Este avortul un drept medical?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Neocomuniștii și Bolșevicii folosesc pentru avort (= acțiunea de ucidere a unui om în stadiul intrauterin) și termenul de healthcare sau health care, care poate fi înțeles, după context, ca:
– medicină preventivă (îngrijire medicală; îngrijirea sănătății)
– sănătate publică (politicile de sănătate publică).
Din amândouă variantele rezultând că avortul ar fi un drept medical.
Este?

Biologic, omul se definește în primul rând prin codul genetic.
De pildă, foarte mulți oameni își pierd, în urma unor boli și operații, felurite părți ale trupului: apendicele sau amigdalele, în primul rând, apoi tiroida (parțial sau total), uneori (ferească Dumnezeu!), părți din ficat, din intestine, un rinichi, părți din plămâni, un deget, un picior etc., etc.
Toate aceste deosebiri organice între omul dinainte de pierdere și omul de după pierdere nu îi schimbă identitatea și statutul: este același om, pentru că are aceeași identitate, pentru că are același suflet și același cod genetic.
Subliniem cod genetic, deoarece biologia nu cunoaște mijloace de identificare (sau cercetare) a sufletului. Ca urmare, codul genetic rămâne indicatorul fundamental al identității.

Atunci când o femeie devine mamă, adică devine însărcinată, starea ei este:
a) naturală
și
b) de purtătoare (de sarcină, de copil, de om în fază intrauterină)

a) Biologic, starea de sarcină a femeii, ca și a altor femele ale mamiferelor, este nu doar o stare naturală, ci este o stare benefică, esențială pentru supraviețuirea speciei.
Pentru că dintre cele două linii care asigură supraviețuirea, adaptarea la mediu și înmulțirea, a doua este cea mai importantă. Sunt, adică, specii cu bună adaptare la mediu și fertilitate scăzută, care sunt amenințate cu dispariția sau distruse de schimbările de mediu. În timp ce specii cu adaptare slabă dar fertilitate mare trec peste toate.

b) Ca purtătoare (stare descrisă și prin expresia însărcinată), femeia duce în pântece un alt om. Acest lucru este limpede prin faptul că omul intrauterin (numit și făt sau fetus, care înseamnă copil) are propriul ADN.
După cum se vede la punctul anterior, purtarea sarcinii este esențială pentru supraviețuirea speciei. Ca urmare, prin sarcină, femeia îndeplinește un act cel puțin egal cu lupta cu factorii ostili (fiare, calamități, războaie etc.) a bărbatului.

În toate aceste elemente vedem că lipsește cu desăvârșire orice element negativ al sarcinii.
Asemenea elemente nu există biologic.
Propaganda neocomunistă pretinde că „grețurile de sarcină” sau alte asemenea stări ar dovedi negativitatea (parțială sau totală) a sarcinii. Acest sofism este la fel de absurd cu pretenția că oboseala ar dovedi negativitatea muncii sau antrenamentului.
Restul pretextelor invocate de propaganda neocomunistă sunt strict ceea ce am spus: pretexte. Ele țin de manipularea emoțională a oamenilor (și mai ales a femeilor) spre a le smulge din rostul lor natural.

Și, da, ține de libertatea omului să facă păcate, adică să facă răul. Inclusiv să pretindă că răul nu s-ar plăti. Deși se va plăti mai mult decât deplin, căci acela care acceptă răul ca stare alege Iadul.
Dar din punct de vedere biologic lucrurile sunt limpezi:
– starea de sarcină este o stare naturală, benefică, esențială pentru supraviețuirea oamenilor
– îngrijirea medicală (medicina preventivă) are datoria să se axeze pe susținerea natalității, în primul rând prin susținerea sănătății viitoarelor mame (medicină preventivă), apoi prin susținerea sănătății femeii însărcinate și a copilului din pântecele ei (îngrijirea sănătății), apoi prin susținerea sănătății după naștere pentru femeie și copil/copii; acestea sunt politicile de sănătate publică științifice, corecte.
Dat fiind că orice copil mort înainte de naștere este o scădere a șanselor de supraviețuire a comunității (speciei), avortul nu poate fi încadrat ca „îngrijire medicală”, ci drept crimă.
Singura împrejurare în care avortul poate fi tolerat este atunci când avem sarcini neviabile care pun în primejdie mama (ex.: sarcini extrauterine). În rest, chiar dacă sarcina pune în primejdie mama sistemul medical trebuie să găsească soluții pentru a o salva salvând copilul. Ceea ce, la nivelul tehnologiilor actuale, este mai mult decât posibil.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Buna Vestire

Cum să manipulezi cu statistici. ”Povestea porcului”

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Pentru a face față minciunii – vrută sau nu – trebuie să cântărești, să cerni, tot ceea ce auzi, citești, vezi. Este, această cernere, o poruncă dumnezeiască (1 Tes. 5.21); dar o poruncă pe care puțini o ascultă mereu.
Dăm aici o pildă, plecând de la un articol intitulat „Povestea porcului. Știm ce este de făcut, cum trebuie făcut, dar nimeni nu are curajul să facă”, apărut aici în 2020. Autorul, C.R., ne este cu totul necunoscut. Și nu despre el este vorba, ci despre ceea ce spune articolul.
Îndemnul meu este să vă faceți timp: citiți aceste rânduri până la capăt, cel mai bine de mai multe ori. Sunt încredințat că vă vor ajuta mult!

Articolul la care ne-am oprit este, pe scurt,
o pledoarie pentru întărirea controlului statului asupra creșterii porcilor în gospodării.
El pleacă de la o realitate de actualitate atunci (și care, cu schimbările aduse de trecerea anilor, își păstrează în multe privințe actualitatea):
„Una din temele cu impact în rândul publicului din România, apărută zilele trecute, este cea privind creșterea porcilor în gospodăriile populației. Apele au fost agitate de dezbaterea publică a unui ordin al Agenției Naționale Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA).”

În foarte mare parte articolul folosește manipularea emoțională, prin texte fără substrat factual, dar cu impact emoțional unidirecțional. Direcția fiind aceea a întăririi controlului statului asupra creșterii porcilor în gospodării.
Iată câteva exemple:

– „apele au fost agitate de dezbaterea publică a unui ordin al ANSVSA”; frază manipulativă ce induce ideea că dezbaterile publice sunt vinovate de ceva, nu că ordinul ANSVSA a fost dat fără consultarea, adevărată și democratică, a părților ce ar fi fost afectate în vreun fel de ordin.
– „Pentru toată lumea tema porcilor crescuți în gospodăriile populației este dificilă.”; nu există nicio susținere a acestei afirmații.
– însăși expresia „gospodăriile populației” este una pentru manipulare emoțională, căci prezintă gospodarii, oamenii, la singular, impersonal, construind astfel imaginea unui grup unitar însă lipsit de „suflet” (de personalitate, inteligență, sentiment), adică de rang inferior.
– „Politicienii se feresc de ea” (adică de „tema porcilor crescuți în gospodăriile populației”); nu există nicio susținere a acestei afirmații.
– „Politicienii… o abordează cu mănuși pentru că gospodarii care cresc porci sunt un bazin electoral mare”; am îngroșat literele pentru această frază, deoarece este esențială pentru textul în cauză; ea reflectă convingerea dictatorială, rasistă, după care politicienii sunt o clasă/rasă superioară, ce ar trebui să ia hotărâri ignorând voința electoratului, „populației”, „gospodarilor care cresc porci”, văzuți implicit ca o clasă/rasă inferioară, a cărei voință TREBUIE IGNORATĂ de politicieni atunci când aceștia au alte păreri decât electoratul; vă rog să recitiți aceste rânduri, pentru că ideile frazei citate sunt baza „logică” a întregului articol pe care îl cântărim (cernem) aici!

Și ca să vedem și al cărui interes îl susține articolul, dar și consistența gândirii dictatoriale, rasiste, iată următoarea frază a articolului (împărțită în două pentru a ușura citirea și înțelegerea):

– „Reprezentanții industriei cărnii de porc nu vor să scoată castanele fierbinți din foc cu mâinile lor,”
– „iar autoritățile propun o serie de măsuri, după care, văzând reacția publicului, se retrag în birouri.”

Prima parte a frazei este cel puțin ciudată, dacă nu suspectă: ce treabă au „reprezentanții industriei cărnii de porc” cu bieții oameni care își cresc porcii în curte?
Logic, nu există nicio legătură. Decât, cel mult, dacă acești „reprezentanți ai industriei cărnii de porc” nu sunt chitiți să înrobească toți Românii consumatori de carne de porc, desființând creșterea porcului în gospodării (cu excepția creșterii ca anexă a „industriei cărnii de porc”).

Altfel spus, orice implicare a „reprezentanților industriei cărnii de porc” în creșterea porcului în gospodării se poate face drept, liber, cinstit DOAR prin relațiile bilaterale, directe, între ei și crescătorii particulari. Ceva de felul: „asta vreau de la voi ca să vă cumpăr porcii” spun „reprezentanții” și „vrem” sau „nu vrem” răspund gospodarii.
Ideea că „industria cărnii de porc” ar trebui cumva să hotărască ceva privind felul în care particularii își cresc porcii este o idee mafiotă, dictatorială, tâlhărească și criminală. Este o idee ce pretinde transformarea gospodarilor în sclavii „industriei cărnii de porc”.

Dar articolul o prezintă, printr-o formulare manipulativă, ca pe un fel de „datorie sacră” pe care „reprezentanții” se feresc să și-o îndeplinească!
Căci, vezi Doamne, acești „reprezentanți” „nu vor să scoată castanele fierbinți din foc cu mâinile lor”.
Doar că acele „castane” nu există, iar dacă ar exista nu sunt ale lor și nu au niciun drept să le atingă!

La același nivel de mizerie morală se află și a doua parte a frazei. Respectiv textul „iar autoritățile propun o serie de măsuri, după care, văzând reacția publicului, se retrag în birouri”.
Acest text reprezintă o sinteză a răului din România!
Pentru că avem descrisă, în câteva cuvinte, jegoasa practică dictatorială birocratică de a da măsuri fără consultarea (reală a) cetățenilor („populației”).
Aceasta este o practică mafiotă, dictatorială, tâlhărească și criminală.
Dar în articol ea nu este combătută! Dimpotrivă, este înfățișată, manipulativ, drept „pozitivă”. Iar „negativă” este, în concepția articolului, „retragerea” autorităților în fața reacției publicului!
Deși într-o democrație reacția publicului TREBUIE să dicteze politicile și politica la TOATE nivelurile!
Doar într-o dictatură, într-un sistem fundamentalist rasist, există o clasă/rasă superioară, ce hotărăște fără să țină seama de părerile și reacțiile vulgului. Și un asemenea sistem dictatorial și rasist este susținut de articolul în cauză.

Ceea ce am analizat până acum este doar primul paragraf!
Articolul continuă pe aceeași linie, de total dispreț față de omul „obișnuit” și de adorație oarbă față de „autorități”, „specialiști” și „reprezentanți”.

De pildă, următorul paragraf „oftează” că ordinul ANSVSA nu interzice creșterea porcilor în „gospodăriile țărănești”. Și „se bucură” pentru că „susține interzicerea reproducției și a vânzării porcului”. Ambele măsuri un abuz inuman, dictatorial și tâlhăresc, atât din punctul de vedere al drepturilor constituționale cât și al protecției diversității speciilor.
De-a lungul vremii „industria cărnii de porc”, precum și alte industrii similare, au distrus diversitatea raselor – câștigată prin munca a sute și mii de popoare de-a lungul a peste opt mii de ani. Diversitate care, cât s-a păstrat, s-a păstrat exact prin „gospodăriile țărănești”, mai precis exact prin reproducerea animalelor în gospodăriile țărănești. Fapt care este la fel de adevărat și pentru nenumărate specii de plante. Care, dispărute din „marea agricultură” prin interesele și dezinteresul „industriei agricole”, au fost salvate de micile gospodării.
Iată, noi prezentăm fapte clare pentru punctele de vedere pe care le susținem.
Articolul analizat nu prezintă nici măcar un singur fapt în favoarea măsurilor tiranice, mafiote, tâlhărești pe care le promovează!
Nici măcar atunci când invocă „specialiștii” sau un „studiu” (la care vom ajunge îndată).

Căci, pe post de „argument” după gargara emoțională, articolul invocă, ce să vezi!, „specialiștii”. Cităm frazele integral:

„De fapt, specialiștii susțin măsurile propuse în ordinul ANSVSA. Unii dintre ei cred că este nevoie de măsuri chiar mai dure. Dar aproape nimeni nu își asumă tranșant și public susținerea unor măsuri în domeniul creșterii porcinelor.”

După cum toți cititorii care au înțeles stilul articolului se așteaptă, nu, nu se dă niciun exemplu de specialist. Nici pentru „specialiștii” care „susțin”, nici pentru „unii” care „cred că este nevoie de măsuri chiar mai dure”. Cititorul este nevoit să creadă orbește în spusele articolului… sau să vadă că este o manipulare josnică. Mai ales că, hai să ne întrebăm,
Dacă ordinul ANSVSA interzice reproducerea porcilor în gospodării și vânzarea lor, ce alte măsuri „mai dure” sunt posibile?
Evident, aceea a cărei lipsă e deplânsă de articol și invocată textual:
„interzicerea creșterii porcilor în gospodăriile țărănești”!
O măsură pe care Turcii Musulmani nu au luat-o niciodată nici în raialele lor!
O măsură pe care Bolșevicii, Naziștii sau Fasciștii nu au luat-o!
Dar care este dorită de articolul pe care îl cercetăm!!!

Iar ultima frază din citat este un oftat pentru lipsa asumării „tranșante și publice” a unor asemenea mizerabile măsuri!
Altfel spus, este o incitare la o dictatură anti-țărănească și anti-democratică ce egalează doar Revoluția Culturală din China și politica Khmerilor Roșii sau alte asemenea halucinante manifestări ale totalitarismului sub-animalic.

Și care ar fi argumentele pentru susținerea unei asemenea dictaturi totale?
Articolul „oferă” două pretexte:
– pesta porcină
– un studiu al „reprezentanților industriei cărnii de porc”
O să le luăm pe rând.

Primul pretext,
pesta porcină, este introdus în discuție tot prin manipulare emoțională:

„Pesta porcină africană a avansat în multe zone ale țării, iar companiile de creștere a porcilor stau cu „satârul deaupra gâtului” [ortografia originală n.n.], riscând ca în orice moment boala să intre pe porțile combinatului.” Aici merită observate câteva fapte:

a) pesta porcină nu afectează calitatea cărnii de porc; altfel spus, dacă se constată că un porc are această boală și este sacrificat, carnea poate fi consumată de om în cea mai deplină siguranță; din acest punct de vedere pesta porcină este doar un pretext pentru politici dictatoriale, nedrepte și tâlhărești.
b) trecerea porcilor prin pestă porcină duce la apariția unui fond de animale cu imunitate naturală față de această boală; ca urmare, ar fi de căutat asemenea nuclee și de realizat înmulțirea lor; politică elementară ce lipsește total din măsurile autorităților și „reprezentanților”, ceea ce spune totul despre corectitudinea lor.
c) pesta porcină nu poate intra pe porțile „combinatului” decât dacă acesta nu ia măsuri elementare de protecție. Nimeni nu trimite porcii particulari la păscut pe ogoarele „combinatului”, ca să „contamineze” furajele. Cu atât mai puțin nu se plimbă porcii din gospodării prin „combinat” ca să îmbolnăvească porcii crescuți industrial. Altfel spus, afirmația „riscului” amintit este o absurditate; cel puțin atâta vreme cât „combinatul” își respectă real propriile reguli privind creșterea porcinelor.

Pe scurt, invocarea „pestei porcine” este doar un mijloc de manipulare emoțională.
Dacă fermele industriale, combinatele de creșterea porcinelor în speță, respectă normele proprii în domeniu, riscul este zero.
Voi aminti aici, în treacăt, zvonurile despre crescători de păsări sau porci care au pretins infestarea cu gripă aviară sau pestă porcină spre a obține incorecte despăgubiri de la stat. Dacă asemenea zvonuri stau la baza invocării infestărilor combinatelor de la gospodăriile particulare este mai mult decât trist.

Al doilea pretext,
studiul invocat este unul realizat pentru Asociația Producătorilor de Carne de Porc din România (APCPR) de o firmă din Olanda.
Articolul manipulează iar, spunând, cităm, „pentru ca studiul să fie perfect credibil el a fost realizat de un institut de cercetare specializat din Olanda”.
Desigur, faptul că Olanda concurează România la producția de carne de porc de foarte multă vreme face un institut de cercetare din Olanda „perfect credibil”!
La fel de „perfect credibil” face studiul și faptul că APCPR este, de fapt, „fostul Patronat Român al Cărnii de Porc”, respectiv „organizația profesională [s.n.] a crescătorilor de porcine din România”. Adică un concurent de piață al micilor producători!

Preluăm cu copy-paste de pe același site:
„Organizația a fost înființată în anul 1991, la inițiativa unui grup de 37 de societăți de creșterea porcinelor, având ca scop susținerea producției și eficienței economice a activității membrilor. În cei 30 de ani de activitate, organizația a reprezentat și apărat interesele membrilor asociați, devenind principalul purtător de cuvânt al filierei cărnii de porc din Romînia în relația cu autoritățile statului, dar și cu cele europene și extra – UE.”
Da, așa scrie pe site-ul „perfect credibilei” APCPR: „Oragnizația” și „Romînia”.
Trecând peste problemele ortografice ale textului, să observăm că APCPR și „institutul din Olanda” sunt la concurență directă cu micii producători locali.
Altfel spus, pretenția credibilității este fie o formă de prostie abisală, fie o înșelăciune voluntară.

Că APCPR este o structură bună sau rea, benignă sau malignă, cum vreți să spuneți, nu ne interesează aici. Mai precis, nu este subiectul cercetării de față. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul evident că între APCPR și micii producători locali există o concurență naturală.
Fapt ce face studiul prezentat de articolul cercetat un studiu suspect de subiectivism. Deci în niciun fel un „studiu perfect credibil”, cum se pretinde fără nicio logică.
Și tot pentru credibilitate, lipsește orice sursă. Altfel spus, nu există nicio dovadă a existenței studiului citat. Dar lipsa nu este doar în articol, ci și pe site-ul APCPR!
Dar, până la urmă, ce susține studiul, de este invocat de articol?

Și în prezentarea conținutului studiului articolul începe tot cu manipulare emoțională:

„Studiul arată cu adevărat situația industriei și unele concluzii sunt de-a dreptul șocante pentru publicul larg, dar tolerate de autorități.”

Cutremurător, nu?
Doar că, dintr-o dată, „publicul larg” este invocat de articol drept pozitiv, iar autoritățile ar trebui, dintr-o dată, să îl asculte. Deși, până acum, articolul a pretins exact pe dos: publicul nu trebuie ascultat, autoritățile trebuie să hotărască ignorând publicul.
Dar cine are nevoie de logică dacă are emoție?
Adevărul este că toți avem nevoie de logică, sau vom fi sclavii emoțiilor – și, implicit, ai celor care manipulează emoțional.
Acum să vedem care sunt „adevărata situație a industriei” (doar că era vorba despre porcii din gospodării, nu din industrie!) și care sunt acele „unele concluzii… de-a dreptul șocante”:

„Mai mult de jumătate din carnea consumată de români, 53%, este de porc. În mediul rural, 30% din carnea de porc consumată provine din gospodăriile populației. Producția de carne este de 450.000 de tone, iar în perioada 2017-2019, producția autohtonă s-a redus cu 20%. Drept urmare, importurile au crescut semnificativ ajungând până la 65% din carnea de porc consumată în România.”

Privind liniștit, obiectiv, aceste cifre, ceea ce rezultă este:

– carnea de porc este foarte importantă pentru hrana Românilor;
– consumul rural de carne de porc din producție proprie este foarte mic (30%), fiind masiv înlocuit cu cel de producție industrială românească sau străină (70%);
– lipsește informația esențială a procentului de carne de porc de import consumată rural și urban;
– producția autohtonă a scăzut în trei ani cu 20%, o contracție foarte gravă;
– consumul național de carne de porc importată a ajuns la cifra uriașă de 65%.

Da, aceste date pot să fie șocante pentru cei care știu cât de vitală este independența alimentară a unei țări, a unei națiuni.
Când un produs este esențial pentru hrana populației (precum carnea de porc), dar este asigurat la 65% din import, există o situație de criză națională!
Și statul trebuie să ia cele mai puternice măsuri PENTRU CREȘTEREA PRODUCȚIEI.
Adică,
datele prezentate dovedesc necesitatea susținerii creșterii și înmulțirii porcilor în gospodăriile particulare precum și necesitatea susținerii în paralel a creșterii industriale a porcinelor.
Altfel spus,
datele prezentate contrazic 100% ceea ce susține articolul.

Cu toate acestea, articolul prezintă datele ca și cum i-ar sprijini tezele dictatoriale, mafiote, tâlhărești și absurde prezentate!
Iar cititorul care s-a lăsat manipulat emoțional de primele fraze chiar va crede asta, împotriva evidenței!

Dar „datele studiului” nu se limitează la atât!
Articolul pretinde că „majoritatea focarelor de pestă porcină au provenit din gospodării care au unul sau doi porci”.
Pretenția nu este susținută de nicio cifră ori sursă relevantă.
Mai mult, articolul nu explică ce înseamnă „focar de pestă porcină”.
În realitate, așa zisele „focare” sunt de fapt cazuri de îmbolnăvire. Care au dus, conform anti-științificei politici a autorităților, la sacrificarea obligatorie a porcinelor din gospodărie, chiar dacă erau sănătoase!
Altfel spus, în loc să sprijine înmulțirea porcinelor imune la pestă, autoritățile extermină porcinele imune la pestă, favorizând răspândirea bolii.

„Studiul” cel mult prea „obiectiv” (a se citi, subiectiv), se mai plânge de haos „în gospodăriile populației”, adică de ceva de genul că nu este câte un securist în fiecare curte. Asta pentru că exemplele date pentru haosul „din gospodării” țin… de autorități: „baza de date națională nu a fost actualizată”, „abatorizarea unor animale nu a fost înregistrată”, „nu s-au respectat cerințele de identificare și înregistrare a porcilor” etc. Lucruri care țin de activitatea birocratică deficitară a autorităților acolo unde nu e vorba de smuls bani de la cetățeni, de refuzul autorităților de a angaja medici veterinari (și cadre medicale în general) etc.
Deci „studiul” pretins a demonstra cât de răi sunt gospodarii ce cresc porci dovedește că vina pentru toate problemele semnalate se află la marii producători și la STAT.

Desigur, „studiul” propune și niște „soluții”, pe care articolul le prezintă încântat și entuziast:

– „îmbunătățirea condițiilor de biosecuritate la nivelul fermelor (fapt cerut și de ordinul ANSVSA)” și
– „eliminarea porcilor din gospodăriile populației aflate în apropierea fermelor comerciale”

Deci nu „îmbunătățirea condițiilor de biosecuritate la nivelul combinatelor”! Nu!
În cel mai inuman, rasist, dictatorial, mafiot și tâlhăresc stil, se cere omului de rând să răspundă pentru bolile existente sau pretinse din combinatele de creșterea porcilor!
În cel mai inuman, rasist, dictatorial, mafiot și tâlhăresc stil, se cere exterminarea porcilor din gospodăriile populației aflate în apropierea fermelor comerciale, în loc să se ceară desființarea fermelor comerciale aflate în apropierea gospodăriilor particulare; sau, cel puțin, să se ceară ca fermele comerciale să asigure măsuri corecte pentru lipsa contactului cu porcinele particulare.

Încheiere.
Am prezentat cât s-a putut de clar și scurt un articol de manipulare ce susține creșterea controlului mafiot împotriva cetățenilor prin armele statului. Nu m-a preocupat autorul: este o cercetare la subiect, la tipul de manipulare și consecințele ei, nu la persoană.
Asemenea materiale, care incită la dictatură, care împart oamenii în rasa superioară, politică, și rasa inferioară, alegătorii/cetățenii, au fost și sunt nenumărate.
În Plandemie au dus la moartea a mii și mii de oameni, la terorizarea și traumatizarea a milioane de oameni, au acoperit jafuri, corupție și incompetență criminală. Iar responsabilii, de la Raed Arafat la Andrei Caramitru, nu sunt trași la răspundere și își văd mai departe de manipulări, de jafuri sau de ce se ocupă.
Analiza ori cernerea de față are un rost: să ajute la cernerea altor asemenea materiale.
Căci scris este: cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi!
Contrariul este: lăsați-vă mințiți și veți fi sclavii răului.
Alegerea este a fiecăruia.

Cine are urechi de auzit să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. După roadele lor îi veți cunoaște! (Matei 7.20)
Măsurile luate de ANSVSA și „reprezentanți” în particular, sau de autorități în general, în privința creșterii porcinelor sunt atât de bune, încât producția de carne de porc românească s-a prăbușit la cel mult 23% din consumul național. Cel puțin 77% din carnea de porc consumată de Români este de origine străină, conform datelor Institutului Național de Statistică preluate de Mediafax. Q.E.D.
Să mai ascultați de cei care îndeamnă la dictatură, și să îi votați pe cei susținuți de ei, apoi să vă minunați că vă merge tot mai prost!

Despre limba română si snobism. Sarmalele

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Despre limba română și snobism. Sarmalele

Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea.
Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!

O pildă mai veche este aceea a sarmalelor.
După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post.
Cele de dulce erau în trecut de două feluri:

  • cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carnea de porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
  • cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de vie murate, brânza și untul. În afară de dacicul brânză, celelalte cuvinte sunt din latină.

Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină
(orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care au ajuns pe aici mult după ce s-au născut Românii este cel puțin ilogică).

Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali.
La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc.
Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme.
Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz.
Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.

Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească (?). Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi.
Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”.
Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin!
Hai să vedem un exemplu!

De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcească herghelie.
Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie.
Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor.
Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică.
Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele.
Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”.
(Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)

Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești.
Printre care și cu sarmalele.
Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?

  • brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
  • curechi umpluți (denumire 100% latinească)
  • foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
  • găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
  • găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
  • perișoare (cuvânt de origine latină)
  • perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
  • perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
  • pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
  • puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
  • purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
  • purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
  • sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)

Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente.
Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească.
O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.

Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce?
Pentru că,

1. Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).

2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clar cumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.

3. Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, devin tot mai mult asemenea Românilor,

4. Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce

5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor!
Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult).
Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,

6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.

Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!).
WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.

Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.

Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare?
Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față.
Desigur, este o ipoteză.

Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți.
Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sarmale din foi de varză murată și carne de porc
Foto: Mihai-Andrei Aldea

Două alte întrebări pentru Nichifor Crainic

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Revenim cu două întrebări pentru Nichifor Crainic. Și reluăm începutul de la foarte scurtul interviu publicat acum câteva zile.

Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îi punem câteva întrebări!
Am început cu două întrebări, prima fiind ce înseamnă a fi naționalist? iar a doua ce înseamnă a fi naționalist în România?
Răspunsurile au fost clare, dar în ceea ce privește naționalismul în România s-a înfățișat o stare dureroasă, tristă, bolnavă: iubirea de neam și țară este prigonită în România până la nimicire fizică.

Prin urmare, am revenit cu două noi întrebări, ce ni se par de mare greutate.

Noi: Dat fiind că prima afirmație din Constituția României e aceea că „România este stat național”, dat fiind că sunt proclamate și apărate de aceeași constituție suveranitatea națională, simbolurile naționale, securitatea națională, cultura națională și alte noțiuni naționaliste; dat fiind că aceeași constituție interzice defăimarea națiunii și ura națională, ar trebui să avem sprijinul deplin al statului pentru naționalism. Și totuși, dimpotrivă, naționalismul românesc cel mai curat, cel mai îndreptățit, cel mai legal și decent, este, cum ați spus, prigonit. De unde această contrazicere extremă între Constituția României și practica autorităților de stat?

Nichifor Crainic: Constatările acestea duc la una și aceeași concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminția aceea a dispărut [oare? n.n.] dar virusul a rămas.
Optimiștii au sperat că forțele ridicate din sănătatea țărănească vor schimba fața lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-au înșelat. Am urmărit ani de zile procesul de transformare a național-țărăniștilor, bunăoară. Oameni ridicați din popor în cea mai mare parte, fii și nepoți de țărani. Avalanșa lor în loc să schimba fața morală a statului a sfârșit printr-o asimilare a oamenilor acestora în structura coruptă a statului. Din exponenți ai țărănimii, au devenit uzurpatori și dușmani ai românismului.
Pentru oamenii de felul acesta drumul puterii trece prin complicitatea cu străinismul parazitar.
A conduce România în sensul curent presupune condiția prealabilă de a trăda.
Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului și înțelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoșilor lui.
Români deznaționalizați – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noștri politici. Puși în fața naționalismului, au îndată sentimentul intim al propriei turpitudini [mârșăvii n.n.]; și ca să se elibereze de această stare sufletească îi prigonesc pe naționaliști cu zvăpăială de apostoli. Căci numai apostazia cunoaște înverșunarea nimicitoare împotriva credinței părăsite, și numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădați. Prigonitorii naționalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului neam.

Noi: Și ce rămâne de făcut unui Român (unei Românce) în aceste împrejurări?

Nichifor Crainic: A face naționalism în asemenea condiții implică două sarcini deopotrivă de grele. Una, să lumineze necontenit pe consângeni în propria istorie. Și alta, să te aperi necontenit de loviturile apostaților și trădătorilor. Cu o mână să arăți drumul spre zorile neamului, cu cealaltă să ții spada împotriva loviturilor din spate. Din punct de vedere omenesc, în sensul obișnuit, evident nu e o existență de invidiat. Dar din clipa în care te simți Român, și nu altă lighioană sub soarele lui Dumnezeu, ai datoria să porți această existență cu sudoare de sânge. Descriind oricât de palid neplăcerile îndurate, nu-mi vin nici lacrimile babei în gene, și nici regretul că n-am trăit altfel decât am trăit.

Răspunsurile lui Nichifor Crainic sunt culese din memoriile sale. Se spune că Istoria este învățătorul vieții. [Historia magistra vitae est.] Și iată, se pot găsi răspunsuri uimitor de actuale și de interesante, la întrebări de azi, în trecut.
Acum, desigur, este în puterea fiecărui cititor să cearnă și aleagă. Să cântărească, adică, în ce măsură aceste răspunsuri îl limpezesc ori ba. În ce măsură i se par adevărate, iar calea zugrăvită în ele, de urmat.
Noi, ne-am făcut și ne facem, după putință, datoria. Mărturisind și trăind ceea ce știm că este Adevărul sau adevărul.
A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Crucea e singura cale către Lumină, Înviere, Fericire
foto: Mihai-Andrei Aldea

Din vechea bucătărie română. Uscata sau scoarta de fructe

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Din vechea bucătărie română. Uscata sau scoarța de fructe

În limba populară există mai totdeauna forme locale (regionalisme) chiar pentru noțiuni foarte răspândite. Și pentru uscată ori scoarță sau uscată/scoarță de fructe avem forme locale, de mai mică sau mai mare răspândire, precum:

  • coajă (de fructe/poame); în unele părți din Muntenia sau Oltenia, azi aproape nefolosită
  • cocă (de fructe/poame); încă folosită pe alocuri
  • pastă de fructe; o denumire improprie și mai nouă, dar destul de întâlnită
  • păsat de fructe/poame; denumire veche, dar mai ales pentru formele mai complicate ale acestor alimente (a se vedea mai jos)
  • pistil – cuvânt turcesc preluat în părțile ce au fost stăpânite de aceștia (mai ales în Dicia sau Dobrogea), azi aproape uitat la nivel popular, dar singurul întâlnit în dicționare (sic!)
  • poamă – la singular; mai ales în unele părți ardelene, încă folosit
  • pulpă (uscată) (de fructe/poame) – în felurite părți ale Românimii, încă în uz pe alocuri
  • scoarță (de fructe/poame) – denumire foarte veche, prezentă și în scrieri din prima jumătate a secolului al XIX-lea
  • scoarță dulce
  • terci de fructe uscat
  • uscată (de fructe/poame) – de asemenea denumire foarte veche, astăzi aproape uitată
  • uscată dulce – la fel
  • uscăței sau uscățel (de poame); o denumire veche, aproape uitată
  • uscățele (de fructe/poame); o denumire veche, de asemenea uitată

Dar ce este acest produs?
În esență, exact ce spune denumirea pulpă uscată de fructe:

este un dulce românesc vechi, ce se făcea din pulpă de fructe/poame

Fructele folosite pentru uscata sau scoarța de poame sunt cele cu foarte puține grăsimi (și proteine). Adică nu intră aici alunele, nucile sau migdalele.
De obicei nu se foloseau nici fructele cu multe semințe, precum murele sau zmeura – decât foarte rar. Totuși fragii sau căpșunele se mai adăugau în unele scoarțe (uscate), pentru aromă.

Coaja propriu-zisă a fructului se păstra doar dacă se dădea ușor prin strecurătoare ori se toca foarte ușor. De pildă, se păstra la unele mere, pere și gutui, dar la soiurile cu coajă tare (greu de mărunțit) se curăța. De asemenea se scoteau sâmburii sau cotoarele.
Îndepărtarea cojii, mai ales la piersici, caise, prune etc. se făcea cu ajutorul apei clocotite și a unei strecurătoare – dacă era, din metal, dacă nu, de ce fel avea omul. Fructele se puneau în strecurătoare și se scufundau câteva clipe în apa clocotită. Apoi se puneau deoparte și se puteau coji mult mai ușor.

Cojite sau nu, fructele se sfărâmau, sau se hăcuiau, sau se pasau, ori se terciuiau, se zdrobeau etc. Am folosit toți acești termeni, întrebuințați local pentru a sublinia iarăși bogăția lexicală a limbii române. Și faptul că folosirea locală a unui cuvânt nu exclude folosirea altuia pentru aceeași noțiune.
Revenind, se mărunțeau fructele (poamele) până când se făcea o cocă de (pulpă de) fructe sau, cum s-ar zice azi, o pastă de (pulpă de) fructe.

Coca de (pulpă de) fructe este temelia dulcelui pe care îl înfățișăm azi cititorilor.
De la ea pleacă mai multe chipuri ale acestui dulce.

1) Scoarța/Uscata/Coca simplă (proastă) se făcea prin uscarea pulpei (și cojii, uneori, după cum am arătat).

a) Uscarea se făcea în tăvi (mari) de lemn ori tablă. Mai rar, se punea coca moale în unele forme (din lemn sau tablă), pentru a se scoate și pune în acea formă pe tăvi; dar numai dacă putea coca să țină forma. Uscarea se putea face întâi pe cuptor, ori în cuptorul stins, dar foarte cald, sau, dacă vremea era potrivită, la soare. Această uscare se făcea ca atare până se ducea destul de mult din apă.

b) Apoi se împărțea coca de fructe/poame în bucăți mai mici. Aceasta se făcea fie prin tăiere, în fâșii mai ales, dar și în pătrățele sau triunghiuri, fie prin folosirea unor forme.

c) Bucățile se înșirau pe sfoară și se puneau la zvântat deasupra cuptorului, în umbrare sau unde știau oamenii că se vor zvânta cum se cuvine. Apoi se punea la păstrat în pod, în celar sau în alt loc potrivit (alături de poame, adică de fructele uscate în felii, sau de alte produse).
Astăzi se pot folosi și cutii din ceramică smălțuită, din metal sau plastic alimentar. De asemenea se așează în loc uscat și răcoros.
Nu se pun la congelator, căci prin congelare pierd foarte mult din bunătățile (vitamine, enzime etc.) păstrate de uscarea sau coacerea blândă.

2) Scoarța/Uscata/Coca îndulcită se făcea adăugându-se în coca de fructe îndulcitori naturali precum mierea sau zahărul/mierea de struguri (zis(ă) și must trezit, mai rar must tăiat). Mai târziu s-a folosit și zahăr rafinat (foarte nesănătos).
După aceea urmau aceeași pași ca mai sus, de (pre)uscare și zvântare.

3) Scoarța/Uscata/Coca cu dulce și făină sau și cu ouă.
Aceasta se pregătea prin prăjeală sau prin coacere, cu sau fără fierbere. Această scoarță se putea face și din nuci, migdale ori alune!

3.1. Scoarța/Uscata/Coca coaptă.

3.1.a. Plecând de la fructe. În această rețetă se pleacă de la terciul sau păsatul de fructe, în care se adaugă încet (cernut) făină și, dacă se dorește, ou (de obicei cam un ou la 500-700 g de păsat de fructe). Se mai pot adăuga, după gust, zahăr sau miere (ori must trezit). Unii mai pun un praf de scorțișoară sau ce miroase le mai plac.
Făina se pune după fructe și după gust. Poate să fie de la o parte la zece părți de fructe până la o parte la trei părți de fructe. Dacă e mai mult se mai pune ou, sau chiar și puțină smântână (groscior) sau lapte, ca să nu iasă prea tare. Dar asta ține de fiecare.
Aluatul se pune pe tavă și se bagă la cuptor la foc mic, lăsându-se până s-a uscat bine (fără să se înnegrească ori să prindă miros de afumătură sau arsură).
Se taie în fâșii, pătrățele, triunghiuri, după plăcere. Acestea se atârnă pe sfoară, ca poamele (fructe uscate felii), ori se pot pune în cutii bine închise (din lut smălțuit, din tablă sau din plastic), în loc umbros și răcoros. La fel se face dacă se coc ori se taie după coacere în alte forme (ursuleți, iepurași, flori etc.).

3.1.b. Plecând de la făină. Se face un aluat cu făină, apă, miere sau zahăr, dacă se dorește și ouă, precum și puțină sare. În acest aluat se adaugă fructe pisate, dacă sunt alune, nuci, castane bune ori migdale; sau se adaugă păsatul de fructe făcut după cum s-a spus mai sus.
Se potrivește de vârtoșenie cu făină, dacă e prea moale, cu must (de miere sau altul), cu lapte etc. dacă e prea tare.
Se coace la cuptor după cum s-a arătat mai sus.

Aici făina leagă scoarța chiar dacă este din fructe (semințe) grase (alune, nuci, migdale, sâmburi de caisă, castane bune, semințe de in, mac sau cânepă etc.). La acestea se pune mai multă făină (și ou), și ca să lege, dar și ca să nu fie prea grasă uscata (scoarța/poama) și să se râncezească.
La acest fel se adăuga adesea zeamă de lămâie (nu sare de lămâie!) și coajă de lămâie și/sau portocală, ce ajuta la aromă și mistuire.
Scoarța/Uscata/Coca de „fructe/semințe grase” nu se păstrează mult, căci se poate râncezi. Ea se făcea de obicei iarna, ținându-se în celare sau pivnițe uscate (și reci). Iar până în primăvară se cam termina.

3.2. Scoarța/Uscata/Coca fiartă.
Aceasta avea ca punct de plecare fructele, care însă se fierbeau. Începutul preparării seamănă foarte mult cu așa-numitele clei de fructe sau terci de fructe, redenumite mai târziu peltea sau marmeladă.
Altfel spus, odată curățate fructele se fierbeau, adăugându-se miere sau must trezit (zahăr de struguri) iar mai târziu zahăr. Unii puneau și scorțișoară, alții și sângele-voinicului – plantă numită și mușcată de miros, miroasă, oreșniță (de miros), indrușaim sau indrușain, măzăriche de grădină, andrișea etc. (Lathyrus odoratus). Sau alte „miroase”, după plac.
De aici începea o deosebire mare.

3.2.a. Întâi avem rețetele în care se pune făină deja în terciul de fructe aflat la fiert. Această făină fierbea astfel cu fructele și îngroșa terciul până devenea destul de gros ca să fie turnat în tăvi sau forme.
Apoi se dădea la uscat sau, mai rar, la copt, după obiceiul local.
După aceea, ca și mai sus, se tăia în fâșii sau în alte chipuri, bucățile se puneau pe sfoară ș.a.m.d.

3.2.b. Apoi sunt rețetele în care după ce se răcorea terciul de fructe fiert se adăugau alte lucruri, precum făină, ou sau chiar lapte, după gustul și priceperea omului. Astfel frământat și amestecat bine, aluatul se punea în tăvi și se cocea încet la cuptor.
Urmau aceeași pași ca mai sus.

Din scoarță dulce cu clătite și/sau dulceață ori miere ori altele asemenea se puteau face și acele „plăcinte de praznic” pe care astăzi le numim torturi. Unele scoarțe erau făcute să fie mai moi, altele mai tari (crocante); de asemenea, erau de multe feluri după fructele întrebuințate. Se mai adăugau uneori poame sau fructe zaharisite. Uneori se făceau cuiburi, unse cu unt dulce, în care se puneau câteva picături de miere, sau bucăți de cireșe, vișine, piersici etc. cu miere. Ș.a.m.d.
Am amintit aceste ultime rețete, ca să se vadă ce bogăție de produse gastronomice scoteau pe vremuri Românii (dar mai ales Româncele!) din fructe.

Poftă bună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea