O pagină de Istorie: Patriarhul Nicodim vs. Stalin

23, martie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

După al Doilea Război Mondial, la cererea puterii sovietice, autorităţile române au făcut presiuni intense la adresa patriarhului Nicodim de relansare a relaţiilor bisericeşti româno-ruse după întreruperea survenită de măsurile antireligioase luate de puterea bolşevică după 1918. Noul context geopolitic european şi oriental îl convinsese pe Stalin să-i dea o atribuţie specială Bisericii Ortodoxe Ruseşti, care se evidenţiase în mobilizarea maselor în marele război de apărare a patriei. Stalin înţelegea că pentru aplicarea planului său panslavist avea nevoie de influenţa bisericească în lumea ortodoxă.

Biserica Rusă trebuia să se regăsească pe scena Ortodoxiei, pentru care a iniţiat un amplu proiect diplomatic eclesiastic la nivelul patriarhiilor apostolice orientale, dar şi la autocefaliile naţionale. Iar cea mai importantă autocefalie ortodoxă era Biserica Ortodoxă Română. Existau totuşi o serie de impedimente în relaţia cu partenerul român, determinate de situaţia canonică a românilor din Basarabia interbelică, restituirea bunurilor bisericeşti luate de autorităţile române din acest spaţiu, dar şi din cel fost transnistrean (dintre Nistru şi Bug) şi mai ales repatrierea slujitorilor basarabeni şi bucovineni.

Toate aceste doleanţe le exprima patriarhul moscovit Alexei într-o scrisoare trimisă patriarhului Nicodim în mai 1945, adusă chiar de şeful unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Ruse, în persoana episcopului Ieronim al Chişinăului. Astfel, autorităţile sovietice, care erau fără nici o îndoială în spatele diplomaţiei promovată de prelaţii ruşi, avansau o politică maximală, cerând cât mai mult, în ideea că sunt cele care domină situaţia în timpul negocierile, la care era delegat să participe chiar episcopul înscăunat la Chişinău de sovieticii care reveniseră în Basarabia. Evident că prezenţa lui Ieronim putea fi şi un mijloc de intimidare la adresa reprezentanţilor ortodocşi români, mai ales că se ceruse Patriarhiei Române întoarcerea la calendarul vechi şi recunoaşterea Mitropoliei Rutene de Cernăuţi.Fără nici o urmă de intimidare, patriarhul Nicodim îi răspundea omologului rus în cei mai diplomatici termeni bizantini, refuzându-i punct cu punct cererile venite de la Moscova… continuarea articolului scris de Adrian Nicolae Petcu pe site-ul Ziarului Lumina (click aici).

Atac terorist la Moscova

22, martie, 2024 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În această seară niște gunoaie subumane – cel puțin patru la număr – au atacat cu arme automate civilii aflați la un concert (în Moscova). Se vorbește și de explozii. Se numără zeci de civili uciși (deocamdată peste 40) și despre mai mult de o sută de civili uciși.

Lașitatea atacurilor asupra civililor dezonorează deplin pe autorii direcți și indirecți. Niciun luptător adevărat nu îi atacă pe cei care nu se pot apăra – doar gunoaiele subumane, doar cei îndrăciți prin voia lor pot să facă așa ceva.

Da, Războiul din Ucraina putea să nu existe: era de ajuns ca la Kremlin să fie cineva cu o mai mare stăpânire de sine (care să nu se lase corupt de puterea și averile căpătate, temporar, prin această manevră). Sau, da, era de ajuns ca la Washington să fie Donald Trump, în locul marionetei scârboase zisă Joke Biden.
Însă, chiar dacă cineva ia în seamă doar unii vinovați (cei de la conducerea Rusiei, în speță), atacul asupra civililor este inuman și de neiertat. Și, pe deasupra, de o maximă imbecilitate.

Ca să crezi că Rușii se sperie de un asemenea atentat trebuie să ai un I.Q. extrem de redus, o incultură deosebit de mare și o aroganță și mai mare (astfel încât nici nu ceri sfaturi competente, nici nu asculți de ele dacă există).
Rușii au de-a face cu moartea nu doar de doi ani de zile: istoria Rusiei este un carnagiu reciproc, în care fertilitatea Rusoaicelor a fost cheia supraviețuirii. (Așa cum iresponsabilitatea Româncelor, care își ucid în masă copiii, este cheia pieirii Românofonilor.)
În fața unui asemenea atac Rușii răspund cu furie și ură. Iar dacă nu o fac pe loc, o vor face mai târziu.

Pentru pilotul rus ucis de Turci aceștia au plătit cu sute de soldați de-ai lor loviți „accidental” de trupele (pro-)ruse. A fost un joc tăcut la nivel mediatic, și care a adus – paradoxal pentru Românii învățați să fie slugi și sclavi – la prietenia actuală dintre cele două țări: cei tari îi respectă doar pe cei tari, cei luptători pe luptători îi respectă, pe sclavi nimeni.

Totuși merită subliniat că asemenea acte au loc între militari, între luptători.
Da, va spune cineva, dar și Rușii au atacat civilii, chiar în timp de pace.
Este adevărat. Este una dintre marile critici aduse Rusiei – și este o vină pe care mulți Ruși o recunosc și o regretă.
Pentru că asemenea acte țin de cea mai lașă bestialitate.

Și revin la problema reală: reacția conducerii Rusiei, reacția lui Putin.
Se pare că unii au uitat cum a reacționat acesta după atentatele cecene: a condus un atac teribil asupra Ceceniei, care a fost readusă de partea Rusiei până astăzi.

Dar față de acest atentat?
Pot doar să mă rog – și pentru cei care ar face acest gest, și pentru victimele care ar urma – să nu ne trezim în fața unui „răspuns nuclear”. Căci un asemenea gest ar aduce o (și mai) mare osândă pe sufletele autorilor. Atât pentru că ar însemna uciderea altor civili (și foarte mulți!), cât și începutul unui război nuclear.

Omul lui Dumnezeu își păstrează cumpăna și cumpătul și în vijelie sau crivăț.
În fața Războiului din Ucraina mulți au devenit pătimași orbi, susținând fanatic o parte sau alta – deși sunt părți la fel de rele și vinovate.
Am încercat și încerc neîncetat să îmi păstrez gândirea dreaptă, văzând adevărul, nu ideile propagandei de o nuanță sau alta.
Ca urmare, deși sunt împotriva invaziei Rusiei în Ucraina, trebuie să condamn acest act cumplit, inuman, drăcesc. Trebuie să mă rog pentru mila lui Dumnezeu față de civilii uciși. Și trebuie să mă rog să înceteze aceste acte monstruoase.

Mă tem că mulți vor păcătui, bucurându-se nebunește de moartea unor civili. Civili care mâine s-ar putea să fie ei, copiii lor sau părinții lor, dacă această oroare a războiului nu încetează.
Cei care se bucură ori se vor bucura ar fi, fariseic, extrem de supărați dacă s-ar aplica „părții lor” aceeași „metodă” folosită astăzi la Moscova.

Să ne pară rău de toată rătăcirea, de toată răutatea, ura și minciuna. Să căutăm Adevărul, Iubirea, Dreptatea lui Dumnezeu. Doar așa vom putea rămâne oameni atunci când mulțimi întregi devin neoameni.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. V. Moldovenii de pretutindeni sunt copiii României

22, martie, 202424, martie, 2024 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. V. Moldovenii de pretutindeni sunt copiii României

partea dinainte aici

Moldovenii ce locuiesc în Moldova,
Basarabia și până în guberniile învecinate,
Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic
în gubernia Ecaterinoslav
sunt români.
L.S. Berg (academician sovietic)

Printre multele doctrine neortodoxe rusofone care, după cum am arătat, sunt construite pe răstălmăcirea canoanelor Bisericii, poate cele mai urâte (și rădăcina răului) sunt cele șovine (etnofiletiste). Și mai cu seamă este urâtă și împotriva lui Dumnezeu doctrina moldovenismului rusofon.

Moldovenismul rusofon este o doctrină de stat și bisericească apărută în Imperiul Țarist și preluată și mărită (în rău) de Uniunea Sovietică.
Această doctrină pretinde că Moldovenii ar fi altă rasă, ori cel puțin altă etnie ori naționalitate decât Românii.

Iar această doctrină se construiește numai prin minciuni și insulte, multe jigniri și învinuiri. Aceste jigniri și învinuiri, de pildă, îi declară pe Români înapoiați, primitivi, sălbatici, cotropitori, asupritori, Țigani, străini și altele asemenea.
Este ușor de văzut de către orice creștin că sunt anti-creștine și urâte de Dumnezeu asemenea insulte și acuzații – adeseori proferate chiar de clericii rusofoni din Republica Moldova și Regiunile Odesa și Cernăuți.
Este ușor de văzut de către orice creștin că asemenea purtări și vorbe sunt ale rătăcirii șovinismului (etnofiletismului), străină Bisericii lui Dumnezeu.

Dar ele sunt foarte trebuincioase propagandei rusofone în Republica Moldova și celelalte ținuturi românești. De ce? Pentru că fără ele celelalte minciuni rusești sunt ușor de descoperit.
Rostul acestor învinuiri și jigniri este de a aduce anume teama și scârba de Români în sufletele Românilor din teritoriile ocupate de Sovietici; Români declarați, desigur, ”Maldavani” sau Moldoveni. Astfel încât să se aducă ură între frați, dezbinare și înstrăinare, ca pași către rusificarea (azi și ucrainizarea) Românilor de la Est și Nord de România.

Acum, ca unul născut la Galați, nu am întâlnit Gălățean care să nu se înțeleagă în graiul său moldovenesc fie cu Ardelenii, fie cu Dicienii (Dobrogenii), fie cu Muntenii, Oltenii, Bănățenii, Bihorenii sau orice alți Români.

Nu am găsit asemenea oameni oriunde am fost în Moldova: în Botoșani sau Neamț, în Suceava ori Bacău, în Vrancea sau Iași, în Cahul sau Reni etc. Pretutindeni oamenii care vorbeau graiul moldovenesc se înțeleg foarte bine cu Românii din Ardeal, Banat, Muntenia, Crișana, Maramureș, Dicia (Dobrogea) și Muntenia, sau din alte părți. Ceea ce dovedește fără putință de tăgadă cinstită că vorbim toți aceeași limbă.

Aceasta s-a înțeles foarte bine de către toți cei din Republica Moldova care știu „moldovenește” și au călătorit în România. Căci s-au înțeles cu Românii foarte bine, cel mult poticnindu-se la unele rusisme intrate în graiul lor de pe urma ocupațiilor rusești.

Dar, iată, sunt mai departe voci, fie rusești, fie rusofone, care mai departe mint că ar exista un „neam moldovenesc”. Acesta fiind, mint aceleași voci, cu totul deosebit de Români, ba chiar în dușmănie cu aceștia. Minciunile maldavane sunt de origine rusească și urmăresc dezbinarea Românilor din stânga și dreapta Prutului ca să fie stăpâniți de Moscova.

Acum o să amintesc faptul că Statul Rus nu poate fi învinuit pentru intenția expansionistă. Dincolo de visele utopice ale pietiștilor români, expansionismul este visul fiecărui stat – cu excepția celor înrobite și spiritual. Dar, foarte însemnat, Statul Rus poate fi învinuit pentru mijloacele subumane întrebuințate foarte des și cu totul fără rost pentru atingerea dorințelor de expansiune.

Dacă Rusia lui Petru I ar fi fost cinstită față de Români, lăsându-i în legea lor, cu limba și rânduielile lor, de mult ar fi ajuns hotarele Rusiei la Mediterană și Siria. Dar, așa cum Imperiul Otoman s-a măcinat până la epuizare în încercarea zadarnică a supunerii Românilor, la fel s-a oprit și înaintarea Rusiei la Principatele Române. Și asta pentru că Dumnezeu a bătut Rusia, de multe ori, pentru mijloacele subumane folosite împotriva Românilor, Cerchezilor, Osetinilor și altor etnii și națiuni.

Între aceste mijloace se numără și necanonica și blestemata intrare a lui Petru I peste Biserica Rusă, care de atunci și până astăzi este puternic subordonată Statului Rus. O situație osândită de Sinoadele Ecumenice repetat. Așa cum osândită este și slujirea Statului de către Biserică pentru scopurile sale murdare. Căci rostul Bisericii este de a curăța și înălța oamenii către Dumnezeu, iar nu de a fi încă un serviciu secret sau public în slujba Statului.

Însă Biserica Rusă de multe ori s-a făcut părtașă genocidurilor organizate de Statul Rus ori de cine știe ce mare dregător rus dintr-o provincie sau alta.
În Basarabia, din 1812, și în Herța și nordul Bucovinei din 1940, Biserica Rusă a călcat în picioare toate canoanele privind organizarea și autoritatea episcopiilor și mitropoliilor. A vegheat și colaborat la genocidurile anti-românești ale Rusiei și Uniunii Sovietice. A fost unul din marile mijloace de propagandă șovină, etnofiletistă, anti-românească, precum și unul din marile mijloace de slăvire a Rusiei Țariste sau Uniunii Sovietice (amândouă state anti-creștine).

Și, din păcate și felurite patimi, a continuat această politică și din 1992 încoace. Deși avea toate prilejurile să rupă tradiția călcării în picioare a Canoanelor Bisericii.

Chiar și în aceste zile Mitropolia rusească a Chișinăului și „întregii Moldove” (iredentistă denumire rusofonă!) aruncă pe diferite voci aceeași otravă a propagandei anti-românești.

De pildă politicianul rusofon și necanonicul episcop „de Bălți și Fălești”, Marchel Mihăescu.
Acesta s-a aliat cu dușmanii integrității Republicii Moldova, cu Rușii, cu Găgăuzii și alții asemenea în așa numita „Mișcare Populară Moldova Mare”. Care își propune să adune sub autoritatea Chișinăului (condus, se înțelege, de conducătorii „Mișcării Populare Moldova Mare”) și Republica Moldova, și Regiunea Odesa, și Regiunea Cernăuți, precum și Moldova din România, ba chiar și Maramureșul și părți din Transilvania.
Asemenea președinților rusofoni Voronin și Dodon, și episcopul rusofon Marchel vrea ca sintagma „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” să însemne concret autoritatea asupra ținuturilor înșirate mai sus. Într-o așa-zisă „Moldovă Mare” care ar trebui să facă parte din… spațiul rus.

Știind acestea, nu avem de ce să ne mirăm că episcopul Marchel jignește în fel și chip acei clerici și credincioși care se întorc la Biserica Română (de care aparțin canonic). Pe clerici veniți în canonica Mitropolie a Basarabiei (recunoscută ca românească și de Patriarhul Nifon, pe care Biserica Rusă pretinde că îl ține de sfânt) Marchel Mihăescu îi declară
„cele mai josnice, cele mai șantajabile elemente”, „cumpărați”, „vânduți”, „lingăi”, „trădători”, „slugarnici” etc.

Și pe Români, ca națiune, de asemenea îi jignește, declarându-i „dușmani”, „ocupanți”, „obraznici”, „ignoranți” și „invadatori”, precum și altele asemenea.

Iar față de aceste declarații șovine, într-un limbaj cu totul nedemn și rușinos pentru un episcop, Biserica Rusă și Mitropolia rusească a Chișinăului „și a întregii Moldove” nu ia nicio măsură. Ori poate nici nu sunt în stare să ia, după cum spun multe voci în Republica Moldova.

Mai rău și mai urât, însă, același Marchel Mihăescu își face și mai mult de rușine numele românesc. Pentru că încearcă să îi sperie pe clericii basarabeni ca pe niște copii mici. Spunând că

„Românii nu îi vor înlocui acum cu ai lor, dar să nu se liniștească prea mult pentru că aici se termină tot cu ce ar putea ei să se liniștească. Este vorba că chiar cu prima ocazie ei (Românii n.n.) se vor izbăvi de ei (clericii basarabeni n.n.). Și cred că într-un fel ei ar merita o astfel de acțiune.”

Și continuă pe această temă, încercând să păcălească pe cine nu gândește.
Dar adevărul este că, în primul rând,

Moldovenii de pretutindeni sunt copiii României.

Expresia „Românii nu îi vor înlocui cu ai lor” arată o gândire întunecată, rusofonă, care nu înțelege că Moldovenii sunt Români și așa îi vede și Patriarhia Română și toată Biserica Ortodoxă Română.

Da, Moldovenii sunt altceva decât Rușii, asta e adevărat. Dar sunt totuna cu Românii. Doar că ei sunt Români dintr-o parte sau alta a Moldovei (ori din Moldoveni așezați în alte locuri românești sau pribegiți în străinătate). În vreme ce alți Români sunt dintr-o parte sau alta a Transilvaniei, ori a Munteniei, ori a altei provincii românești.

Acest lucru se vede și dintr-un fapt ce este și el un argument hotărâtor împotriva minciunilor șovine rusofone:

Mitropolia Basarabiei este autonomă.

Spre deosebire de Mitropolia rusească a Chișinăului „și întregii Moldove”, unde Rusia face hirotonii când vrea, în Mitropolia Basarabiei doar episcopii locului hotărăsc hirotoniile.
Deci nici vorbă să fie cu putință ca vreo episcopie din România, sau chiar Patriarhia, să vină peste episcopii Basarabiei ca să schimbe preoți, diaconi sau dascăli cum face Biserica Rusă.

Mai mult, rânduiala Bisericii Ortodoxe Române este ca, pe cât se poate, preoții să fie fiii județului în care sunt numiți.
Adică pentru parohiile din Județul Alba se preferă candidați din județ, la fel pentru cei din Timiș, Galați sau Iași.
Atunci când se întâmplă să nu fie candidați din județ (cum se întâmplă în părțile copleșite de coloniștii străini) se preferă, iarăși, candidați din provincia istorică în cauză. Aceștia cunoscând obiceiurile locului și putând face mai bine pastorație și misiune decât unii din alte părți.

Desigur, există o deosebire la mânăstiri, unde, după legea străveche, este primit oricine trece de încercările noviciatului. Așa cum, de altfel, se face și în mânăstirile ortodoxe din celelalte țări.

Prin urmare, nu este nicio șansă ca să dea năvală Ardeleni sau Munteni, Olteni sau Arădeni etc. în Republica Moldova pentru posturile preoțești de aici. Dimpotrivă, ele vor fi date de episcopii locului, după înțelepciunea dată lor de Duhul Sfânt, fiilor Republicii Moldova. Așa cum se face în toată Biserica Ortodoxă Română (și așa cum este canonic).

Și am putea veni și la argumentul stării economice, pentru că aceasta este mai slabă în Republica Moldova decât în oricare provincie a României.
Dar acesta este necuviincios pentru slujitorii Domnului. Și, mai mult, este și trecător, căci se poate ca în viitor lucrurile să se schimbe foarte mult.

Însă celelalte rămân, căci sunt fapte, iar nu închipuiri și discursuri mincinoase. Și cel mai minunat dintre aceste fapte, care a dat cântecele malurilor Prutului ale atâtor artiști-eroi este că

Moldovenii de pretutindeni sunt copiii României, acum și pururea și în vecii vechilor. Amin!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Merită amintit că episcopul Marchel crede că are dreptul să „expulzeze din cinul preoțesc”, adică să caterisească, pe preoții care au venit la canonica Biserică Română, părăsind necanonica Mitropolie rusească a Chișinăului „și întregii Moldove”. Am arătat în părțile dinainte ale acestei lucrări că episcopii aceștia necanonici ai Mitropoliei rusești din Republica Moldova nu au niciun drept canonic să pedepsească pe clericii care vin la Biserica Ortodoxă Română. Căci Mitropolia Basarabiei este singura canonică în Republica Moldova, după cum am dovedit cu prisosință și vede oricine citește Canoanele Bisericii și Istoria Bisericii din Moldova (respectiv din Basarabia). Deci „pedepsele” date de episcopii necanonici preoților intrați în buna rânduială a Bisericii cad pe capetele celor care săvârșesc nedreptatea. Și cu nimic nu îi ating pe preoții aceia.

P.P.S. Adaug aici un lung dar folositor interviu luat de Sergiu Praporsic („Flux”) marelui patriot Vlad Cubreacov. Este, zic eu, un document istoric. Singura mea schimbare în text este adăugarea, pe cât am putut, a diacriticelor (ă, â, î, ș, ț). Acest interviu poate lămuri cititorul asupra cinstei Bisericii Ruse în raporturile cu Românii și alte naționalități, asupra multor lucruri pe care le-am înfățișat ori doar le-am atins în lucrarea de față.

„Capul de pod al sfintei Rusii” sau „santinele rusești” contra Basarabiei

Chișinău, Basarabia/ Romanian Global News
vineri, 08 februarie 2008
Romanian Global News prezinta mai jos un interviu cu Vlad Cubreacov, europarlamentar și președinte al fracțiunii parlamentare PPCD de la Chișinău, preluat de la colegii de la Flux.md – Domnule Cubreacov, în ultimul timp unul dintre subiectele de interes public este cel al raporturilor dintre Stat si Biserica, aceasta din urma fiind acuzata de implicare in chestiuni politice. – Subiectul merita dezbătut, cu atât mai mult cu cât acuzațiile îi sunt aduse fără nici un temei real unei singure Biserici, și anume Mitropoliei Basarabiei, in timp ce este trecuta cu vederea activitatea subversiva pe care Biserica Ortodoxa Rusa si filiala sa locala o desfășoară de aproape doua decenii împotriva unității și integrității teritoriale a Republicii Moldova – De ce sunt atât de importante in Republica Moldova aspectele privind interferența Bisericii Ortodoxe Ruse? Biserica Ortodoxa Rusă, un agent de influenta si control geospiritual al Kremlinului – Pentru ca noi reprezentam singura populație neslava din captivitatea fostului imperiu sovietic coreligionara cu rușii, etnia altădată hegemonă. De aceea, Biserica Ortodoxa Rusa este văzută de politicienii de la Kremlin ca un agent de influență și control geospiritual care lipsește în alte state desprinse in 1991 de colosul rusesc. Unii au comparat Biserica Rusa cu o armata a 15-ea de ocupație. De fapt, aceasta se manifestă ca un braț religios al imperialismului rus, care nu a ezitat niciodată să se servească de stindardul Ortodoxiei pentru promovarea intereselor sale secular-politice. – Problema este mai veche. Acum zece ani ați făcut o declarație la Consiliul Europei despre implicațiile nefaste ale Bisericii ruse în Moldova. – Împreună cu alți membri ai Adunării Parlamentare a Consiliului Europei am elaborat și difuzat, la 3 iulie 1998, Declarația nr. 279 (Doc.8156) privind complicitatea Patriarhiei Moscovei și a întregii Rusii cu regimul ilegal și secesionist instalat în partea de răsărit a Republicii Moldova. Arătam în acel document că, din 1992, Patriarhia Moscovei întreține relații directe, speciale și privilegiate cu regimul separatist instalat pe teritoriul Moldovei ocupat de armata a 14-a rusă și că la 1 septembrie 1995, dând curs solicitărilor acelui regim, Biserica rusă a desființat episcopia de sud-est, cu sediul la Tighina, creând în același timp o alta la Tiraspol, special pentru teritoriul controlat de separatiști, și hirotonindu-l ca episcop al acesteia pe cetățeanul Federației Ruse, Victor Ivanovici Ovcinnikov, cu numele de Iustinian de Dubăsari și Tiraspol. Arătam, de asemenea, ca in luna mai 1996, Patriarhul Moscovei, Alexei al II-lea, l-a decorat pe capul separatiștilor Igor Smirnov, iar în iunie același an episcopul Iustinian a fost decorat de Smirnov cu „Ordinul Republicii Nistrene”. Era o recompensa pentru faptul că Iustinian se angajase într-un șir întreg de activități politice împotriva Republicii Moldova, exacerbând ideile panslavismului și spiritul naționalist rus, întreținând, totodată, relații cu anumite cercuri clericale si financiare proruse din regiunea Balcanilor, mai cu seama din Serbia. Mai arătam atunci că autoritățile de la Chișinău, favorabile structurilor bisericești ruse din Republica Moldova, din păcate nu au reacționat niciodată în mod adecvat față de această situație. Pe teritoriul țării noastre, Igor Smirnov este individul căruia Biserica Rusa i-a prins in piept cele mai multe distincții – Ce alte elemente relevă relațiile „directe, speciale și privilegiate” ale Bisericii ruse cu regimul de la Tiraspol? – La suprafață stă faptul că, pe teritoriul țării noastre, Igor Smirnov este individul căruia Biserica rusă i-a prins în piept cele mai multe distincții, primind și cele mai multe binecuvântări. Creditare morală maxima. Acest „creștin exemplar” în ochii Patriarhiei ruse s-a „învrednicit” de următoarele decorații bisericești: 1) Gramata Patriarhală (mai 1996), 2) Oul pascal de Aur (mai 1996), 3) ordinul „Cuviosul Serghie de Radonej” (octombrie 1998), 4) ordinul „Sfântul Kneaz Daniil al Moscovei”, de gradul II (octombrie 1998) și 5) ordinul „Sfântul Gheorghe” (mai 2005). Toate aceste distincții i-au fost conferite căpeteniei separatiste, vinovate de crimă împotriva Republicii Moldova, de chiar Sinodul permanent al Bisericii ruse, din care face parte de drept si mitropolitul Vladimir (Nicolai Vasilievici Cantarean) de la Chișinău. Formula oficială cu care Biserica rusă i se adresează constant lui Smirnov este „Excelenta Sa, Președintele Republicii Moldovenești Nistrene”. Dintre clericii din Republica Moldova primul i s-a adresat public cu o asemenea formula arhimandritul Marchel (Mihăiescu), fost paroh la Râbnița și actual episcop de Bălti. Mărturie stau telegramele și scrisorile lui către Smirnov din timpul războiului din 1992, publicate în fițuica separatistă „Rabnitki Metallurg”. Apropo, anume acestui cleric i se datorează și participarea la asaltul episcopiei de Bălți din 10 septembrie 1992 a 20 de persoane înarmate aduse de la Râbnița și conduse de Igor Haidukevici și Aleksandr Tomazenko, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir și acordul căpeteniilor separatiste de la Tiraspol. Patriarhia Moscovei întreține o bogată corespondență cu căpeteniile separatiste, cărora le recunoaște calitățile de impostură în care s-au autoplasat – Episcopul Marchel nu este singurul ierarh care s-a remarcat prin asemenea fapte „creștinești” și „patriotice”… – Un șir întreg de ierarhi ruși i-au acordat vizite oficiale lui Smirnov și au făcut declarații publice, cu pronunțat caracter politic, împotriva țării noastre. Alteori, aceștia au trimis mesaje de susținere fățișă a activității antistatale desfășurate de Smirnov. Astfel, Mitropolitul rus de Odesa si Ismail, Agafanghel (Alexei Mihailovici Savvin), la 18 septembrie 2006, îi trimite lui Smirnov o telegramă, publicata de separatiști, în care spune că „întreaga comunitate religioasa din regiunea Odesa salută rezultatele referendumului din 17 septembrie 2006. Vă felicităm din suflet cu prilejul strălucitului bilanț al acestui referendum”, că „acest eveniment va contribui la consolidarea relațiilor de frățietate dintre popoarele slave de răsărit” și că „procesul de consolidare a statalității și independenței Republicii Transnistrene este unul ireversibil”. Tot in septembrie 2006, însuși Patriarhul Moscovei, Alexei al II-lea, l-a felicitat pe Smirnov în legătură cu rezultatele „referendumului”, dorindu-i „putere fizica și spirituala pentru a continua lucrările utile la locul slujirii Domniei voastre”. Patriarhia Moscovei a întreținut de-a lungul anilor o bogata corespondenta cu căpeteniile separatiste, cărora le recunoaște calitățile de impostura in care s-au autoplasat, fapt relatat pe larg de presa din Republica Moldova. – Doar Smirnov este atât de înalt apreciat, susținut și încurajat de Biserica rusă ca „mare creștin”? – Nicidecum. La 15 octombrie 2007, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Alexei al II-lea, i-a conferit ordinul „Cuviosul Serghie de Radonej”, de gradul II, lui Grigori Maracuta, altă căpetenie a regimului separatist de la Tiraspol, în calitatea acestuia de „reprezentant special al Sovietului Suprem al RMN pentru relații interparlamentare”. Ordinul i-a fost înmânat lui Maracuta de episcopul Iustinian Ovcinnikov. Acest gest al Bisericii ruse a fost făcut în prezența altor doi ierarhi veniți special din Rusia: arhiepiscopul Aleksandr (Aleksandr Ghennadievici Moghiliov) de Kostroma și Galici și episcopul Tihon (Nikolai Vladimirovici Stepanov) de Arhanghelsk și Holmogorie. Potrivit mediilor separatiste, la ceremonie au mai participat A. Koroliov, „vicepresedinte al RMN”, V. Krasnoselski, „ministru de interne al RMN”, și V. Kostarko, „șeful administrației de stat a orașului Tiraspol”. Cu numai o zi înainte, la 14 octombrie 2007, Marina Smirnova, nora „președintelui” Smirnov și președinte al sucursalei tiraspolene a „Gazprombank”, primea la Moscova, din preacinstita mana a Patriarhului Alexei al II-lea, ordinul „Binecredinciosul țarevici Dimitrie”. Gramata din partea Patriarhiei Moscovei pentru Smirnov, care nu-și ascunde convingerile ateiste – Toate aceste gesturi de susținere a separatismului se întâmplă cu complicitatea mitropolitului Vladimir de la Chișinău? – Bineînțeles. Mai grav este ca mitropolitul Vladimir a încercat chiar să justifice aceste gesturi. La 20 august 1997, corespondentul unei agenții chișinăuiene de presă l-a întrebat: „Reprezentanții Mitropoliei Basarabiei acuză Mitropolia Moldovei de activitate politică, deși, conform Constituției, Biserica este separată de stat. Drept exemplu, s-a afirmat ca episcopul de Dubăsari Iustinian i-a înmânat liderului Transnistriei, Igor Smirnov, din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, o Gramată Patriarhală, semnată de Patriarhul Alexei al II-lea, și un Ou pascal de Aur pentru înalte merite în apărarea Ortodoxiei și a intereselor rușilor de peste hotarele Rusiei”. Mitropolitul Vladimir a acceptat să răspundă și a fost cât se poate de explicit: „Adesea noi îi decorăm pe unii activiști politici, dar în calitate de binefăcători ai Bisericii, nu de politicieni. Au primit distincții din partea mea și fostul (Mircea Snegur – n.n.), și actualul președinte al Moldovei (Petru Lucinschi – n.n.), primul ministru (Ion Ciubuc – n.n.) și primarul Chișinăului (Serafim Urechean – n.n.), pentru contribuții la restaurarea Catedralei și pentru ajutor la zidirea clopotniței din centrul capitalei. Noi îi decorăm neapărat pe politicienii care sponsorizează Biserica. Dar aceasta nu vorbește despre faptul ca sprijinim și linia lor politică”. În octombrie 1997, ziarul moscovit „Nezavisimaia Gazeta” (nr. 10) comenta această situație astfel: „Unii observatori locali remarcă faptul că în ultima vreme se înregistrează o anumită tendință de creștere a autorității mitropolitului Petru și de scădere a autorității mitropolitului Vladimir. O mare nedumerire a trezit, bunăoară, decorarea președintelui Moldovei, Petru Lucinschi, de către cel din urma cu un ordin bisericesc, după ce la începutul lunii iunie anul curent Lucinschi inaugurase cu multa pompa la Chișinău …o loja masonica! La fel de stranie este si decorarea cu Gramata Patriarhala a președintelui Transnistriei, Igor Smirnov, care nu-și ascunde convingerile ateiste”. Mai nou am văzut că mitropolitul Vladimir i-a decorat pe șefii unor ministere de forță de la Chișinău, dar și pe unii înalți demnitari din cadrul Serviciului de Informații și Securitate. – Episcopul Iustinian ce spune in acest context? – Cel care poarta în piept cu mândrie „Ordinul Republicii Nistrene” susține, bunăoară, într-un interviu acordat revistei „Zarubejie blijnee i dalnee” (1998, nr. 3, pag. 41.) că „republica transnistreana” este „un garant al independenței Moldovei și, concomitent, o santinelă a intereselor Patriarhiei Moscovei în regiune.” Abordând lucrurile strict geopolitic, episcopul Iustinian a menționat că „în situația creată îmi văd sarcina în consolidarea pe toate căile a poziției Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune. Daca vom reuși să rămânem devotați Patriarhiei Moscovei pe acest petic de pământ, înseamnă ca le vom da o mana de ajutor și Mitropoliei Moldovei, și raioanelor învecinate ale Ucrainei.” Iustinian vorbește cu orice ocazie despre așa-numitul „popor transnistrean”, iar revista eparhiala de la Tiraspol, „Pravoslavnoie Pridnestrovie”, susține rubrica „Transnistria – pământ rusesc”. Începând cu anul 1996, Iustinian a salutat din tribuna, alături de Igor Smirnov și ceilalți criminali de la Tiraspol, toate paradele militare ale separatiștilor. A binecuvântat mai multe așa-numite „Mari Adunări ale trupelor căzăcești de la Marea Neagră”, ținând cuvântări împotriva Chișinăului. Este în relații de strânsă colaborare cu MGB-ul de la Tiraspol, condus de Vadim Sevtov-Antiufeev, dar și cu așa-zisul „Consiliu de Securitate al Republicii Moldovenești Nistrene” în frunte cu Iuri Suhov. Una din ultimele isprăvi ale lui Iustinian este organizarea și binecuvântarea la Tiraspol, în octombrie 2007, a unei masuri propagandistice de sprijinire a separatismului cu genericul „Ortodoxia și patriotismul”, fiind, bineînțeles, vorba de patriotismul rusesc. „Nado daviti, daviti etu Mitropoliiu” – Nu vă mai întreb atunci care ar fi atitudinea episcopului Iustinian față de Mitropolia Basarabiei… – Episcopul Iustinian este vicepreședinte al Sinodului „Bisericii Ortodoxe din Moldova” (BOM), adică mâna dreaptă a mitropolitului Vladimir. În august 1997, la numai doi ani de zile de la trimiterea lui în misiune în Republica Moldova, Iustinian spunea cu destula ura, în cadrul unei întâlniri cu președintele Petru Lucinschi: „Nado daviti, daviti etu Mitropoliiu”. De atunci și până azi poziția lui nu s-a schimbat nici o iotă. – Exista și organizații ale mirenilor din Biserica rusă care atacă unitatea Republicii Moldova? – Da. Uniunea cetățenilor ortodocși din Ucraina și Organizația regionala „Edinnoe Otecestvo” din „Novorossia”, având binecuvântarea Bisericii ruse, sunt cele mai active în acest sens. Să vedem ce spun înșiși reprezentanții acestor organizații. La 7 martie 2006, cele doua organizații blagoslovite de Biserica rusă făceau publica o Declarație comună care zice așa: „Puterea „oranj” de ocupație a instituit blocada eroicei Transnistrii. Este vorba de o răzbunare pentru faptul că cetățenii Republicii au îndrăznit sa se orienteze spre Rusia. O răzbunare împotriva ucrainenilor din Transnistria pentru faptul că aceștia, unul ca unul, au rupt-o cu Iuscenko la ultimele alegeri prezidențiale și pentru că au hotărât să susțină Blocul Nataliei Vitrenko, „Opoziția populară”, la alegerile în parlamentul Ucrainei, pentru faptul că rămân devotați Bisericii Ortodoxe Ruse și i-au izgonit de pe pământul Transnistriei pe rascolnicii filaretiști. Declarăm că acțiunile barbare și antipopulare ale MAE-ului rusofob al lui Tarasiuk vor conduce la o catastrofă umanitară în regiune. Întreaga responsabilitate pentru urmările acestei tragedii cade pe conducerile oranj din Moldova și Ucraina.” Vasili Ceprazov, vicepreședinte al organizației „Edinnoe Otecestvo”, declara tot atunci și pe același ton emfatic agenției Regnum: „Nici un picior de „portocaliu” nu va călca pe pământul acestei eroice parți a Novorossiei, al acestui cap de pod al Sfintei Rusii. Nu-i vom lăsa la greu pe frații din Republica Nistreana”. Aceste citate exprima puncte de vedere identice cu cele exprimate public de mitropolitul Odesei și Ismailului, Agafanghel Savvin, și se potrivesc de minune la rubrica „Fără comentarii”. SIS-ul s-a limitat la „acțiuni profilactice”, care nu au dat nici cel mai mic rezultat – Bine, dar avem în Republica Moldova organe de stat care ar trebui să se autosesizeze în acest caz grav de susținere a separatismului și de subminare a ordinii constituționale. Care este reacția lor? – Reacțiile sunt total inadecvate. De exemplu, ținând cont de statutul său de „santinelă a Bisericii Ruse”, episcopului Iustinian i-a fost acordată, în anul 2001, cetățenia Republicii Moldova. În noiembrie 2005, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, a fost decorat prin decret prezidențial cu “Ordinul Republicii”. Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova, fiind sesizat oficial asupra activității politice a episcopului Iustinian de subminare a ordinii constituționale, s-a limitat la „acțiuni profilactice” care nu au dat nici cel mai mic rezultat. Imaginați-vă ce reacție ar avea autoritățile statului nostru daca, prin absurditate, Patriarhia Romana (horribile dictu!) l-ar decora de 5 ori, cu cele mai mari distincții ale sale, pe un bandit ca Igor Smirnov, dacă Mitropolia Basarabiei ar fi aplaudat simulacrul de referendum separatist din 2006, dacă mitropolitul Petru (Păduraru) ar fi decorat de separatiști cu „Ordinul Republicii Nistrene” și ar saluta an de an paradele lor militare, dacă ar binecuvânta oștile căzăcești de pe „capul de pod al Sfintei Rusii” sau ar spune măcar o singură dată că „procesul de consolidare a statalității și independenței Republicii Transnistrene este unul ireversibil”… Dar, – slavă Domnului! -, nu este cazul. Pentru că nici Mitropolia Basarabiei nu este în cârdășie cu dușmanii de moarte ai Republicii Moldova și nici mai marii zilei nu văd țara noastră ca pe un stat european înscris firesc pe coordonatele tradiției sale spirituale, ci se uită la ea ca la, vorba Patriarhului Pavle (Stoevici-Goiko) al Serbiei, o „regiune tradițională a Moscovei”. Și Ministerul de Externe s-a spălat pe mâini – In calitatea dumneavoastră de deputat ați sesizat Serviciul de Informații și Securitate, Procuratura Generală ori alte instituții ale statului privind cârdășia Bisericii ruse cu regimul anticonstituțional din Transnistria? – Da, și nu o singură dată, mai cu seama în legătură cu susținerea fățișă a „referendumului” separatist din 17 septembrie 2006. Aceste instituții nu au reacționat însă adecvat. Răspunsurile SIS-ului au fost omisive și alambicate. Am reținut din acestea doar că „tentativele de implicare a Bisericii în activități extraecleziastice și de poluare a subconștientului localnicilor din stânga Nistrului privind diferențele etno-culturale și religioase dintre populația de pe malurile Nistrului se înscriu în șirul acțiunilor provocatorilor interni și externi, care au ca scop torpilarea procesului de reintegrare a țării” și că „mediatizarea materialelor privind susținerea multilaterală a liderilor secesioniști de către Patriarhia rusă și a ecleziasticului ucrainean se înscrie într-o succesiune temporală de răspuns la declarațiile ferme ale oficialilor din țările europene și organismele internaționale despre lipsa de efect a așa-numitului plebiscit”. Procuratura a fost cât se poate de explicită: „Procuratura Generală a examinat argumentele interpelării Domniei Voastre vizavi de „scrisorile și telegramele de felicitare” adresate de către reprezentanții clerului Patriarhiei Ruse liderului separatist I. Smirnov pe marginea așa-numitului referendum din 17.09.2006, desfășurat în stânga Nistrului. Chestiunea în cauză nu ține de competența organelor Procuraturii, deoarece sunt opțiuni cu caracter personal al cetățenilor altor state. Semnat: Procuror general adjunct Nicolae Oprea.” Ministerul Afacerilor Externe și al Integrării Europene îmi scria la 12 octombrie 2006: „În contextul interpelării Dumneavoastră pe marginea implicării factorilor ecleziastici în conflictul transnistrean, consemnăm următoarele: Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene a transmis misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova din Federația Rusă și Ucraina instrucțiuni în vederea obținerii unor informații mai detaliate la tematica în cauză și abordarea acestui subiect în cadrul discuțiilor cu reprezentanții țărilor de acreditare. În aceeași ordine de idei, menționăm că despre rezultatul intervențiilor de mai sus, Ministerul de Externe Vă va informa adițional”. Ministerul de Externe s-a spălat astfel pe mâini și nu este greu să presupuneți că acesta a uitat până azi să-mi mai comunice care au fost rezultatele respectivelor intervenții și discuții cu oficialii ruși și ucraineni, daca asemenea intervenții și discuții, în genere, au mai avut loc. – Biserica Rusa susține doar separatismul transnistrean sau exista complicități de acest fel și în alte regiuni? – Cunoaștem năravurile Patriarhiei din preajma Kremlinului. Ea procedează la fel și în cazul regimurilor separatiste implantate de Moscova în Georgia. Neamul georgian are o Biserică ortodoxă autocefală din anul 457. Recunoscând formal dreptul de jurisdicție al Bisericii georgiene asupra întregului teritoriu național, Biserica rusă încearcă să creeze în Osetia de Sud o așa-numită „Eparhie a Alaniei”, osetinii fiind preponderent ortodocși, iar în Abhazia încearcă să instituie o eparhie „abhază” autonomă, în timp ce abhazii sunt preponderent politeiști. În 1989, în Abhazia locuiau 46% de georgieni (ortodocși), 18% de abhazi (păgâni politeiști), 16% de armeni (monofiziți) și alții. În prezent, numărul georgienilor s-a redus la 29% din cauza persecuțiilor etnice și religioase care au determinat emigrări masive. Prea Sfințitul Daniel, episcop georgian de Suhumi și Imeretia, a fost forțat să se refugieze în interiorul țării, clerul georgian este izgonit în proporție de 95% din regiunea Abhaziei, iar putinii preoți georgieni care au mai rămas au parte de un tratament identic cu cel aplicat de autoritățile moldovene clerului Mitropoliei Basarabiei. Biserica rusă a acceptat deschiderea la Moscova a unei reprezentanțe oficiale a „bisericii abhaze” și, fără acordul Bisericii georgiene, formează în școlile teologice din Rusia mai multe cadre preoțești selectate dintre etnicii abhazi din partea de nord-vest a Georgiei. Căpeteniile separatiste Eduard Kokoiti din Osetia de Sud si Serghei Bagaps din Abhazia sunt recunoscuți ca „președinți” și tratați de Biserica rusă la fel ca și Igor Smirnov. Diferența este că Patriarhul Georgiei, Ilie al II-lea (Gudusauri-Siolasvili), a protestat energic de fiecare dată împotriva amestecului și abuzului rusesc în țara sa, pe când mitropolitul Vladimir de la Chișinău este mână în mână cu cei care sapă la temelia Republicii Moldova. – Ce concluzie putem trage în aceasta situație? – Concluziile sunt câteva: 1) Războiul purtat de Federația Rusa împotriva Republicii Moldova are o importantă componenta bisericească, pe lângă cele economică, mediatică, energetică etc. 2) Biserica rusă subminează statalitatea Republicii Moldova prin recunoașterea, intrarea în cârdășie deschisa și susținerea multilaterală a regimului anticonstituțional de la Tiraspol. 3) Biserica rusă profită de factorii politici pentru a-și permanentiza controlul spiritual și influența în țara noastră. 4) Autoritățile moldovene nu sunt capabile de reacții adecvate la agresiunea ecleziastica rusa, în general, și la cea din Transnistria, în special. 5) Este de datoria fiecărui cetățean să denunțe și să combată activ politica Bisericii ruse de subminare a statalității Republicii Moldova. – Vă mulțumim. Sergiu Praporsic, Flux

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. IV. Biserica Rusă apără încălcarea canoanelor… în numele canoanelor

21, martie, 202425, martie, 2024 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. IV. Biserica Rusă apără încălcarea canoanelor… în numele canoanelor

partea dinainte aici

Am arătat în părțile dinainte că structurile rusești din Basarabia sunt 100% necanonice. Și că în loc de pocăință și îndreptare, conducătorii locali ai necanonicei Mitropolii „a Chișinăului și întregii Moldove” se îndârjesc în încălcarea Legii Noi.
Dar acest lucru nu îl fac ei doar așa, pentru că vor, ci mai ales pentru că se tem de șefii lor de la Moscova.

Acest lucru se vede și din faptul că ei preiau – și la fel și M.S.C. și alții asemenea – exact ideile promovate prin Patriarhia Rusă.
De pildă, aceasta pretinde, într-un act din 12 Martie 2024, că Biserica Ortodoxă Română ar încălca felurite canoane.

1. În primul rând, că ar încălca anume canoanele privitoare la cei caterisiți (precum Canoanele 11, 12, 13 și 31 Apostolice, Canonul 17 Trulan și altele asemenea).
Însă condiția aplicării acestor canoane este, se înțelege, ca acele caterisiri invocate să fie canonice!

În această împrejurare, însă, ce avem?

Avem clerici care, ieșind din structurile etnofiletiste rusești, evident necanonice, sunt „pedepsiți” de Rusia prin așa-zise caterisiri, opriri de la slujire etc. Altfel spus, clericii rămași în rătăcire își arogă dreptul de a-i „pedepsi” pe cei care se îndreaptă!

Este absolut evident că asemenea „pedepse” nu sunt ortodoxe, iar singura valoare pe care o au înaintea lui Dumnezeu este aceea de osândire a celor care le emit.

Acest lucru, de altfel, este mărturisit și de Canonul 5 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, ce arată că se țin pedepsele canonice, indiferent dacă ereticii le ridică. Ceea ce este adevărat și invers, căci pedepsele necanonice, ca și binecuvântările necanonice sau altele asemenea nu au nicio validitate în Biserica lui Dumnezeu.

2. Ca o culme a ridicolului și a auto-osândirii, Biserica Rusă îndrăznește, fără pic de rușine, să invoce Canonul 31 Apostolic. Acesta poruncește ca

„Dacă vreun prezbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare separată și ar pune alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privința dreptei credințe și a dreptății, acela să se caterisească drept iubitor de stăpânire, căci este uzurpator. De asemenea și ceilalți clerici, câți se vor adăuga lui, iar laicii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una și a doua și a treia stăruință (de îndreptare) a episcopului.” (Canonul 32 Apostolic)

Este ridicol, absurd și rușinos ca acest canon să fie invocat de Biserica Rusă. Și mai ales în cazul Basarabiei! Căci exact acest canon a fost încălcat de Biserica Rusă în Basarabia de mai multe ori!
Pentru că ruperea protoieriilor, parohiilor și mânăstirilor din Basarabia de episcopii lor s-a făcut în 1812-1813 nu pentru că la aceștia s-ar fi găsit vreo prihană în dreapta credință sau altă privință. Ci s-a făcut pentru iubirea de stăpânire a Rusiei (barbarie și etnofiletism) și a Bisericii Ruse (care era în acea vreme sub administrarea Statului rus). De aceea s-au și plimbat episcopi și s-au schimbat titlurile și alcătuirile de mai multe ori: căci făcându-se schismă față de episcopiile canonice, nici nu se știa ce se va pune în loc. Doar se știa că trebuie să slujească rusismului, implicit deznaționalizării Românilor.

Iar invocând Canonul 31 Apostolic, Patriarhia Rusă nu face altceva decât să osândească pe toți cei care au urmat schismelor organizate de Rusia și Uniunea Sovietică, și în 1812-1813, și după aceea, și în 1940-1941, și în 1944 și după aceea, și în Decembrie 1992.

În Decembrie 1992, când Biserica Rusă ar fi trebuit să lucreze la vindecarea rănii făcută de etnofiletism, etatismul bisericesc, șovinismul anti-român etc. Adică ar fi trebuit să îndemne pe clericii din Republica Moldova, Regiunea Cernăuți și Regiunea Odesa să revină la Biserica Ortodoxă Română de care trebuie canonic să țină.
În loc de aceasta, Patriarhia Rusă a urmat îndemnul autorităților de stat implicate și în dezmembrarea Republicii Moldova (prin Războiul din Transnistria, autonomia găgăuză etc.). Și, în loc să îndrepte actele necanonice ale trecutului, s-a făcut continuatoare, înființând organizația rusofonă expansionistă numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” (după chipul înființării R.S.S.A. Moldovenești în 1924).

Pe scurt, Canonul 31 Apostolic îi osândește pe clericii din structurile rusești aflate în teritoriile canonice ale Bisericii Ortodoxe Române. Implicit, pe cei care au inițiat și continuă această schismă: membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse.

3. Pe aceeași linie de nerușinare și auto-osândire este și invocarea de către Biserica Rusă a Canonului 33 Apostolic. Îl cităm:

„Niciunul dintre episcopii și preoții sau diaconii străini să nu se primească fără scrisori de recomandare. Și aducându-le pe acestea, să fie cercetați (verificați). Și dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credințe, să fie primiți. Iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuință, să nu-i primiți pe ei în biserică, fiindcă multe se fac prin vicleană răpire (amăgire).” (Canonul 33 Apostolic)

Acum, dacă într-adevăr Biserica Rusă crede în acest canon, și nu îl invocă din viclenie, să arate cărțile canonice ale preoților și diaconilor din Basarabia trecuți din 1812 sub Patriarhia Rusă! Iar dacă nu, se dovedește mincinoasă, căci invocă un canon pe care nu îl respectă.

De asemenea, să arate Biserica Rusă și cărțile canonice ale preoților și diaconilor din Basarabia, Herța, nordul Bucovinei etc., care au fost trecuți în 1940 și 1944 sub Patriarhia Rusă. Căci în lipsa acestor cărți canonice Biserica Rusă va fi vădită lumii ca înșelătoare, căci una propovăduiește și alta face.

Și, ca să știe oricare cititor: Biserica Rusă nu a cerut și nu a primit cărți canonice pentru clericii din Basarabia și celelalte teritorii românești ocupate. Ca urmare, invocarea acestui canon în cazul revenirii clericilor la Biserica Română este o fățărnicie și o absurditate.

Spun absurditate și pentru că o structură necanonică nu poate da cărți canonice valide.
Acest adevăr este elementar, este de bun-simț.

Iar cum Mitropolia rusească zisă „a Chișinăului și întregii Moldove” este necanonică (a se vedea și părțile de început ale acestei scrieri) ar fi absurd ca Mitropolia Basarabiei să condiționeze primirea clericilor de „cărți canonice necanonice”.

Tot absurdă este invocarea Canonului 33 Apostolic de Moscova și pentru că acolo se vorbește despre clerici străini, pe care episcopii sau preoții locului nu îi cunosc personal.
Însă în Republica Moldova avem clerici foarte bine cunoscuți de episcopii Mitropoliei Basarabiei – astfel încât nu se aplică acest canon și pentru această pricină (alături de cele de mai sus).

Canonul 13 Sinodul IV Ecumenic este doar o scurtă întărire a Canonului 33 Apostolic, iar Canonul 17 Trulan o întărire mai pe larg. Ca urmare, e ușor de înțeles că invocarea lor de către Biserica Rusă în acest caz este la fel de „logică” și „dreaptă” (ca și a Canonului 33 Apostolic).

4. Ajungem astfel la o altă pildă a nemărginitei îndrăzneli etnofiletiste: invocarea de către Biserica Rusă, nici mai mult, nici mai puțin, decât a Canonului 2 de la Sinodul II Ecumenic!
Dar ce poruncește acest canon? În esență (cu multe cazuri particulare incluse în text), Canonul 2 Sinodul II Ecumenic poruncește ca

„Episcopii puși peste o eparhie (dieceză) să nu se întindă asupra bisericilor din afara hotarelor lor!”

Însă istoria ne arată că neîncetat Biserica Rusă s-a întins peste bisericile din afara hotarelor ei!

De fapt, exact asta a făcut cu teritoriile aflate sub păstorirea episcopilor români, precum Podolia, Vozia (Edisan), Basarabia, Herța sau nordul Bucovinei!
În toate aceste teritorii – și nu doar în acestea – Biserica Rusă a intrat peste hotarele sale canonice, s-a întins peste bisericile din afara acestor hotare.

Mitropolia Basarabiei este reactivarea firească a autorității canonice a Bisericii Ortodoxe Române în hotarele ei încălcate de Rusia și Biserica Rusă.

Conform, de altfel, și Canonului 37 Trulan, ca și Canonului 2 Sinodul II Ecumenic, căci amândouă apără Biserica al cărei teritoriu este invadat necanonic de puteri străine păgâne sau pretins ortodoxe. Așa cum o fac multe alte canoane, după cum am mai arătat.

Ca urmare, invocarea Canonului 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic osândește Biserica Rusă pentru încălcarea repetată a hotarelor Bisericii Ortodoxe Române.

Și nu poate fi invocat după nicio logică sănătoasă împotriva Bisericii care își recuperează teritoriul canonic.

4.bis Exact acest lucru se întâmplă și cu strania și auto-osânditoarea invocare a Canonului 8 de la Sinodul al II-lea Ecumenic. Pentru că acesta, de asemenea, poruncește să se respecte autoritatea și hotarele episcopiilor și nimeni să nu le încalce. Făcând dreptate, astfel, Bisericii Ciprului, a cărei autocefalie era încălcată atunci de Patriarhia Antiohiei – care nu că luase acel teritoriu, dar începuse a face acolo hirotonii necanonice. Și poruncind respectarea hotarelor și autorității episcopiilor, Dumnezeieștii Părinți adaugă:

„Aceasta să se păzească și în celelalte dieceze (episcopii) și în mitropoliile de pretutindeni. Încât niciunul dintre iubitorii de Dumnezeu episcopi să nu apuce altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins eparhie străină și în chip silnic a supus-o el, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților și nici sub cuvânt de lucrare sfințită să se furișeze (în Biserică) trufia stăpânirilor lumești, și să nu trecem cu vederea că (prin asemenea căderi) pierdem câte puțin din libertatea pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Christos, Izbăvitorul tuturor oamenilor. I s-a părut, așadar, sfântului și ecumenicului sinod ca fiecare mitropolie să păzească curate și nescăzute drepturile ce i se cuvin ei, de la început și de mult, după obiceiul ținut din vechime. Având fiecare mitropolit îngăduința ca pentru propria lui siguranță să ia opisele celor ce s-au hotărât.
Iar dacă cineva ar înfățișa o hotărâre potrivnică celor orânduite acum, i s-a părut întregului sfânt și ecumenic sinod ca aceasta să fie fără tărie.”

Este strigător la Cer și blasfemic să invoce acest canon tocmai Biserica Rusă!
Avem de-a face aici cu o fățărnicie fără margini, cu totul străină de calea Ortodoxiei.

Să vedem că acest canon înseamnă că Biserica Rusă nu a avut niciodată drept să își întindă autoritatea în părțile episcopiilor moldovenești.
Acest canon arată că orice structură întemeiată de Biserica Rusă în teritoriile canonice românești este „fără tărie”.

Altfel spus, Canonul 8 de la Sinodul II Ecumenic osândește imixtiunile ruse în teritoriile canonice românești!
Iar invocarea lui de către Sinodul Rus este totuna cu practica celor care au furat și pretind că a lua de la ei ceea ce au furat este… furt.
Doar că acest canon arată clar că luarea înapoi de către Biserica Ortodoxă Română a teritoriilor sale canonice este dreaptă.

4.tris Am notat cu 4., dar am împărțit deosebi, canoanele privitoare la inviolabilitatea hotarelor și autorității episcopilor și mitropoliților. Am văzut mai sus cum Canoanele 2 și 8 de la Sinodul al II-lea Ecumenic osândesc imixtiunea rusă în teritoriile canonice românești.

În același document din 12 Martie 2024 Sinodul Bisericii Ruse a mai invocat și Canoanele 13 și 22 Antiohia. Și aceste două canoane sunt, de fapt, osânditoare ale imixtiunii Bisericii Ruse în teritoriile canonice ale altor episcopii, mitropolii și patriarhii, în cazul de față în teritoriile canonice românești.

De pildă, Canonul 13 Antiohia interzice venirea unui episcop ca episcop într-o eparhie (dieceză) fără să fie chemat de episcopul locului. Ceea ce îi face și mai mult necanonici pe clericii aduși de Rusia în Basarabia!
Iar pedeapsa citată de canon, caterisirea, este cuvenită tuturor celor implicați și care continuă imixtiunea.

Și mai și, Canonul 22 Antiohia poruncește:

„Episcopul să nu intre în cetate străină, care nu este supusă lui, nici în ținutul care nu ține de el, pentru hirotonia cuiva, nici să așeze preoți sau diaconi în locurile supuse altui episcop, decât numai cu voia episcopului propriu al ținutului. Iar de ar îndrăzni cineva una ca aceasta, hirotonia să fie nulă și dânsul să primească pedeapsă de la sinod.” (Canonul 22 Antiohia)

Însă ceea ce interzic acest canon și cel mai sus amintit (13 Antiohia) este tocmai ce au făcut ierarhii ruși în Basarabia în 1812-1813 și după, sau în Basarabia, Herța și nordul Bucovinei în 1940-1941 și din 1944 până astăzi!

Căci ei au intrat peste ierarhii canonici, stricând hotarele episcopiilor, hirotonind preoți și diaconi după voia lor; totdeauna fără voia episcopilor canonici.

Prin urmare, și aceste două canoane, ca și altele invocate de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, osândesc în fapt acest sinod care se face complice, de mulți ani, la o necanonică, total abuzivă și 100% etnofiletistă imixtiune în teritoriile canonice românești.

Încheiem cu un adevăr pe care Statul Rus și Biserica Rusă caută să îl oculteze sistematic:

„După proclamarea independenței față de fosta Uniune Sovietică, prin Declarația Parlamentului Republicii Moldova din 27 august 1991 a fost posibilă descătușarea valorilor ortodoxe și revenirea clericilor și mirenilor dintre Prut și Nistru sub jurisdicția canonică a Bisericii Ortodoxe Române.
La 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhială constituită la Chișinău a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, care a existat din 1925, fund sancționată prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925. Preasfințitul Petru Păduraru, episcop de Bălți, a fost ales locțiitor de mitropolit al Mitropoliei Autonome a Basarabiei de stil vechi.

Adunarea Eparhială a hotărât, în numele clerului și credincioșilor din Basarabia, revenirea la canonicitate a Mitropoliei Basarabiei și trimiterea la București a unei delegații, alcătuită din clerici şi mireni, pentru a adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugămintea ca Mitropolia Basarabiei să revină la rosturile ei canonice și să-și reia activitatea sub jurisdicția de drept a Sfântului Sinod al Bisericii strămoșești a neamului românesc.

La 19 decembrie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act, cu binecuvântare, de reactivarea Mitropoliei Basarabiei și printr-un Act Patriarhal și Sinodal a recunoscut această Mitropolie ca autonomă și de stil vechi, făcând parte integrantă din trupul Bisericii Ortodoxe Române și având reședința în Chișinău.
„Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârșește astăzi un act sfânt de adevăr și dreptate, care reîntregește plinătatea comuniunii de credință strămoșească și gândire românească”, se spune în Actul Patriarhal și Sinodal.”

Deci, în ciuda canoanelor care îi dădeau dreptul să revendice teritoriul său canonic, Biserica Ortodoxă Română nu a făcut acest lucru după 1991; căci a înțeles durerile, putințele și neputințele, suferințele și primejdiile prin care trecea poporul Republicii Moldova.
Totuși, iată, dintre fiii Moldovei ocupate de Ruși s-au ridicat cei care au cerut refacerea unității bisericești, revenirea, după canoane, la Biserica Ortodoxă Română.

În fața acestui gest Biserica Rusă nu a arătat pocăință pentru nenumăratele crime săvârșite cu complicitatea sa împotriva Românilor. Nu a făcut pasul firesc și sănătos de revenire la frățietate care ar fi fost recunoașterea actului Patriarhului Tihon și, respectiv, a alegerii Bisericii din Basarabia din 1918. Nu a propus clericilor rusofoni retragerea în teritoriul canonic rusesc. Dimpotrivă, a exercitat direct sau prin Statul Rus numeroase presiuni pentru a opri îndreptarea samavolniciilor trecutului. Pe 19 Decembrie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a primit unirea cerută de Basarabeni. Ca replică, Biserica Rusă a înființat, necanonic și complice cu politica șovină țaristă și sovietică, structura necanonică, expansionistă și etnofiletistă rusă numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”.

Ca urmare, faptele istorice și contemporane, precum și sfintele canoane, arată foarte clar că poziția Bisericii Ruse este anti-canonică. Faptul că Biserica Rusă invocă înseși canoanele care o osândesc este de-a dreptul tragic. Să invoci canoanele ca pretext pentru încălcarea canoanelor amintește de invocarea milosteniei de către Iuda pentru a putea fura (Ioan 12.1-8).
Desigur, această paralelă cumplită poate avea cauze inocente. De neștiință, de pildă. Însă, inocente sau nu cauzele, textul emis de Sinodul Bisericii Ruse pe 12 Martie 2024 este o tristă însăilare autoritaristă și anti-canonică, auto-osânditoare pentru cei care l-au conceput și acceptat.
Iar faptul că Biserica Rusă nu poate invoca decât canoane inaplicabile în context, ori care de-a dreptul osândesc politica sa bisericească în Republica Moldova și alte teritorii spune totul: pentru poziția Patriarhiei Ruse și structurilor ei din Basarabia și celelalte ținuturi românești nu doar că nu există nicio bază canonică, dar chiar Canoanele Apostolice și Canoanele Sinoadelor Ecumenice o osândesc strașnic, pe vecie.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea