Piticii. Între culturi, istorie şi legendă

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Cartea lui Iov, Capitolul 28:

„1 Cu adevărat, argintul are zăcămintele lui de obârşie şi aurul are locul lui de unde-l scoţi şi-l lămureşti.
2 Din pământ scoatem fierul şi din stânca topită scoatem arama.
3 Omul a pus hotare întunericului şi cercetează până în cele mai depărtate adâncuri, sfredelind piatra ascunsă în umbră şi în beznă.
4 Un popor străin a săpat cărări pe sub pământ, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni; scormonitorii se spânzură pe funii şi se clatină încoace şi în colo.
5 Şi deasupra este pământul din care iese pâinea, dar pe dedesubt este răvăşit ca de foc.
6 Aici pietrele lui sunt de safir, dincoace sunt puzderii de aur,
7 Cărări pe care nu le-a cunoscut pasărea de pradă şi pe care ochiul vulturului nu şi le-a însemnat.
8 Fiarele sălbatice nu le-au călcat niciodată, niciodată leul nu s-a strecurat pe aici.
9 Dar omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci de cremene şi munţii i-a răsturnat din temelie.
10 El a săpat şanţuri în stânci şi nimic de preţ nu scapă privirii lui.
11 El a răscolit izvoarele apelor şi tot ce era în adâncime a scos afară la lumină.”

Aceste cuvinte ale Bibliei vorbesc despre un popor străin – adică puţin cunoscut celorlalţi oameni – care ţine, totuşi, de omenire şi care a săpat, „departe de oameni„, nenumărate cărări în adâncurile pământului, fie acesta cel „din care iese pâinea„, câmpia, sau, dimpotrivă, muntele.

Poate să pară de neînţeles amestecul între cuprinderea poporului străin între oameni, şi, în acelaşi timp, deosebirea lui de aceeaşi oameni. Căi, pe de-o parte, se spune că „omul a pus hotare întunericului” sau „omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci”, iar pe de alta că „un popor străin a săpat cărări… departe de oameni„.
Dar dacă ne uităm în Scripturi vedem că sunt şi alte locuri în care se foloseşte aceeaşi vorbire atunci când este vorba despre o anume parte a oamenilor;
cuprinderea acestei părţi între oameni se face spre a-i arăta, după cum sunt, parte a omenirii, iar deosebirea se face între ei şi, desigur, majoritatea oamenilor.
Deci, pe scurt, poporul necunoscut face parte din stirpea oamenilor, dar se deosebeşte puternic de cei mai mulţi dintre aceştia.

Dincolo de aceste mici lămuriri, se pune, totuşi, întrebarea: cine este acest popor necunoscut?
Etnologic şi istoric există un singur răspuns posibil: piticii.

În foarte multe părţi ale lumii, pe multe continente, piticii sau oamenii mici sunt cunoscuţi, în legende, basme şi mituri, ca o parte străveche a omenirii. Unii trăind pe lângă ape, în păduri, în stâncării şi alte ascunzişuri, dar şi în peşteri şi mine.
Aşa apar piticii în basmele şi legendele Românilor, aşa sunt văzuţi şi în folclorul Amerindienilor, aşa apar în legendele şi basmele Celţilor şi ale multor alte popoare, de la Scandinavi şi Teutoni până la Chinezi şi Japonezi, din Siberia în Africa.
Şi aceştia, piticii din folclorul întregii omeniri, sunt singurii pentru care citatul biblic din Iov se potriveşte.

Desigur, aici se pune o altă întrebare: chiar există sau au existat pitici?

Răspunsul este unul simplu: da, au existat şi există pitici. Dar în ce măsură au existat şi există aşa cum spun basmele, miturile sau legendele… este mult de cernut!
De fapt pitici există şi astăzi, mult mai mulţi decât ne dăm seama, de la popoarele de pigmei din Africa şi până la concetăţenii noştri de statură mică.
Faptul că în trecut grupuri dintre ei aveau propriile aşezări, cătune şi sate risipite printre cele ale celorlalţi Români şi ale altor neamuri este de aşteptat, aşa cum au şi pigmeii din Africa asemenea aşezări. Tot de aşteptat este ca valurile Istoriei să-i fi risipit.
Pe de-o parte, fanatismul Apusean a distrus tot ceea ce nu se conforma unui anume standard. În care chiar şi înălţimea a jucat un rol greu. Prezenţa piticilor ca sclavi la curţile – foarte murdare, de altfel – ale nobililor şi regilor apuseni este foarte bine documentată. Există chiar şi tapiserii şi tablouri medievale în care aceştia apar, uneori în poziţii mai bune, alteori ca „jucării” ale celor puternici. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Turold, piticul zugrăvit şi numit în Tapiseria Bayeux, care a trăit în secolul al XI-lea la curtea Contelui Guy (Ponthieu). Departe de a fi singurul, este doar unul dintre mulţii pitici întâlniţi în documentele Evului Mediu Vest-European.

Distrugeri şi mai mari au loc în Asia şi dinspre Asia.
Dacă amintim doar de cetăţi, oraşe şi chiar popoare întregi rase de pe faţa pământului de năvălirile mongole şi tot avem în faţă un genocid uriaş, în care făpturile mai slabe au fost nimicite fără nicio milă, ireversibil.

În sursele folclorice româneşti, dimpotrivă, piticii apar într-o poziţie egală cu a oamenilor „obişnuiţi”, chiar dacă uneori „supăraţi/necăjiţi de oamenii răi”.
Unii dintre ei trăiesc în munţi, în peşteri şi mine. Aceştia, de obicei, sunt şi făurari foarte înzestraţi.
Alţii sunt morari, sau se ocupă cu alte meşteşuguri, undeva pe hotarul dintre tărâmuri, la marginea dintre stăpânirea oamenilor şi sălbăticiile necunoscute.
Alţii sunt iubitori de păduri şi apă, ducându-şi traiul în adâncuri foarte greu de pătruns pentru om.
În sfârşit, dacă unii vieţuiesc în stâncării – uneori aproape de urieşi – alţii, dimpotrivă, în adâncurile pământului, într-o lume neumblată de om şi de fiare, ascunzându-se aici de răutatea lumii. (Printre aceştia sunt blajinii.)
Fie că au un fel de viaţă, fie că au altul, fie că sunt prietenoşi, arţăgoşi sau sfioşi – foarte rar duşmănoşi – aceşti pitici sunt priviţi în folclorul românesc vechi cu mult drag, cu respect şi prietenie, ca nişte adevăraţi fraţi (aşa cum sunt şi numiţi uneori de către Români). Bătrânii piticilor sunt socotiţi a fi izvoare de adâncă înţelepciune, şi în cunoaşterea firii, dar mai ales a sălbăticiei şi artei făurarilor, neîntrecuţi.

După izvoarele străvechii culturi româneşti, treptatul amestec între fetele piticilor – se zice, foarte frumoase – şi oameni(i obişnuiţi), a făcut să se piardă hotarul dintre cele două părţi. Aşa cum s-au pierdut, în timp, şi hotarele dintre oameni(i obişnuiţi) şi uriaşi. De aceea se întâmplă ca în familiile româneşti să se ivească, parcă de nicăieri, ba oameni de statură foarte mică, ba unii foarte înalţi. De fapt, moştenitori ai seminţiilor străvechi, fie ai piticilor, fie ai uriaşilor.

În această parte a cunoaşterii suntem, e bine să o spunem, pe un tărâm în care cunoaşterea sigură se îmbină cu întrebările şi necunoscutul.
Faptul că pitici au existat şi există este absolut cert; este o realitate biologică, medicală şi istorică absolută.
Cât din ceea ce păstrează culturile lumii din amintirea vechilor pitici este adevărat… rămâne să aflăm, poate, pas cu pas, prin cercetări cât mai profunde – şi cât mai străine de prejudecăţi.
Pentru mine însă, amintirea piticilor din basmele şi legendele Românilor este vie şi adevărată; îmbinarea de părţi rele şi bune, atât ale piticilor cât şi ale celorlalţi oameni trăitori atunci este atât de firească, descrierea vieţii acestora se potriveşte atât de bine cu numeroase descoperiri arheologice, încât sunt încredinţat că mult, foarte mult, din ceea ce pare doar închipuire, este adevăr, fie el şi străvăzut prin ceţurile vremilor.

Mihai-Andrei Aldea

Căţelul pământului şi uitarea Străvechii Românii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În România Străveche a fost o viaţă care astăzi poate să pară cel mult legendară celor înghiţiţi de lumea nouă.
Cu adevărat, ce şi cum ar putea înţelege Românofonii străini de pământ, străini de ape, străini de văzduh şi cer, străini de pădure şi iarbă, străini de vietăţile Creaţiei lui Dumnezeu?
Înlănţuiţi în lumi „virtuale”, înlănţuiţi în prietenii ireale, dependenţi de betoane, asfalt şi închiderea în camere – ca să nu mai amintim de beţie şi altele asemenea – ce şi cum ar putea înţelege din libertatea pe care o trăia Românul din vechime, legat de un minunat întreg azi neştiut?
Şi totuşi, Străbunii ne cheamă! Ne cheamă şi lumea lor, ne cheamă România Străveche şi Legea Românească.
Dragostea de Dumnezeu s-a văzut la Românii vechi în primul rând în dragostea faţă de fire, în legătura lor cu natura – cum i se zice astăzi. O legătură adâncă, bogată, înţeleaptă. Dispreţuită de greco-franţuzito-germano-ruso-engleziţii ultimelor veacuri, privită – ca şi Legea Românească şi Credinţa Străbună – drept „superstiţii”, „înapoiere” şi tot aşa…
Dar care, unei priviri sincere, ce caută temeiurile adânci ale existenţei, îi apare plină de o înţelepciune cu atât mai uimitoare.

Căţelul pământului este un nume sub care, cândva, se înţelegeau, după împrejurări, două feluri de vietăţi: brebul sau castorul şi orbetele sau ţâncul pământului.
În basmele româneşti de demult se vorbeşte despre viteji care capătă drept ajutor câinii pământului, doi sau trei, de obicei unul fiind mic faţă de ceilalţi.

Castorul ori brebul (Castor fiber) este o vietate fără de care nici nu se putea gândi, cândva, pădurea românească ori balta românească.
Din sudul cald şi până în îngheţata miazănoapte, dar mai ales între părţile nordice ale Hemului (Munţii Balcani), coastele Alpilor şi bălţile dinspre Marea Baltică, brebul sau castorul cu vizuinele şi zăgazele (stăvilarele) sale era întâlnit pretutindeni.
Lipsa lui însemna lipsa apei.
De aceea castorul era întâlnit în Sciţia Mare, dintre Prut şi Emba (râu la răsărit de Volga), doar în bălţile şi pe râurile mai mari, lipsind pe întinderile (parcă) nesfârşite ale câmpiilor sau stepelor din această parte a lumii.

Aici însă devenea des întâlnit ţâncul pământului sau orbetele (Spalax leucodon sau Spalax microphtalmus, dar şi Nannospalax leucodon), tot rozător şi el, ca şi castorul, însă mult mai mic şi iubitor al unui pământ mai uscat decât cel de pe ţărmurile râurilor şi din bălţi.
În Bărăgan, în Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea), în Basarbia şi alte părţi ale Sciţiei Mari, în Câmpia Tisei, între Dunăre şi Alpi, trecerea de la părţile umede, cu mlaştini şi apă multă, la cele mai uscate – pe care astăzi le-am numi de stepă – se făcea simţită şi prin înlocuirea castorilor cu orbeţii. Dar, de fapt, aceştia însoţeau ţinuturile înierbate până sus, în păşunile munţilor. Astfel că până şi pe înălţimi aveai trecerea de la căţeii pământului de pe lângă ape către căţeii pământului din locurile mai seci.

După cum se vede, sub numele de căţeii pământului avem de-a face cu mai multe animale, toate mamifere, toate rozătoare, dar din specii diferite.
Orbeţii, ce-i drept, fie ei mai mici sau mai mari, seamănă destul de mult între ei, însă castorul se deosebeşte limpede. Ca urmare, se pune întrebarea ce i-a făcut pe Români să unească aceste vietăţii deosebite sub un singur nume?

Lătratul… sub pământ!

Ceea ce au în comun vietăţi acvatice precum castorul şi subpământene, precum orbeţii este faptul că latră şi fac acest lucru foarte mult, castorul, şi exclusiv, orbeţii, sub pământ.
Altfel spus, în vizuinile sale, aflate şi sub apă, dar şi, logic, sub pământ, castorul are cea mai vocală parte a vieţii sale. Atât când înoată, cât şi în lucrările sale terestre, este mai degrabă tăcut. În schimb în vizuină este, adesea, chiar gălăgie. De la puii şi tinerii ale căror scâncete seamănă cu ceva între plânsetele puilor de câine şi, respectiv, ale iezilor, până la „discuţiile” dintre adulţi, sunt emise o serie de sunete altfel ascunse oamenilor. Şi pe care, dacă asculţi cum creşte iarba, le poţi auzi – sau… le puteai auzi, cândva.
Din parte lor, orbeţii duc o viaţă aproape cu totul subpământeană, ieşind foarte rar deasupra, şi cel mai des doar cât să-şi asigure răsuflătorile. Vânaţi în vizuină de nevăstuici, hermeline sau jderi, ei sunt necunoscuţi păsărilor de pradă. Iar acolo, în reţelele de tuneluri sau galerii pe care le sapă neîncetat şi în care îşi duc viaţa, au „vorbăria” lor: latră.

Ca urmare, vechii Români, care dormeau adesea pe câmp sau la pădure, puteau asculta adesea cum latră, în adâncuri, căţeii pământului.
Prin solul mai ud sau mai uscat, lătrăturile acestor vietăţi răzbăteau ca ecouri ale unei lumi subterane, înrudită cu alte lumi subterane, tainice, despre care, totuşi, Românii Vechi ştiau mai multe decât oamenii de astăzi.

Fiind, pe de-o parte, purtători ai unor boli, dar mai ales fiind animale ce nu ieşeau deasupra niciodată, orbeţii – numiţi şi ţâncii pământului, pentru că uneori ţipetele puilor seamănă foarte mult cu ale ţâncilor – se iveau pe faţa pământului doar înainte de unele cutremure sau atunci când apele freatice urcau, invadându-le galeriile. De aceea, ieşirea orbeţilor însemna, totdeauna, un semn rău, era o prevestire de cutremur, inundaţie, alunecare de teren etc. Prevestiri ce se împlineau aproape fără greş. (Spunem „aproape”, deoarece, foarte, foarte rar, se mai întâmpla să apară la vedere un orbete disperat fugărit de nevăstuică sau jder.)
Ca urmare, se socotea că e bine dacă auzi căţeii pământului lătrând în adâncuri, dar, totodată, că e rău dacă dai ochii cu orbeţii.
Bineînţeles că „superstiţia” era de fapt un adevăr.
Dacă orbeţii se auzeau în adâncuri înseamna că pământul este bogat, apa este la o adâncime bună pentru ei, deci şi pentru ierburi şi copaci, deci pentru toată lumea, şi totul este în bună rânduială. Dacă nu se auzeau, însemna că pământul este prea uscat şi urmează secetă. Dacă ieşeau la suprafaţă însemna că urmează cutremur, inundaţie sau altă schimbare în rău, care îi izgoneşte din locuinţele lor.

Teama faţă de vederea căţeilor pământului nu se aplica, totuşi, castorilor. Dar în cazul lor se socotea rău să pescuieşti sau să bei apă de la stăvilarul lor sau de pe lângă vizuinile lor. Legea Românească era, în această privinţă, ca orice pescuit sau băut de apă să se facă din susul râului, „ca să nu îţi meargă rău„.
O altă „superstiţie ţărănească”, ar zice rasiştii, ca de obicei. Doar că brebul – castorul european – are obiceiul să-şi facă nevoile chiar în apă, lângă vizuini sau stăvilare. Ceea ce face apa din aceste locuri, delicat spus, „improprie pentru consum”. Ceea ce Românii din străvechime ştiau foarte bine.

Pe de altă parte, ştiau şi faptul că acolo unde brebii sau castorii îşi fac stăvilare, se înmulţesc şi peştele, şi plantele de apă, se fac luminişuri în pădurile dese, viaţa se îmbogăţeşte şi toată lumea are de câştigat.

În toată legătura sa cu vietăţile unite sub numele de căţeii pământului Românii României Străvechi arată un discernământ care vine dintr-o cunoaştere adâncă a tainelor firii, dintr-o înţelegere adâncă a legăturilor – bune şi rele – dintre toate vietăţile şi laturile Creaţiei.
Fără să fi spus, nici pe departe, totul despre căţeii pământului, închei totuşi această călătorie în lumea românească de altădată. Poate doar pentru o vreme…

Mihai-Andrei Aldea

 

Pagini de istorie şi civilizaţie românească. Puţin despre Mânăstirea Lainci

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

 

Frumuseţea defileului Văii Jiului este greu de descris în cuvinte. Şi mai greu este să înfăţişezi istoria acestor meleaguri străbune în doar câteva vorbe. De la strămoşii traco-geţi creştinaţi de ucenicii Sfinţilor Apostoli şi până la vremurile de astăzi au curs în crugul vremii atâtea veacuri… Cândva treceau pe aici turme de zimbrii şi bouri. Acum doar cerbii, câteodată, ori urşii, mai amintesc mărimea lucrurilor de atunci. Şi codrii de atunci s-au preschimbat, înnoindu-se mereu şi plecându-se deseori în faţa securilor şi joagărelor. Dar aici, la Lainici, în măreţia munţilor, mai poţi simţi adâncimea începuturilor de lume.

În aceste locuri binecuvântate, dintru începuturi au fost trăitori ai aprigei lupte a războiului nevăzut. Nenumăraţi sihaştrii, necunoscuţi lumii acesteia înşelătoare, s-au suit de aici la ceruri pe scara nevoinţei creştine. Pe atunci Românii nord-dunăreni, din bălţile Niprului şi până în cele ale Tisei şi Dunării de mijloc, erau destul de îndepărtaţi pentru mai aşezata ierarhie din sud. Năvălirile permanente, care distruseseră oraşele, nu îngăduiau ridicarea de biserici mari ori mânăstiri. Puţinii episcopi, creştini de mare curaj, misionari adevăraţi, se aşezau printre monahii micilor mânăstiri rupestre, ale căror urme se mai văd şi astăzi în Carpaţi, pe malurile Nistrului sau în Munţii Dobrogei. Iar viaţa lor era o neîncetată jertfă, o răstignire întru Hristos.

Timpul trecea şi năvălirile s-au rărit îndestul pentru ca micile ţărişoare româneşti să poată ieşi la lumină, unindu-se şi crescând tot mai mult, nu doar la sud de Dunăre, ci şi în Carpaţi. Mai apoi au apărut ţările româneşti ale Munteniei şi Moldovei şi ierarhia s-a întemeiat. S-au înfiinţat şi mânăstiri noi, dar, toate fiind formate de ucenicii sihaştrilor, se bazau doar pe o adunare a chiliilor sihăstreşti în apropierea bisericii şi a unui părinte duhovnicesc. Viaţa obştească de mănăstire le era aproape necunoscută călugărilor de la nordul Dunării. Desigur, viaţa „de sine”, sau „idioritmică”, ţinută din vechime, avea liniştea ei, înălţime, bogăţie de Duh Sfânt. Dar pentru a face faţă propagandei papiste şi pentru nevoile poporului era trebuinţă de mânăstiri cu viaţă de obşte, care să fie mai aproape de mireni, să dea ţării şcoli, manuscrise, icoane şi misionari.

Pentru aceasta, Dumnezeu a trimis peste vechiul Danubius pe Sfântul Nicodim, care a ctitorit în Ţara Românească a Munteniei multe mânăstiri şi schituri. Adesea ctitorirea se făcea doar prin ridicarea unei biserici, care aduna întâi pe sihaştrii din jur, pentru ca apoi, pas cu pas, să se facă şi rânduirea vieţii monastice după Regulele Sfântului Vasile cel Mare privitoare la mânăstirile de obşte.

Aşa s-a întâmplat şi la Lainici, unde Sfântul Nicodim a ridicat, în sec. XIV, o biserică din lemn; care a devenit cu timpul Sfânta Mănăstire Lainici.
Din nenorocire, în secolul XVIII, dorind să silească pe Români a deveni papistaşi, Viena a poruncit distrugerea mânăstirilor şi schiturilor din Transilvania, uneori trupele duşmane însărcinate cu aceasta trecând şi hotarul – contestat de austrieci – dinspre Ţările Române de peste Carpaţi. Printre cele peste 300 de sfinte lăcaşuri dărâmate cu tunurile sau arse a fost şi Sfânta Mănăstire Lainici, „vinovată” de a fi apărat şi sprijinit Românii ardeleni.
După o vreme, la 1784, schimnicul Atanasie a fost trimis de la Tismana (cea mai cunoscută ctitorie a Sfântului Nicodim), pentru a reînfiinţa mânăstirea.
Viaţa sfântă a schimnicului Atanasie, dorul său de Dumnezeu şi înţelepciunea sa au lucrat atât de bine încât, cu toată prigoana, după 10 ani obştea număra 30 de călugări. Chiar şi după moartea sa şi-a continuat lucrarea de ocrotire a mânăstirii, făcând pe câţiva boieri din Târgu-Jiu să ctitorească biserica de zid în care se slujeşte până astăzi. Dintre cei trei ctitori, Nicolae Brăiloiu biv vel pitar, Răducanu Mărdănescu medelnicer şi Stanca Poienărescu-Măldărescu ultima va merge şi ea pe calea monahală, devenind călugăriţă sub numele de Calistracta.

O veche tradiţie creştină făcea din locaşurile sfinte refugiu pentru cei prigoniţi, fie că erau vinovaţi sau nu. Această putere a mânăstirilor şi bisericilor, intrată în legendă, nu se exercita însă fără primejdii mari. Pentru adăpostul dat de Mănăstirea Lainici Românilor ce luptau pentru eliberarea de sub asuprirea turcească – adăpost de care s-a bucurat şi eroul Tudor Vladimirescu – Lainiciul a fost atacat de turci în 1817. Stareţul Maxim a fost trecut atunci în ceata sfinţilor mucenici, tăindu-i-se capul, iar ceilalţi ucenici au fost izgoniţi pentru ceva vreme.

Alt mare sfânt dat de mânăstirea Lainici a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit de Sfântul Ierarh Calinic „Stareţul Lainicilor”.

În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Sfânta Mănăstire a oferit ajutor răniţilor, doi dintre călugări mergând chiar în linia întâi pentru a se îngriji de cei căzuţi în lupte.
(A se vedea şi articolul Între război, eroi şi popi (I), pentru această slujire a preoţilor şi călugărilor români ortodocşi în vremea Războiului de Reîntregire a Patriei.)

Dacă, din partea lor, călugării din Lainici au încercat să fie buni cu toţi, nu la fel a fost răspunsul primit din afară. Iar o pildă cumplită a fost cea dată de Germani în timpul Primului Război Mondial. Parcă stăpâniţi de diavol (parcă?), militarii germani s-au purtat faţă de Sfânta Mănăstire cu o sălbăticie de nedescris. Vandalismul a întrecut orice limite şi a fost dincolo de orice raţiune. Una dintre ţintele urii Germanilor care ocupau o mare parte din România a fost, la această sfântă mânăstire… cimitirul. Da, cimitirul! Mormintele au fost profanate, crucile distruse şi călcate în picioare, pietrele sparte şi risipite, încât niciodată nu s-a mai putut reface vechiul cimitir.
De asemenea, nemţii au furat atunci tot ce puteau fura, de la icoane la Sfintele Vase, ba chiar şi clopotele, sfărâmând ceea ce nu putea fi luat (sau li se părea că nu merita furat). După ce au terminat jaful, au folosit sfânta biserică a mânăstirii pe post de grajd. O vreme, după care… i-au dat foc. Mânaţi de acelaşi duh al răului au pus pe foc până şi arhiva mânăstirii, cu toate că în mijlocul pădurii fiind nu s-ar fi putut plânge de lipsă de lemne…

Însă după numai trei ani de la plecarea demonizaţilor de pe meleagurile Lainciului, mânăstirea a început a se reface, sub păstorirea Cuviosului Visarion Troia şi cu osârdia a 6 călugări, toţi de la Frăsinei.
Şcoala Frăsineiului a dat frumoase roade la Lainici, viaţa duhovnicească de aici vădindu-se nu doar în munca de refacere a mânăstirii, ci şi în toată lucrarea călugărilor de aici. Mulţi pelerini s-au folosit în acea vreme de aceste roade, iar oamenii din apropiere s-au bucurat de ocrotirea duhovnicească a sfântului locaş.

Însă din 1947 o nouă prigoană a prins a se abate asupra mânăstirii: şantierul Bumbeşti-Livezeni. Comisarii comunişti au pus pe unii dintre muncitori să aşeze barăci pe terenurile mânăstirii şi să se poarte ca nişte păgâni. Furturile, injuriile şi agresiunile curgeau. Comuniştii încercau să-i convingă pe oameni să urască Biserica, să-l urască pe Dumnezeu, să-i urască pe monahi şi preoţi, să se lepede şi de Credinţa Străbună, şi de Legea Românească. Pilda frumoasă a Mânăstirii Lainici – ca şi a altora asemenea – îi ardea ca focul, stând neclintită dovadă a minciunii şi răutăţii lor, fiind o inimă a iubirii de Dumnezeu şi credinţei Neamului Românesc. De aceea trebuia distrusă, iar primul pas era terorizarea şi alungarea vieţuitorilor ei. Şi terorizarea s-a făcut, cu insulte şi persecuţii, exact cum fac neo-comuniştii în zilele noastre, zi de zi.
Călugării însă, după pilda lui Hristos, au îndurat toate cu multă răbdare, luptând totodată pe îngustele căi lăsate de legea atee pentru salvarea sfântului locaş. Şi în 1957, ca o minune, hoardele atee s-au retras. Încă odată, Duhul ajutase pe ucenicii lui Hristos să biruiască lumea!
La numai 4 ani însă, o nouă prigoană a fost organizată de statul ateu. Nenumărate mânăstiri şi schituri au fost atunci închise, şi printre ele şi Lainiciul. Lacătul aşezat pe poarta mânăstirii s-a deschis foarte rar, doar la unele sărbători. Rugăciunile călugărilor izgoniţi şi ale sfinţilor lor înaintaşi au ajutat însă a se păstra sfântul locaş fără profanările la care au fost supuse multe alte mânăstiri. Iar încăpăţânarea în bine, rugăciunea neîncetată şi lupta călugărilor, a dus la noi minuni! Astfel, după 1970, s-a îngăduit reluarea vieţii monahale la Lainici, însă mai mult pe ascuns. Iar după ce la 1975 a venit ca stareţ Arhimandritul Caliopie Georgescu, pas cu pas mânăstirea a început să se ridice tot mai sus, reluându-şi locul cuvenit de izvor de hrană duhovnicească.

Biserica în care se slujeşte acum, o adevărată catedrală, a fost începută, proiectată şi în parte şi construită de inginerul Ioan Selejan, devenit vestitul Episcop de Harghita şi Covasna, apoi Mitropolitul Banatului…

La nici 5 km de Lainici se află o mănăstire mică, Locuri Rele, întemeiată la mijlocul sec. XIX, ca schit al Mânăstirii Lainici, de preoţii din Târgu-Jiu Constantin Cartianu şi Costache Lupu Stolojan. Aceştia au şi fost călugăriţi aici, sub numele de Cleopa şi respectiv Luca. Prima dată l-au făcut din lemn, dar numai după câţiva ani l-au preschimbat clădindu-l în cărămidă, aşa cum şi astăzi este. În acest loc mai retras s-au aşezat de-a lungul timpului mulţi schimnici iubitori de linişte şi nevoinţă, într-o mare înstrăinare, tăcere, post şi neîncetată rugăciune.
Suferind distrugeri mari în Primul Război Mondial, odată cu Lainiciul, a putut fi refăcut doar în 1957, de vrednicul de pomenire stareţ al acelei mânăstiri, Calinic Cărăvan. Este greu de înţeles cum a avut acesta îndrăzneala unei atari refaceri într-o vreme de aspră prigoană împotriva Bisericii lui Hristos! Eroismul său este uitat astăzi de cei mai mulţi, dar cine ştie ura împotriva creştinilor din acei ani ştie câtă îndrăzneală, de fapt nesfârşită, cerea o asemenea lucrare. Pe care cel mai adesea „regimul” o privea şi o trata ca pe o cumplită infracţiune, ca pe un act de revoltă armată.
Mulţi s-au folosit de aceast locaş smerit, printre ei fiind şi unii dintre cei prigoniţi în chip deosebit de comunişti. Cel mai cunoscut este Arhimandritul Adrian Făgeţeanul, originar din Bucovina, cel care a lucrat împreună cu marele Sofian Boghiu – acesta basarabean fiind – vreme de mulţi ani de zile, la altarul Sfintei Mânăstiri Antim, pentru a ţine vie flacăra credinţei în sufletele Românilor din Bucureşti.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Oraşule căzând încet în noapte

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Oraşule căzând încet în noapte
se cern tristeţi pe cugete şi fum
de amintiri
şi ce-aş fi vrut
şi scrum
se scurg încet
se ning încet,
petale printre şoapte…

Bătrâni privesc în golurile vremii
şi singuratici zdrenţele iubirii
singuri copii durerea amintirii
săraci se strâng în zdrenţe şi cartoane
şi goale trec maşinile mărimii.

Pe ici şi colo,
case scânteiază
o ceartă veselă,
un râs,
un glas feeric,
un plâns de-alint
un strigăt
– te aud! –
şi înc-un râs
cu greu luminile se-nchid
şi chicote răsună-n întuneric
degeaba caută dureri să se strecoare
putere n-au să stea prea multă vreme
mai râde un copil în depărtare
şi binele odihna îşi aşterne.

De prin canale-n care vieţi se-ascund
– şi şterg iluzii
amintiri
şi pace –
aburi de deznădejde
‘nalţă uneori
întunecimi
spre stelele albastre.
În străzi cu întuneric şi lumină multă
în colţuri cu mizerii şi duhori
oraşule căzând încet în noapte
atâtea goluri
prăbuşiri
strecori.

Oraşule căzând încet în noapte
cu-atâţia oameni singuri împreună
aş vrea
de-aici,
aproape de departe
să-ţi spun,
să-ţi dărui
Noapte bună!

Mihai-Andrei Aldea

Gândire (neo)bolşevică faţă cu Referendumul!

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Intru, din întâmplare, pe un forum. Gălăgie mare!
O gloată de neo-comunişti insultă în fel şi chip, inclusiv în cel mai abject şi rasist limbaj, pe ortodocşi în general, dar mai ales pe cei care sunt „familişti” (citat exact).
Printre mostrele de gândire (neo)bolşevică:

– „noi suntem de dreapta„!!!
Adică oamenii (?) ăştia, auto-declaraţi atei extremişti, anti-familie, promovând exact idealurile Armatei Roşii din anii ’20, cu acelaşi limbaj şi cu durerea de a nu putea aplica aceleaşi metode, se cred a fi… de dreapta! Mai rămâne să avem şi conservatori de stânga! Poate chiar de extrema stângă!

– „Dacă se face referendumul pentru familie 80% dintre români o să voteze pentru familie, împotriva homosexualităţii. De aia referendumul este anti-democratic!”
Adică ei recunosc faptul că cel puţin 80% dintre Români sunt pro-familie şi vor să ocrotească familia, că aceeaşi majoritate covârşitoare nu vrea impunerea homosexualităţii în şcoli, nu vrea ca la grădiniţă şi în şcolile primare fetiţele şi băieţii lor să fie instruiţi cum să facă sex şi altele pe care ei, comuniştii, vor să le impună. Ca urmare, spun (neo)bolşevicii, referendumul prin care voinţa poporului s-ar exprima este anti-democratic! De ce??? Pentru că voinţa poporului este împotriva convingerii „Partidului”! (ONG-ului…)

– „Nu e treaba majorităţii să stabilească regulile minorităţii”
Adică faptul că majoritatea hotărăşte preşedintele este greşit, minorităţile trebuie să poată alege preşedinţi ai Ţări separaţi, autonomi; faptul că majoritatea hotărăşte acceptarea sau respingerea legilor în Parlament este greşit, minorităţile trebuie să-şi poată stabili o legislaţie naţională proprie, autonomă; şi tot aşa!
Iar dacă regulile/legile minorităţii încalcă regulile majorităţii, în puncte esenţiale, grave, ce facem?
Criteriul indivizilor este tipic bolşevic: respectăm doar acele reguli care sunt conforme directivelor partidului! (Adică Românii trebuie să îşi schimbe religia, morala, cultura etc. după cum vrea şi cere ONG-ul indivizilor!)

– „Să combatem referendumul cu minciuni despre Coaliţia pentru Familie şi scopurile lor; alegătorii sunt proşti, o să ne creadă.”
Nu este o glumă, este ceea ce spun şi vor persoanele amintite!
De pildă, vor să le spună Românilor că dacă se votează pentru familie… se va tăia alocaţia de la Stat, se va interzice divorţul şi se va impune un mare impozit în favoarea Bisericii!
Asta în vreme ce tot ei declară

– „Referendumul este inutil, pentru că interzice ceva deja interzis.”
Adică, după ei, referendumul nu schimbă nimic şi este inutil, dar va aduce schimbări îngrozitoare şi sfârşitul democraţiei…

– „Să ne prefacem că susţinem referendumul, să mergem la demonstraţii pentru referendum, dar adăugând cereri atât de demente încât să-i speriem pe toţi votanţii, ca să nu mai susţină nimeni referendumul„.
Paradoxal pentru aceşti extremişti de stânga ce se cred – o schizofrenie profundă – a fi „de dreapta”, vor să folosească exact metodele bolşevicilor din Rusia împotriva menşevicilor, metodele lui Stalin împotriva troţkiştilor sau, mai aproape de noi, metodele lui Iliescu şi ai lui împotriva lui Raţiu şi Câmpeanu în 1990!

Mă opresc aici cu exemplele.
În toate paginile discuţiilor acelor indivizi nu există nicio poziţie de bun-simţ, niciun caz de argumentare logică, normală. Totul este ură faţă de familie, ură faţă de Românii care nu gândesc „politic”, dispreţ şi ură faţă de Românii care cred în Dumnezeu – mai ales dacă sunt ortodocşi, crimă foarte gravă! -, dispreţ total faţă de ceea ce vor Românii.
Indivizii recunosc faptul că şi Românii, şi Coaliţia pentru Familie, luptă pro-familie, adică nu împotriva lui X sau Y, ci pentru familie; şi totuşi ei, luptând împotriva familiei, cu orice preţ şi cu cele mai abjecte mijloace… ei sunt cei buni! De ce, pentru că „aşa este corect politic”…

Am publicat mai demult un exemplu de „gândire” comunistă, urmat apoi de un exemplu de „matematică” comunistă (cacofonie naturală în acest caz).
Din câte se vede, aceeaşi gândire bolşevică este dusă mai departe.
Urmaşii celor veniţi pe tancurile sovietice, urmaşii colaboraţioniştilor, trădătorilor şi torţionarilor, împreună cu ucenicii lor, stau adunaţi în aceeaşi purtare şi gândire ca şi înaintaşii lor în rele.
Stupiditatea, mizeria morală, mijloacele abjecte de şantaj, atac la persoană şi minciună, toate elementele „spirituale” ale ciumei roşii sunt acelaşi.
Singura schimbare – şi nu puţin uimitoare – este că pretind că ei, comuniştii, sunt „de dreapta”…

În faţa acestor fanatici bolşevici şi a metodelor jegoase pe care le folosesc – şi vor să le folosească şi mai departe – devine şi mai clar cât de important este Referendumul Pentru Familie.
Da, este un referendum în care mărturisim un lucru evident, un truism, un adevăr pe care şi natura îl mărturiseşte: familia naturală trebuie ocrotită.
Dar tocmai faptul că acest adevăr elementar le stârneşte (neo)comuniştilor atâta furie, atâta ură, atâta ferocitate, arată cât de important este să îl mărturisim şi să îl apărăm!
Dacă ar fi vorba despre „un fleac”, nu s-ar agita în niciun fel. Dacă nu ar avea intenţii ascunse, dacă nu ar intenţiona să distrugă familia, purtarea lor ar fi cu totul alta. (Deşi, la unii dintre ei, intenţiile nu mai sunt ascunse, militând pe faţă pentru distrugerea familiei.)

De aproape treizeci de ani urmaşii celor care au distrus România încă din anii ’40 deţin, dincolo de alegerile aparente, puterea în România; încălcând voinţa poporului, încălcând voturile alegătorilor, scuipând în faţă întreaga naţiune.
Referendumul pentru familie este una dintre acele clipe de graţie în care un popor îşi ia, cu adevărat, soarta în propriile mâini, în care îşi aşează prin propria putere şi voinţă legi, în care îşi hotărăşte singur drumul.
Şi în care începe, cu adevărat, să se despartă definitiv de gândirea (neo)bolşevică.
De aceea (neo)bolşevicii turbează.
De aceea trebuie să susţinem Referendumul pentru Familie, să ne unim în realizarea lui, în votare şi sprijinirea aplicării rezultatului.

Mihai-Andrei Aldea