și prin sărutare.
Și Sfântul Dosoftei, și Sfântul Sinod al BOR, primesc fără șovăire cinstirea populară a moaștelor sfinților, indiferent dacă aceștia au fost canonizați sau nu. Căci, după toată Istoria Bisericii, atâta vreme cât un creștin răposat nu este osândit de Biserică, cinstirea lui ca sfânt este liberă. Ceea ce cuprinde și relicvele sau moaștele rămase de la acesta.
Aceeași purtare o găsim și la creștinii primelor veacuri:
„Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă și zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiția s-a păstat…” (Braniște și Braniște, 2001:308)
„Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu Sfinții, cinstim mai întâi sfintele moaște, pentru că ele conțin aceleași daruri ca sfinții în timpul vieții. ” (Vanca, 2005:22)
„După încetarea persecuțiilor, în atmosfera de libertate nou creată de Constantin cel Mare numărul sărbătorilor crește. Sunt adăugate în calendar diferite evenimente locale, ca târnosirea unor biserici (cum este cazul Schimbării la față, sărbătoare introdusă ca urmare a sfințirii unor biserici pe Muntele Tabor73), a îngropării unor episcopi cu faimă (depositiones) sau a mutării moaștelor lor în biserici dedicate.” (Vanca, 2005:63)
„Se știe că în epoca pre-iconoclastă exista obiceiul (negeneralizat și neobligatoriu), de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor când, drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele martirilor.” (Pruteanu 2006:20)
Vom sublinia faptul că toate lucrările din care cităm în acest eseu sunt tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod, ori a unuia sau altuia dintre ierarhii ce îl alcătuiesc. Mai mult, o parte dintre ele sunt manuale folosite în facultățile de teologie ortodoxă din România3.
Prin urmare, lucrurile pe care le înfățișăm sunt principii fundamentale, fapte absolut limpezi, care ar trebui cunoscute de către orice teolog sau cleric român.
Incultura ce pretinde că moaștele nu pot fi cinstite decât după canonizare este lipsită de orice scuză: adevărul a fost arătat repetat în cursurile și manualele de seminar și facultate ortodoxă.
Cinstirea sfintelor moaște a fost o practică absolut firească încă de la începuturile Bisericii. Multe dintre forme pot să pară surprinzătoare în România de astăzi – în care urmele Comunismului sunt încă adânci. Iată, de pildă, aceasta:
„Panaghia … își are originea de la primii creștini, care purtau la gât moaște ale sfinților.” (Pruteanu 2006:35)
Practica aceasta – de a purta la gât sfinte moaște – a scăzut până la/spre dispariție în România Comunistă (1946-prezent). Dar este vie în toată Biserica Universală, din Sinai ori Egipt în Rusia, din SUA în Grecia etc.
Bineînțeles, la început erau căutate mai ales moaștele martirilor. Creștinii erau sub neîncetata amenințare a morții pentru Credință. Ca urmare, cei care deja mărturisiseră erau cele mai bune călăuze și cei mai buni ocrotitori.
Acolo unde primejdia aceasta a scăzut, a crescut evlavia față de toți sfinții – chipuri ale călătoriei mântuitoare către Ceruri. Și, prin urmare, se purtau la gât moaște și ale sfinților ce nu erau mucenici.
Merită înțeles faptul că totdeauna Creștinii au cinstit îndată sfinții mucenici. Și au cinstit îndată moaștele lor. Adică în toată Istoria Bisericii nu există vreo „vreme de așteptare” sau „vreme de limpezire” pentru mucenici. Doar atunci când există îndoială asupra ortodoxiei lor episcopii locului pot să ceară oprirea venerării lor. Altfel, este datoria sfântă a creștinilor să îi cinstească pe martiri îndată ce aceștia și-au căpătat cununa muceniciei.
Actele Martirilor și Viețile Sfinților sunt în această privință o mărturie neclintită.
Pentru meleagurile noastre, merită să amintim câteva rânduri din Patericul românesc, publicat de Arhimandritul Ioanichie Bălan cu binecuvântarea (pe atunci) Î.Ps. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (azi Patriarhul României)4.
„În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizați pentru credința în Hristos zeci de creștini […] ale căror sfinte moaște episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălța biserici de lemn sau de piatră peste ele și rânduia preoți să slujească noaptea Sfânta Liturghie” (op.cit.:17)5
„Trupurile lor, devenite sfinte moaște, erau luate în grabă de către creștini și îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau și aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaște și scriau scurte biografii cu viața și pătimirea sfinților mucenici. Așa luau naștere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creștinilor, în cultul Bisericii lui Hristos și în sinaxarele ei.” (op.cit.:19)
„O grijă deosebită avea episcopul Tomisului, în această epocă, de moaștele sfinților uciși în Dacia Pontică pentru dragostea lui Hristos. El adună unele din aceste moaște în cripte martirice, peste care înălță biserici rotonde sau adevărate basilici și rânduiește preoți pentru pomenirea lor.” (op.cit.:22-23)
„Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Sava, dându-și fericitul său suflet în mâinile lui Hristos. […] Moaștele sale au fost luate de creștini și de preotul Sansala și ascunse. Apoi, de frica goților, „au fost trecute din țara barbară în Romania” […] la episcopul Ascholius…” (op.cit.:24)
„… pornindu-se marea persecuție a lui Athanaric împotriva creștinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostași în biserică, pe când slujea, și ars de viu în fața sfântului altar, după obiceiul goților, în ziua de 15 septembire. Vina lui era că îndemna pe creștini să nu jertfească unui idol al goților, pe care îl purta într-o căruță, prin sate. Sfintele sale moaște, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creștini și cinstite cu mare evlavie.” (op.cit.:25)
Deși putem continua, credem că pildele citate sunt mai mult decât lămuritoare.
Se poate vedea aici exact respectarea tradiției amintită mai sus la (Braniște și Braniște, 2001:308) sau (Pruteanu, 2006:20). Moaștele, ascunse de prigonitori, nu erau puse la un loc cu morții obișnuiți. Dimpotrivă, chiar și îngropate spre a nu fi pângărite erau deosebite și primeau închinare, tămieri, jertfă de lumină, erau temelie pentru biserici, erau Altarul pe care se aducea Sfânta Jertfă, etc.
În acest context se judecă adevărul afirmației că „îngroparea moaștelor în cimitirele comune este totuna cu îngroparea Sfintei Împărtășanii în același loc”!
Este, adică, o practică blasfemiatoare, anti-creștină, anti-ortodoxă.
Iarăși se poate vedea că cinstirea moaștelor sfinților este datoria creștinilor. Și, dimpotrivă, nu este un privilegiu care se acordă de către cineva din administrație. Singura limitare a cinstirii moaștelor (atâta vreme cât este venerare, nu mai mult!) poate să fie în cazul dovedirii de erezie, eterodoxie, viață întinată etc. Adică atunci când episcopul, un sinod local sau unul ecumenic, în urma unei cercetări temeinice, vede că cel crezut sfânt este de fapt osândit (așa cum a fost cazul cu Origen). În lipsa unei asemenea osândiri atât cultul sfinților, cât și cinstirea moaștelor acestora este o datorie canonică a creștinilor (mireni, monahi și clerici deopotrivă).
Ca urmare, se înțelege, stau împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale tentativele de reîngropare a moaștelor – fără să fie prigoană –, tentativele de (re)așezare a moaștelor în cimitire comune (la un loc cu sinucigașii, păgânii și alți osândiți), precum și tentativele de oprire a cinstirii moaștelor.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Bibliografie
Note
1Care, paradoxal, lipsește de pe site-ul oficial al ziarului, după cum se poate vedea printr-o căutare ca aceasta: ziarullumina.ro/search/dosoftei-2.html?search_location=doar_titlu&search_criteria=oricare_cuvant (ultima accesare 17 Noiembrie 2023).
2Cf. https://basilica.ro/calendar-ortodox-13-decembrie/ accesat ultima dată pe 21 Noiembrie 2023.
3Deși lucrările Părintelui Petru Pruteanu pot să pară o excepție, vom sublinia următoarele:
a) faptele înfățișate de Ps. Petru Pruteanu apar și în lucrări apărute în România, cu binecuvântarea Sfântului Sinod (precum Liturgica generală pentru facultățile de teologie a Pr. Ene Braniște).
b) lucrările Ps. Petre Pruteanu sunt binecunoscute în România
c) Ps. Petru Pruteanu este episcop canonic, membru al unui sinod local cu care BOR este în comuniune.
4Patericul românesc, de Arhimandrit Ioanichie Bălan, tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a V-a, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2005. Prima ediție a fost în 1990. Lucrarea a fost răspândită în întreaga Biserică Românească, fără să existe vreo rezervă sau critică ierarhică față de ea. Dimpotrivă, de-a lungul anilor a fost prezent în pangarele catedralelor episcopale din întreaga țară, de la Iași la Timișoara și de la Oradea la București sau Constanța.
5Aceeași practică este mărturisită de opera citată la p. 18 pentru Sfinții Mucenici Tit și Gordian, episcopii Tomisului.
6Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
7Tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, astăzi Patriarhul României
Ca întregire la Mărturisitorul Ciprian Mega îndemn la urmărirea acestui reportaj:
Să fie cu folos!
Cunoașteți adevărul,
și adevărul vă va face liberi.
Au trecut deja, iată, două luni de la prima parte a acestor pagini.
Aminteam acolo despre Părintele Ciprian Mega de la Oradea. Și despre mărturisirea sa, în parte voită, în parte silită – dar mereu asumată.
O mărturisire pentru firescul vieții creștine, pentru sănătatea Bisericii lui Dumnezeu.
O mărturisire care trebuie să fie a fiecăruia dintre noi – mireni, monahi, clerici.
De atunci încoace s-au întâmplat multe.
A apărut filmul 21 de rubini (al Părintelui Ciprian Mega).
Film boicotat, ocultat, ba chiar direct și cu nerușinare cenzurat.
Spune mult această cenzură din partea celor care nu au mișcat un deget împotriva unor propagande anti-creștine, pro-droguri, pro-pornografie ș.a.m.d.
Și care nu au mișcat un deget, ba chiar s-au împotrivit (ori, „cel mult”, s-au fățărnicit) la Referendumul pentru Familie.
Dar ce este 21 de rubini?
Un film despre un ceas?
Un film despre corupție?
Un film despre prezența (cu nerușinare) în funcții înalte ale Bisericii a unora care numai creștini nu sunt?
Da, și mai mult decât atât.
Poate cel mai bun rezumat este diagnosticul unui comentator de pe youtube:
”Este un RMN al instituțiilor de astăzi, de la stat la Biserică!”
Un RMN?
E ceva bun, nu?
Cum poți să găsești boala, să o tratezi, să o vindeci, fără o analiză de calitate?
Ca urmare, tot ceea ce este sănătos în Biserică tresaltă de bucurie pentru că există 21 de rubini!
De la Patriarh până la cel mai de jos membru al Bisericii (eu), toți ne bucurăm că avem un RMN; că se deschid porțile diagnosticării, tratării și vindecării unora dintre bolile care ne bântuie.
Noi știm că cel fără haină de nuntă a fost scos afară… cu atât mai mult cel care se împotrivește vindecării.
Noi nu suntem ca un om căzut între tâlhari care se împotrivește samarineanului milostiv!
Noi nu respingem spălarea rănilor, turnarea untdelemnului, vindecătoarea legare a feșelor.
Dimpotrivă, conlucrăm recunoscători și mulțumim lui Dumnezeu că rănile sunt scoase la iveală; ca nu cumva, mustind pe ascuns de puroi, să ne arunce în cea mai neagră moarte – moartea veșnică.
Ne bucurăm, pentru că iubim Biserica, Îl iubim pe Dumnezeu, îi iubim pe oameni. Și dorim ca toți să ne zidim, sănătoși, în Trupul Fiului lui Dumnezeu.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Pr. Mihai-Andrei Aldea
(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)
Cine urăște Dacii?
Am amintit în altă parte (click pentru citire) despre deosebirea dintre Dacologie (disciplină istorică) și Dacism ori Dacomanie (ca manie a falsificării adevărurilor despre Daci). Deosebirea este că Dacismul apare involuntar; cei care sunt daciști sunt adesea doar oameni dezinformați. Dacomania cuprinde un fanatism ce se arată prin agresivitatea față de orice contrazicere. Chiar și atunci când dacomanul vorbește politicos, o face silit de împrejurări, în sinea lui fiind plin de ură față de cei care îl contrazic. Ceea ce se vede în izbucnirile pe care le face atunci când „silirea” încetează. (Desigur, „silirea” poate să fie voluntară sau nu.) Izbucniri ce cuprind în primul rând acuzații la adresa preopinenților. Aceștia sunt declarați autoritar (și cu gravă iresponsabilitate) drept „trădători”, „vânduți”, „mincinoși”, „escroci” etc. Ca să nu mai amintim de apelative și mai rele. Printre acuzații, foarte deasă este aceasta: „Îi urâți/urăști pe Daci!”.
Ca urmare, m-am gândit să răspund la întrebarea
Cine urăște Dacii?
Trebuie să înțelegem că a urî presupune a dori răul cuiva (fie pentru răzbunare, sau ca acoperire a propriei vinovății, ba chiar și fără rost etc.).
De asemenea, trebuie să înțelegem că viitorul bun se construiește având ca temelie adevărul.
Orice construcție așezată pe minciună face rău; și mai devreme sau mai târziu se prăbușește.
Din acest punct de vedere, avem datoria să ne cunoaștem istoria!
Căci fără a cunoaște adevărul despre istoria noastră nu ne putem înțelege rosturile și nu ne putem construi un viitor bun.
Dacii sunt unii dintre strămoșii noștri. Ca urmare, este firesc să îi cunoaștem așa cum au fost!
Cunoscând calitățile lor, știm pe ce construim; cunoscând lipsurile și scăderile lor, știm ce trebuie să vindecăm sau îndreptăm, de ce trebuie să ne ferim.
Nenorocirea este că de la Pașoptiști încoace, Dacii au fost sistematic idealizați. Spre deosebire de Romani (tratați tot mai dușmănos, după modelul lui Karl Marx); spre deosebire de Celți (șterși din istoria noastră aproape de tot); spre deosebire de Scito-Sarmați (și ei aproape șterși din istoria Românilor).
Idealizarea Dacilor a fost masiv sprijinită de Rusia – ca mijloc de slavizare a Românilor, prin lepădarea lor de latinitate. Dar și de alte puteri anti-românești.
Mai mult, idealizarea a fost însoțită neîncetat de victimizare; ca și cum de fapt idealizarea în cauză nu era de ajuns, pentru că niște „răi puternici” ar sta împotriva adevărului („și mai spectaculos”).
Asta în timp ce puternicii zilei sprijineau și finanțau idealizarea!
Iar împotrivă erau în primul rând istoricii doritori de cunoaștere a adevărului! Adeseori pedepsiți pentru asta…
Revenind la întrebarea noastră, merită văzut că s-a ajuns la minciuni despre Daci care tind către patologic:
– Dacii nu aveau sclavi (de fapt aveau și comercializau masiv sclavi, mai ales Daci și Sciți);
– Dacii au întemeiat Coreea (nu există nicio dovadă că măcar un Dac ar fi ajuns acolo);
– Dacii au întemeiat Japonia (nu există nicio dovadă că măcar un Dac a ajuns acolo);
– Dacii sunt „adevăratul popor ales al lui Dumnezeu” (nu există nici măcar o dovadă în acest sens)
– Dacii erau foarte blânzi (dimpotrivă, erau extrem de războinici) etc., etc.
S-au născocit așa-zise „legi dacice” (belagines) fără nicio bază documentară – ba chiar împotriva mărturiilor istorice despre Daci și rânduielile lor.
S-au născocit „scrieri despre Zamolxe/Zalmoxe” sau „ale acestuia”; desigur, născociri fără nicio legătură cu izvoarele istorice.
Se pretinde că ar fi „dacice” tot felul de obiceiuri/tradiții târzii – inclusiv cele clar preluate de la Slavi, Tătari, Țigani, Evrei etc. în ultimele secole.
Se pretinde că ar fi dacică limba română, cu toate că orice specialist va confirma că este o limbă (neo)latină (iar idiomurile tracice, inclusiv daca, făceau parte din altă ramură a limbilor indo-europene).
Etc., etc., etc.
Față de această avalanșă de minciuni la adresa Dacilor, să regândim întrebarea
Cine urăște Dacii?
Dacologia, sau Dacismul și Dacomania?
Îi urăște pe Daci acela care vrea să îi cunoască așa cum au fost?
Sau îi urăște pe Daci acela care îi disprețuiește așa cum au fost și vrea altfel de Daci, iar în lipsa acestora născocește el alții?
Este adevărat că adevărul doare; dar este o durere ziditoare pentru cel ce rămâne în adevăr.
Minciuna poate să aline pentru o vreme; dar până la urmă adevărul o ajunge și ceea ce e construit pe minciună se nimicește.
Ca urmare, mințindu-l pe cineva asupra a ceea ce este îi faci rău. La fel și mințind despre cineva.
Dacismul și Dacomania cuprind zeci și sute de curente subiective și contradictorii; toate având în comun promovarea de fantezii pe seama Dacilor și a popoarelor, culturilor, țărilor etc. care au avut vreo legătură cu Dacii (sau declarate fals a fi avut o asemenea legătură!).
Acest lucru este o lipsă de respect față de Daci.
Dacii așa cum au fost sunt respinși; în locul lor sunt așezați ”Daci” fantasmagorici.
Iar contrazicerile sunt tratate cu ură; pentru că dacomanii îi urăsc pe Dacii reali.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P. S. A îi declara pe Români drept Daci este o ură față de amândouă popoarelor. Nu doar că este absurd a spune că cel care lasă moștenirea și moștenitorul sunt aceeași persoană. Dar să pretinzi că Dacii sunt totuna cu Românii este o aruncare la gunoi și a ceea ce au fost Dacii și a ceea ce sunt Românii.
România Străveche - Ancient Romania 