Puţin cu puţin se face mult

      În fiecare zi câştigăm sau pierdem România, în fiecare zi câştigăm sau pierdem mântuirea, în fiecare zi ne câştigăm sau ne pierdem pe noi.

       Zilele petrecute fără rost, zilele în care nu zidim nimic bun – în noi înşine, în jurul nostru – sunt cele în care pierdem.

        Zilele în care facem ceva bun sunt zilele în care câştigăm.

       Şi, nu, nu este vorba de a pune masa, de a face curat în casă, de a merge la locul de muncă – acestea, toate, sunt lucruri elementare. Deşi este adevărat că unii dintre noi nu mai fac nici aceste lucruri elementare…
Omul trebuie să fie (mult) deasupra animalelor, trebuie să trăiască având, toată viaţa, un rost, un ţel înalt.
Orice dobitoc, orice sălbăticiune, ba chiar şi insectele pot să se ocupe de a-şi face rost de mâncare, de a avea o vizuină sau un cuib – mai curat sau mai murdar -, de a se împerechea, de a-şi lustrui carapacea, penajul, blana…
Transformarea acestor preocupări comune cu animalele în centrul vieţii omului înseamnă animalizarea lui.
Este şi cumva ridicol: dezvolţi cea mai avansată tehnologie din istorie ca mijloc şi pretext pentru cele mai animalice pofte. Desigur, poreclite instincte şi necesităţi. Doar că, de fapt, sunt doar patimi sub-animalice. Sub-animalice, pentru că depăşesc hotarele fiziologicului, prin subjugarea inteligenţei, conştiinţei, spiritului omenesc, transformându-le în unelte pentru o lăcomie dezlănţuită, iraţională, nenaturală.

      Eliberarea ţine de noi.
De voinţa noastră de a însemna fiecare zi cu o piatră albă, de a lăsa ceva bun în urma noastră.
Pentru prea mulţi „lupta cea bună” sau „faptele bune” înseamnă, de fapt, vorbe goale pe internet. Eventual insulte pe internet, spuse cu „curaj” de la adăpostul anonimatului – iluzie -, de la adăpostul distanţei, din spatele ecranului…
Adevărul se vede practic.
Din sutele de mii (sau milioanele!) de indignaţi pe internet pentru defrişări şi alte distrugeri ale mediului, sunt câteva mii care încearcă să facă ceva adevărat. Să anunţe 112 (folosind „inspectorul pădurii„) când observă un transport suspect, ceea ce deja este foarte uşor de făcut. Să meargă şi să muncească la sădirea puieţilor. Să refacă marcajele turistice. Să cureţe mizeria lăsată de „patrioţii” şi „moraliştii” trecuţi pe la sfârşit de săptămână sau în vacanţă prin frumuseţile Patriei.

      Să recunoaştem adevărul: România este distrusă de politicieni pentru că este distrusă de cetăţeni.
Între cel care după ce bea la colţul străzii ori pe o păşune îşi aruncă sticla/cutia de bere pe unde se nimereşte şi politicianul care dă drumul la exploatările asasine de gaze de şist ori la depozitarea de deşeuri chimice sau nucleare în România este doar o diferenţă de acces la putere. Amândoi au aceeaşi imoralitate, amândoi îşi murdăresc şi batjocoresc Patria, amândoi sunt la fel de ticăloşi, la fel de vinovaţi.

      Dar, paradoxal, Judecata nu se face pe „răul pe care nu l-am făcut”, aşa cum îşi închipuie mulţi care se leagănă în filoxera cuminţeniei – vorba lui Demostene Andronescu. Judecata se face, în primul rând, pe binele pe care nu l-am făcut deşi puteam!
Christos nu spune „Mi-aţi luat mâncarea de la gură” – este evidentă osânda pentru asemenea fapte -, ci „flămând Am fost şi nu mi-aţi dat să mănânc”. Deşi puteaţi, se subînţelege!

      Simplul fapt că nu facem răul pe care îl face vecinul – sau ne-vecinul – este o întâmplare, nu o dovadă a bunătăţii noastre. Pentru că bun este cel care face binele.
De aceea, prin binele pe care îl facem sau nu, zi de zi, ne câştigăm sau pierdem Ţara, mântuirea, sufletul.

Mihai-Andrei Aldea

O lovitură puternică pentru Dacia România, pentru Mioveni, pentru România

Trebuie să ştim să facem faţă şi celor bune, şi celor rele. Fără bărbăţie şi realism omul este o victimă a propriilor slăbiciuni, resemnări şi despărţiri de adevăr.
Între cele rele – pentru noi – intră şi recentul contract semnat între Renault şi Iran în privinţa producerii a alte 150.000 de maşini anual, începând cu 2018, maşini Symbol şi Duster. Se pare că în timp se va ajunge chiar la 300.000 de maşini anual.
30% dintre acestea vor fi destinate exportului.
Altfel spus, Dacia România pierde sigur un număr de 150.000 de cumpărători anual, dintre care 105.000 iranieni şi 45.000 din alte ţări; cifra va creşte la 300.000 cumpărători anual…

Din felul în care se prefigurează lucrurile în ţară şi în întrega lume această înţelegere este doar un început. De fapt şi cu Iranul Renault are în curs negocieri pentru noi linii de producţie (pentru 2019).
Ceea ce înseamnă că, după povestea cu Marocul – unde s-au produs peste 1.000.000 (un milion) maşini Sandero, Dokker şi Lodgy -, şi după lansarea producţiei în Iran în 2004, recenta înţelegere este doar un nou pas în internaţionalizarea firmei şi brandului Dacia.

Dincolo de toate declaraţiile triumfaliste ori liniştitoare, bilanţul contabil rece este clar: Dacia România a pierdut prin fabrica din Maroc peste 1.000.000 de cumpărători şi va pierde în continuare, la ei adăugându-se cei pierduţi prin înţelegerile cu Iranul.
Asta înseamnă mai puţine locuri de muncă şi mai puţini bani pentru Mioveni, pentru România. În timp, ar putea însemna chiar închiderea producţiei de la Mioveni – în ciuda unor liniştitoare asigurări şi a profundelor păreri de rău ce vor fi exprimate dacă asigurările vor deveni nule.
Chiar dacă marile firme şi corporaţii „fentează” de obicei masiv fiscul românesc – pentru ele nu există DNA, ANAF şi alte asemenea organisme, pentru ele există doar înţelegere nemărginită – prin salariile angajaţilor şi alte asemenea cheltuieli se câştigă foarte mult. Şi de către salariaţi, şi de către Stat. Care, ca întotdeauna, este incapabil să reinvestească banii eficient.

S-ar putea crede că este un fenomen natural, această internaţionalizare. Doar se întâmplă peste tot… Da, dar nu oricum.
Înstrăinarea unităţilor de producţie dintr-o ţară se face ori ca o pierdere – cineva „a furat” unităţile printr-o ofertă mai bune (impozite mai mici, mână de muncă mai atractivă etc.) -, fie ca un câştig. În ultimul caz este vorba despre „pierderi” intenţionate, pentru industrii considerate neatractive – poluante, puţin rentabile, depăşite etc.
Fie într-un caz, fie în celălalt, autorităţile responsabile au grijă să compenseze înstrăinarea unităţilor de producţie prin măsuri care să asigure şi locuri de muncă şi venituri, atât la nivelul cetăţenilor, cât şi la cel al autorităţilor locale şi centrale. Se practică, prin urmare, abordarea integratoare, cu înţelegerea consecinţelor complexe ale transferurilor. De la infrastructură până la consecinţele ecologice, toate sunt – sau trebuie să fie – luate în considerare.

În cazul politicienilor „români” – cu puţinele şi lăudabilele excepţii – situaţia este cu totul diferită. Şocaţi că ninge iarna, şocaţi de ploile de primăvară sau toamnă, an de an, şocaţi de canicula verii – deşi se adăpostesc adesea de ea pe alte meleaguri – nu sunt în stare să vadă şi să lucreze puţin „în avans” (exceptând cazul în care este vorba de vreo hoţie ieftină). Ca urmare, nu văd ceea ce se întâmplă în faţa ochilor lor.
Mutarea producţiei Dacia peste hotare va continua. Pas cu pas producţia de la Mioveni va deveni tot mai mică. Până va rămâne pentru piaţa internă, sau până va fi anulată.
Care sunt măsurile, sau contra-măsurile pregătite de autorităţi?

Posibilităţile sunt mari. Şi ar fi fost şi mai mari dacă în loc de corupţie grosolană am fi avut măcar una cât de cât rafinată, care să includă o gândire pe termen lung.
Se puteau reinvesti bani¹ veniţi din zona Mioveni în organizarea unui centru de cercetări nucleare cu ramificaţii vaste, având colaborări în întreaga lume, din Japonia în Africa de Sud.
Se puteau reinvesti bani veniţi din zona Mioveni în înfiinţarea unui circuit auto. Avantajele sunt mai mult decât evidente. De la strângerea legăturii dintre Renault şi zona respectivă, până la atragerea unui număr foarte mare de turişti. O privire aruncată la vecini spune multe despre această posibilitate. Or avea politicienii maghiari lipsurile lor, dar au ştiut să dea Ungariei până şi un circuit de Formula 1… În concursul (Grand Prix) din 28-30 Iulie 2017, biletele au variat între 80 şi 450 de euro (pentru adulţi), în funcţie de categorie. Doar zona „Super-Gold”, cu bilete vândute cu preţuri în jur de 400 de euro, are 7.500 de locuri. Bineînţeles, turiştii care vin la cursele de aici nu dau bani doar pe bilete; au nevoie de cazare, transport şi multe alte facilităţi, de la muzee la restaurante. Pe lângă drepturile de difuzare şi multe alte aspecte similare, mai este şi reclama pe care aceste curse o fac, implicit, Ungariei.
Se puteau reinvesti bani veniţi din zona Mioveni în dezvoltarea unei infrastructuri turistice care să meargă din Slatina (cea mai veche basilică nord-dunăreană) până în Braşov şi din Sibiu în Bucureşti. Puteau fi puse în valoare drumuri pitoreşti, ruine şi felurite clădiri vechi – de la Castelul Poenari la vechile aşezări săseşti din sudul Transilvaniei -, rezervaţii naturale, muzee, biserici şi mânăstiri de mare frumuseţe, peisaje copleşitoare şi atâtea altele. Se puteau înfiinţa reţele de hoteluri, pensiuni, restaurante şi alte asemenea facilităţi, legate între ele prin standarde de calitate şi avantaje oferite grupurilor de turişti în funcţie de tipul de turism practicat.
Şi aceste măsuri, şi altele asemenea ar fi putut fi făcute cu un minimum de investiţii, de fapt. Trebuia realizat programul centralizat şi obţinute fonduri europene – atât de slab asimilate la noi – pentru sprijinirea coordonată a iniţiativelor locale şi private.

Pe fundalul unor asemenea măsuri eventualele transferuri de producţie se fac altfel – balanţa puterii este diferită – şi, categoric, nu afectează atât de grav nici populaţia, nici statul.
În cazul în care astfel de programe ar fi fost puse în practică din timp – şi încă nu este prea târziu! – găsirea unor soluţii pentru compensarea externalizării producţiei Dacia ar fi fost la îndemână.
Iar pentru Mioveni şi România acest fenomen ar fi fost doar o schimbare nu foarte fericită, dar în niciun caz o lovitură.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Am spus că se puteau investi bani veniţi din zona Mioveni, nu banii veniţi din zona Mioveni, pentru că din uriaşele sume scurse de acolo era de ajuns o reinvestire de 10-20% şi se asigura viitorul zonei dincolo de orice eventuală oprire a producţiei Inteprinderii Dacia. Folosiţi pentru atragerea de fonduri europene şi altor investiţii sumele respective ar fi fost echivalentul bulgărului care declanşează avalanşa… doar că în sens bun.

Frumuseţea ascunsă

      „- Deşertul e frumos, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a plăcut deşertul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toate acestea ceva străluceşte în tăcere…
– Ceea ce înfrumuseţează deşertul, spuse micul prinţ, e că ascunde o fântână undeva…
Am fost surprins să înţeleg deodată acea misterioasă strălucire a nisipului. Când eram doar un băieţel, locuiam într-o casă veche, iar legenda povestea că acolo era îngropată o comoară. Desigur, nimeni n-a reuşit niciodată s-o descopere şi poate că nici n-a căutat-o. Dar ea făcea tot farmecul acelei case. Casa mea ascundea o taină în adâncul inimii ei…
– Da, i-am spus micului prinţ, fie că e vorba de casă, de stele sau de deşert, ceea ce constituie frumuseţea lor e ceva nevăzut!
– Sunt bucuros, zise el, că eşti de acord cu vulpea mea.
Cum micul prinţ era gata să adoarmă, l-am luat în braţe şi m-am aşternut iar la drum. Eram emoţionat. Mi se părea că duc o comoară fragilă. Mi se păra chiar că nu există nimic mai fragil pe Pământ. Priveam, la lumina lumii, fruntea aceea palidă, ochii aceia închişi, şuviţele care tremurau în vânt, şi-mi spuneam: „Ceea ce văd eu nu e decât o coajă. Lucrul cel mai important e invizibil.”

Antoine de Saint-Exupery, Micul prinţ

Privire înainte

Privire înainte

Şi dacă stele cad
Şi stele se înalţă
din Început se curge către vremi
plutesc dureri, ispite şi tăceri
Şi luminează arderi ziditoare
Şi peste tot – senin şi depărtare
Privire şi-ngrijire pentru tot,
Din începutul vechi
– uitat, uitat –
se naşte începutul cel mai nou.
Al arderilor sfinte
Sfânt ecou
Şi nou, şi nou…
atât de minunat!

Mihai-Andrei Aldea

MEDITATIILE UNUI SECUI. „Eternelle et fascinante Roumanie” între ura identitară a ungurilor si ura individuală a lui Cristian Tudor Popescu

În urma apariției articolului „STUDIU DE CAZ: cristian tudor popescu și sindromul isteriei în fața perfecțiunii”, Nagy Attila, unul dintre colaboratorii publicației online Certitudinea.ro, ne-a trimis următorul comentariu:

 Cred că titlul cărţii „Eterna şi Fascinanta Românie” (n.r. traducerea în romînește a „Eternelle et Fascinante Roumanie”) conţine cele mai importante două cuvinte care ar trebui asociate cu existenţa unui neam autentic, a neamului românesc. Nu exişti autentic, dacă nu eşti fascinat de propria existenţă, dacă nu eşti fascinat că exişti! Fascinaţia de a fi este posibilă pe fondul eternităţii. Suntem fascinaţi de propria existenţa, prin imaginarul eternităţii fiinţei. Care are dimensiunea potrivită și specifică fiecărui neam fascinat de propria existenţa.

Există o dimensiune românească a fiinţei, a fascinaţiei de a există. Care devine ulterior trăire religioasă, căci numai sacrul, trăirea sacrului te fascinează. De aici începe autenticitatea de a fi român, prin fascinaţia propriei existenţe, prin fascinaţia de a fi român, printr-o dimensiune ortodoxă a trăirii sacrului. Nu poţi fascina pe alţii cu existenţa ta, dacă nu eşti fascinat tu de dimensiunea sacrală a fiinţei tale! Nu poţi face pe altcineva să-şi imagineze propria ta existenţa, dacă nu-ți poţi tu imagina propria existenţa!

Gânditorii interbelici ai românismului, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Horia Bernea, Vasile Băncilă, erau mari, cred, pentru că trăiau fascinația de a fi români, în legătură directă cu eternitatea. Prin asta au ocolit îngustimea unei filosofii naţionaliste, închise în exclusivismul său. Eu, personal, prin ei am fost, la rândul meu, fascinat de dimensiunea românească a existenţei!

Prin fascinaţie realizezi plinătatea transcendentă a fiinţei tale! Prin această fascinaţie a imaginarului sacru în lume se manifestă arhetipurile adâncimii tale, prin care tu te realizezi. Iar aceste manifestări sunt şi ele căi de manifestare a divinului, cu scopul de a realiza și actualiza plinătatea transcendentală a omului.

Omul nerealizat, din punct de vedere transcendental, devine supus propriilor sale forţe distructive, așa cum scrie în Evanghelia apocrifă a lui Toma: „nerealizatul te va ucide”. Mai mult, te transformă în ucigaş!

Nu neapărat în sensul propriu al cuvântului, ci în sensul că dorești uciderea, prin nimicicire simbolică. Așa cum a făcut Cristian-Tudor Popescu prin afirmaţia „aşa ceva nici nu există”, în legătură cu „Eternelle et fascinante Roumanie”. Dar de ce oare vor cei ca el să ucidă tot ce este autentic pe plan imaginar?… continuarea pe Revista online Certitudinea.

Nagy Attila