"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Dumnezeu este singurul părinte desăvârșit, singurul părinte perfect. Părinți desăvârșiți între oameni nu există decât în înșelătoriile celui rău. Minciuna aceasta e menită să aducă la deznădejde pe părinții care vor să fie perfecți; dar și pe copiii înșelați să aștepte perfecțiune de la părinți. Totodată diavolii obțin astfel o cumplită dezbinare: copiii se întorc împotriva părinților (că nu sunt desăvârșiți!), părinții se depărtează de copii crezând că imperfecțiunea părintească face rău copiilor. Astfel copiii rămân în mâinile sataniștilor care stăpânesc „educația” publică, izvoarele otrăvite ale curentelor sociale, internetul. Și îi „educă” spre a-i face sclavii răului.
Se înșeală unii dând pilde de părinți ziși perfecți. Sunt ziși părinți desăvârșiți doar pentru că s-a întâmplat să se potrivească ideile și așteptările lor cu cele ale copilului – mult mai rar cu ale copiilor. Cei care cred această minciună uită cum eșuează exact aceleași idei, așteptări și mijloace de creștere a copiilor, folosite de alții cu ai lor copii.
Adevărul este că nu există părinți perfecți, nici copii perfecți (Maica Domnului și Iisus Christos au fost unici în Istoria Omenirii!). Există doar părinți nedesăvârșiți și copii nedesăvârșiți care fie izbutesc să se înțeleagă, să se armonizeze, fie nu. Dacă izbutesc să se înțeleagă, se zice că sunt „părinți buni și copii buni”; iar dacă se întâmplă să aibă copiii vreo reușită răsunătoare, apare chiar cuvântul „desăvârșiți” (perfecți). Totuși adevăratul lor merit, lauda lor înaintea Domnului, este că au reușit să se înțeleagă, să se armonizeze, să fie uniți.
Atât de mare este înaintea lui Dumnezeu această reușită, această stare, că familii de oameni răi au primit nenumărate binecuvântări cât au fost unite – și au pierdut foarte mult, chiar totul, când s-au dezbinat.
Să înțelegem acestea, fără să cădem în altă înșelare, după care nu ar exista creștere bună a copiilor. Această idee pare că stă împotriva celor de mai sus, dar nu este așa. Căci nu despre un bine desăvârșit este vorba aici! Este vorba despre binele esențial pentru om: după puteri.
Cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi!
Dragostea (sau iubirea) este un cuvânt care, în unul sau altul dintre numele purtate, a fost de nenumărate ori folosit de poeți, scriitor, cântăreți, compozitori, filosofi etc. Din păcate, într-o covârșitoare majoritate, ceea ce au lăudat, slăvit, criticat sau urât drept dragoste (sau iubire) a fost o patimă sau alta. Pentru cei mai mulți iubirea (sau dragostea) a rămas cel mult o noțiune înțeleasă doar în parte, dacă nu cu totul stricată.
Și totul pleacă de la confuzia între ceea ce bucură sau place și ceea ce iubim/îndrăgim.
Da, cei mai mulți oameni cred că „iubesc” sau „sunt îndrăgostiți de” lucrurile sau persoanele care îi bucură sau le plac. Prin urmare, se pretinde că X „iubește dulciurile”, Y „iubește florile”, Q „îl/o iubește pe Z” (puteți înlocui „iubește” cu „e îndrăgostit de”; sau, după creolo-româna de mahala snoabă, „adoră”). Însă, de fapt, X e lacom la dulciuri, Y se bucură văzând flori, Q are plăceri/bucurii la Z. Adică niciuna dintre aceste sentimente nu este dragoste/iubire.
Dacă X ar iubi sau îndrăgi cu adevărat dulciurile, ce ar face? Ar căuta să facă cele mai sănătoase și gustoase dulciuri, atât pentru el cât mai ales pentru alții.
Dacă Y într-adevăr ar iubi/îndrăgi florile, ce ar face? Ar crește cu grijă flori, le-ar înmulți și răspândi, le-ar dărui și altora, ar încerca să creeze soiuri noi etc.
Dacă Q îl/o iubește/îndrăgește pe Z cu adevărat, ce face? Face ceea ce îi face bine lui Z.
Pentru că dragostea sau iubirea înseamnă a dori cu adevărat – adică în fapte! – să dorești din suflet binele lui/eișisă lucrezi pentru acest bine.
Desigur, aici există hotarul priceperii noastre. Aici pricepere însemnând și înțelegere, și făptuire. (Minunata limbă română veche!) Iar acest hotar este legat și de cât cunoaștem și înțelegem din cele ale lumii, dar mai ales cât cunoaștem și înțelegem cele ale lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este Binele, Adevărul, Iubirea. Și doar prin el putem scăpa de păcatele și patimile care otrăvesc iubirea/dragostea și o prefac și pe aceasta în patimă.
Sfintele Canoane al Bisericii Ortodoxe Sobornicești interzic total și osândesc veșnic intervenția puterii lumești în schimbarea hotarelor episcopiilor, mitropoliilor și cu atât mai mult a parohiilor. De altfel nu s-a întâmplat niciodată în istorie să se schimbe prin forță hotarele unei patriarhii în afară de ceea ce a făcut Rusia cu sila și în Caucaz, dar mai ales în Basarabia. Interzic și osândesc Sfintele Canoane și pe cei care fac această răutate păgânească, dar și pe complicii lor. Și nu există vreme care să șteargă aceste păcate: doar pocăința, îndreptarea, întoarcerea la ascultare de Sfintele Canoane pot șterge vinovățiile acestea. Printre canoanele care osândesc în veci răpirea teritoriilor ce țin canonic de Patriarhia Română se numără: Canoanele 30, 33, 34 și 35 Apostolice; Canonul 6 Sinodul I Ecumenic; Canoanele 8, 12 și 13 Sinodul IV Ecumenic; Canoanele 17 și 37 Trulan; Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic; Canoanele 13 și 22 Antiohia etc.
Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Română (BOR) a purces cu cel mai mare pogorământ la îndreptarea nedreptății rusești. Căci după canoanele de mai sus, BOR ar fi trebuit să dea anatemei pe clericii necanonici din Basarabia și celelalte teritorii canonice românești. Dar, dimpotrivă, Patriarhia Română a lucrat cu dragoste și cu răbdare, înțelegând cât de rănite sunt sufletele celor din Republica Moldova după genocidurile sovietice și rusești. Genociduri care numai între 1940 și 1989 au dus la uciderea și expulzarea a mai mult de un milion două sute de mii de Moldoveni. În numele „eliberării”.
Ca urmare, nu a fost grăbită reactivarea Mitropoliei Basarabiei; reactivare care este poruncită de Dumnezeu prin Canonul 37 Trulan și celelalte canoane citate mai sus. Ci s-a așteptat ca din Republica Moldova să se trezească iubitorii de dreptate și adevăr, de reparare a acțiunilor necanonice rusești și sovietice. Iar odată reactivată Mitropolia Basarabiei, aceasta a fost și este cu adevărat autonomă. Fiind o uriașă deosebire între respectul și dragostea Bisericii Ortodoxe Române față de Mitropolia Basarabiei și disprețul rasist, entofiletist, panslav, al Bisericii Ruse.
Față de această realitate, documentată perfect atât dogmatic și moral cât și istoric, se dovedește necanonicitatea deplină a acțiunile rusofile, dezbinătoare și răzbunătoare ale Mitropoliei rusofone a Chișinăului „și întregii Moldove”.
Vocea poporului sau vocea Rusiei?
Canoanele mai sus amintite au fost aduse împotriva propagandei rusofone de Mitropolia Basarabiei, de Episcopia Basarabiei de Sud ori de Episcopia de Bălți, de preoți și credincioși din Republica Moldova. S-a doborât astfel și discursul străin Ortodoxiei al Bisericii Ruse, dar și propaganda rusofonă ce pretinde că ar fi necanonică nu structura rusofonă invadatoare, ci băștinașa Mitropolie a Basarabiei. Și s-a dovedit deplin că „sancțiunile” date de Mitropolia Rusofonă din Republica Moldova au validitate zero și sunt mai curând osândă pentru cei care amenință cu ele și, totodată, cunună pentru cei care sunt amenințați cu ele. Căci în Biserică „suspendările” sau „caterisirile” date de cei care calcă în picioare canoanele (ca Biserica Rusă din Moldova) cad pe capul celor care le dau și aduc binecuvântare de la Dumnezeu pentru cei persecutați.
Față de aceste răspunsuri este de așteptat ca oamenii de bună credință să se trezească. Și să lase amăgirea rusească, întorcându-se la Biserica ce este băștinașă, legitimă și canonică în Republica Moldova: Mitropolia autonomă a Basarabiei. Mitropolie binecuvântată și de Sfântul Patriarh Nifon, în 1918, cu binecuvântarea acestuia făcându-se și revenirea la Biserica Ortodoxă Română.
Însă în locul trezirii, iată că rusofonii vin cu altă amăgire: „voința poporului”. Asta, în paralel cu o practică bolșevică, străină Bisericii: târârea în tribunale a clericilor și credincioșilor care au revenit la Mitropolia Basarabiei.
Aici nici nu s-ar cuveni să mai spunem ceva: Biserica Română nu a alergat la judecători ca să își ia înapoi bisericile și mânăstirile răpite de Sovietici, deși ar fi avut tot dreptul. Și dacă nu ar fi câștigat la instanțele moldovenești încă rusificate în 1991-1995, ar fi câștigat la instanțele internaționale. Dar în loc de aceasta, Biserica Română a ascultat de Dumnezeu și a cerut ca dreptatea să se facă în Biserică, de către cei ai Bisericii. Adică cerând iar și iar Patriarhiei Moscovei să renunțe la încălcarea canoanelor și la invadarea teritoriului canonic românesc. Și de ce a făcut asta? Și pentru dragostea și înțelegerea față de suferințele Moldovenilor, față de îndoctrinarea propagandei anti-românești. Dar și pentru că este scris:
„Îndrăznește, oare, cineva dintre voi, având vreo pâră împotriva altuia, să se judece înaintea celor nedrepți și nu înaintea celor sfinți? Au nu știți că sfinții vor judeca lumea? Și dacă lumea este judecată de voi, oare sunteți voi nevrednici să judecați lucruri atât de mici? Nu știți, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumești? Deci dacă aveți judecăți lumești, puneți pe cei nebăgați în seamă din Biserică, ca să vă judece. O spun spre rușinea voastră. Nu este, oare, între voi nici un om înțelept, care să poată judeca între frate și frate? Ci frate cu frate se judecă, și aceasta înaintea necredincioșilor? Negreșit, și aceasta este o scădere pentru voi, că aveți judecăți unii cu alții. Pentru ce nu suferiți mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdați mai bine paguba? Ci voi înșivă faceți strâmbătate și aduceți pagubă, și aceasta, fraților!” (I Corinteni 6.1-8)
Această poruncă dumnezeiască a fost întărită de Sfinții Apostoli și prin al lor canon 74, care pune ca judecata dintre episcopi să se facă numai în și de către Biserică. Rânduială întărită și de Canonul 6 Sinodul II Ecumenic. Iar Canonul 9 Sinodul IV Ecumenic lămurește că orice cleric trebuie să meargă la judecată cu alți clerici doar în Biserică. Și venim iarăși la Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, ce interzice desăvârșit schimbarea parohiilor de la o episcopie la alta prin putere lumească – asta ca să nu mai vorbim de osânda necanonicilor care târăsc pe cei canonici în judecată. Deci, pe scurt, întreaga rânduială a Bisericii este cea arătată și de Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, Capitolul 6, versetele 1-8.
Și, iată, Biserica Română, prin Mitropolia Basarabiei, a răbdat paguba, după cum a cerut Duhul Sfânt. Deși era mult mai mare decât cea de care se plâng rusofonii, precum și cu totul nedreaptă. Și s-a rugat pentru întoarcerea celor răpiți de propaganda rusofonă. Așteptându-i. Și, iată, Mitropolia rusofonă „a Chișinăului și întregii Moldove”, degrabă aleargă la forțele lumești, așa cum mereu face Statul Rus: folosind puterea militară ca să își impună voia asupra Bisericii Ruse, ce a ajuns să fie o extindere a serviciilor secrete și grupărilor mafiote rusofone. Asta deși sau tocmai pentru că se știe necanonică, așa că o încălcare mai mult i se pare normală – adunându-și astfel mai multă osândă.
Dar, să ne întrebăm, de ce aleargă ei la puterile lumești? Căci, iată, și protopopul rusofon Iulian Rață, și episcopul rusofon Marchel, dar și alții asemenea pretind că vocea poporului este de partea lor. Vocea poporului, sau vocea Rusiei?
Căci dacă vocea poporului era de partea lor, dacă vrerea poporului din Republica Moldova era de partea lor, altfel ar fi stat lucrurile: ar fi înălțat toți Moldovenii „Slavă Mamei Rusia” („Слава Матери-России”) și ar fi făcut metanii lui Putin, așa cum fac rusofonii. Și nici nu ar fi trecut la Mitropolia Basarabiei peste o sută de parohii în ultimii ani.
Ca urmare, se vede limpede că vocea poporului nu îi sprijină pe rusofoni!
Dar ei o invocă pentru că așa a făcut și Uniunea Sovietică și așa face și Rusia de astăzi. În 1991-1992 Rusia pretindea că s-a lepădat de colaborarea cu Hitler (prin care a luat și Basarabia!). Dar îndată a început și Războiul de la Nistru, ucigând Românii (Moldovenii) de pe amândouă malurile. În numele „poporului moldavan” au curs pe Nistru sângele și trupurile copiilor Moldovei! Și până astăzi Rusia ține slujitorii săi religioși din Republica Moldova sub numele de „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”. Ceea ce arată că încă Rusia vrea să cucerească și restul Moldovei, și că Mitropolia zisă a Moldovei este de fapt a Rusiei și împotriva Moldovei.
Aceasta s-a văzut și la alegeri, când Rusia a sfidat pe față suveranitatea, statalitatea și integritatea Republicii Moldova, prin centrele de votare deschise în Transnistriaîmpotriva voinței Republicii Moldova! Iar Mitropolia „Chișinăului și întregii Moldove” nu s-a împotrivit și nici nu a protestat. Deși pe hârtie ar avea teritoriu canonic peste Nistru! Și cu toate că mulți clerici „de la vârf” din această structură petrec multă vreme prin Transnistria. Ceea ce arată cine comandă de fapt în această structură: Rusia.
Deci vocea Rusiei este cea care susține Mitropolia rusofonă a Chișinăului „și întregii Moldove”. Și este singura voce pe care o ascultă, din păcate și patimi, clericii „de sus” ai acestei instituții.
Iar vocea poporului pe dumnealor nu-i interesează.
Căci dacă Sfintele Canoane nu-i interesează și le calcă în picioare pentru Rusia, împotriva lui Dumnezeu, de ce le-ar păsa de popor? Și cum ar târî în judecăți și tribunale pe Moldovenii care sunt poporul, dacă ar asculta vocea poporului? Așa că ei doar zic de vocea poporului ca să înșele pe mai departe poporul și să îl țină departe de Mitropolia Basarabiei. Dar viu este Dumnezeu! Și tot mai mulți Moldoveni se trezesc, revenind la Biserica Mamă!
Cine are urechi de auzit, să audă!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Un film despre acțiunile în forță ale Mitropoliei rusofone „a Chișinăului și întregii Moldove”. În el se vede cum clericii rusofoni în loc să asculte ce vor oamenii umblă cu înșelăciuni voind să amăgească poporul. Cam atât despre „vocea poporului”.
P.P.S. Un videoclip de mult folos pentru cine vrea să afle adevărul despre situația din Republica Moldova:
După al Doilea Război Mondial, la cererea puterii sovietice, autorităţile române au făcut presiuni intense la adresa patriarhului Nicodim de relansare a relaţiilor bisericeşti româno-ruse după întreruperea survenită de măsurile antireligioase luate de puterea bolşevică după 1918. Noul context geopolitic european şi oriental îl convinsese pe Stalin să-i dea o atribuţie specială Bisericii Ortodoxe Ruseşti, care se evidenţiase în mobilizarea maselor în marele război de apărare a patriei. Stalin înţelegea că pentru aplicarea planului său panslavist avea nevoie de influenţa bisericească în lumea ortodoxă.
Biserica Rusă trebuia să se regăsească pe scena Ortodoxiei, pentru care a iniţiat un amplu proiect diplomatic eclesiastic la nivelul patriarhiilor apostolice orientale, dar şi la autocefaliile naţionale. Iar cea mai importantă autocefalie ortodoxă era Biserica Ortodoxă Română. Existau totuşi o serie de impedimente în relaţia cu partenerul român, determinate de situaţia canonică a românilor din Basarabia interbelică, restituirea bunurilor bisericeşti luate de autorităţile române din acest spaţiu, dar şi din cel fost transnistrean (dintre Nistru şi Bug) şi mai ales repatrierea slujitorilor basarabeni şi bucovineni.
Toate aceste doleanţe le exprima patriarhul moscovit Alexei într-o scrisoare trimisă patriarhului Nicodim în mai 1945, adusă chiar de şeful unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Ruse, în persoana episcopului Ieronim al Chişinăului. Astfel, autorităţile sovietice, care erau fără nici o îndoială în spatele diplomaţiei promovată de prelaţii ruşi, avansau o politică maximală, cerând cât mai mult, în ideea că sunt cele care domină situaţia în timpul negocierile, la care era delegat să participe chiar episcopul înscăunat la Chişinău de sovieticii care reveniseră în Basarabia. Evident că prezenţa lui Ieronim putea fi şi un mijloc de intimidare la adresa reprezentanţilor ortodocşi români, mai ales că se ceruse Patriarhiei Române întoarcerea la calendarul vechi şi recunoaşterea Mitropoliei Rutene de Cernăuţi.Fără nici o urmă de intimidare, patriarhul Nicodim îi răspundea omologului rus în cei mai diplomatici termeni bizantini, refuzându-i punct cu punct cererile venite de la Moscova… continuarea articolului scris de Adrian Nicolae Petcu pe site-ul Ziarului Lumina (click aici).
În această seară niște gunoaie subumane – cel puțin patru la număr – au atacat cu arme automate civilii aflați la un concert (în Moscova). Se vorbește și de explozii. Se numără zeci de civili uciși (deocamdată peste 40) și despre mai mult de o sută de civili uciși.
Lașitatea atacurilor asupra civililor dezonorează deplin pe autorii direcți și indirecți. Niciun luptător adevărat nu îi atacă pe cei care nu se pot apăra – doar gunoaiele subumane, doar cei îndrăciți prin voia lor pot să facă așa ceva.
Da, Războiul din Ucraina putea să nu existe: era de ajuns ca la Kremlin să fie cineva cu o mai mare stăpânire de sine (care să nu se lase corupt de puterea și averile căpătate, temporar, prin această manevră). Sau, da, era de ajuns ca la Washington să fie Donald Trump, în locul marionetei scârboase zisă Joke Biden. Însă, chiar dacă cineva ia în seamă doar unii vinovați (cei de la conducerea Rusiei, în speță), atacul asupra civililor este inuman și de neiertat. Și, pe deasupra, de o maximă imbecilitate.
Ca să crezi că Rușii se sperie de un asemenea atentat trebuie să ai un I.Q. extrem de redus, o incultură deosebit de mare și o aroganță și mai mare (astfel încât nici nu ceri sfaturi competente, nici nu asculți de ele dacă există). Rușii au de-a face cu moartea nu doar de doi ani de zile: istoria Rusiei este un carnagiu reciproc, în care fertilitatea Rusoaicelor a fost cheia supraviețuirii. (Așa cum iresponsabilitatea Româncelor, care își ucid în masă copiii, este cheia pieirii Românofonilor.) În fața unui asemenea atac Rușii răspund cu furie și ură. Iar dacă nu o fac pe loc, o vor face mai târziu.
Pentru pilotul rus ucis de Turci aceștia au plătit cu sute de soldați de-ai lor loviți „accidental” de trupele (pro-)ruse. A fost un joc tăcut la nivel mediatic, și care a adus – paradoxal pentru Românii învățați să fie slugi și sclavi – la prietenia actuală dintre cele două țări: cei tari îi respectă doar pe cei tari, cei luptători pe luptători îi respectă, pe sclavi nimeni.
Totuși merită subliniat că asemenea acte au loc între militari, între luptători. Da, va spune cineva, dar și Rușii au atacat civilii, chiar în timp de pace. Este adevărat. Este una dintre marile critici aduse Rusiei – și este o vină pe care mulți Ruși o recunosc și o regretă. Pentru că asemenea acte țin de cea mai lașă bestialitate.
Și revin la problema reală: reacția conducerii Rusiei, reacția lui Putin. Se pare că unii au uitat cum a reacționat acesta după atentatele cecene: a condus un atac teribil asupra Ceceniei, care a fost readusă de partea Rusiei până astăzi.
Dar față de acest atentat? Pot doar să mă rog – și pentru cei care ar face acest gest, și pentru victimele care ar urma – să nu ne trezim în fața unui „răspuns nuclear”. Căci un asemenea gest ar aduce o (și mai) mare osândă pe sufletele autorilor. Atât pentru că ar însemna uciderea altor civili (și foarte mulți!), cât și începutul unui război nuclear.
Omul lui Dumnezeu își păstrează cumpăna și cumpătul și în vijelie sau crivăț. În fața Războiului din Ucraina mulți au devenit pătimași orbi, susținând fanatic o parte sau alta – deși sunt părți la fel de rele și vinovate. Am încercat și încerc neîncetat să îmi păstrez gândirea dreaptă, văzând adevărul, nu ideile propagandei de o nuanță sau alta. Ca urmare, deși sunt împotriva invaziei Rusiei în Ucraina, trebuie să condamn acest act cumplit, inuman, drăcesc. Trebuie să mă rog pentru mila lui Dumnezeu față de civilii uciși. Și trebuie să mă rog să înceteze aceste acte monstruoase.
Mă tem că mulți vor păcătui, bucurându-se nebunește de moartea unor civili. Civili care mâine s-ar putea să fie ei, copiii lor sau părinții lor, dacă această oroare a războiului nu încetează. Cei care se bucură ori se vor bucura ar fi, fariseic, extrem de supărați dacă s-ar aplica „părții lor” aceeași „metodă” folosită astăzi la Moscova.
Să ne pară rău de toată rătăcirea, de toată răutatea, ura și minciuna. Să căutăm Adevărul, Iubirea, Dreptatea lui Dumnezeu. Doar așa vom putea rămâne oameni atunci când mulțimi întregi devin neoameni.
România Străveche - Ancient Romania 