România sub comunism. De unde au?

Sună telefonul la Securitate:
– Tovarăşi, vedeţi că vecinul de la noi de pe scară, de la etajul 3, şi-a făcut cafea!
– Păi… care e problema? – De unde au cafea?
– A, da! Aveţi dreptate! Venim imediat.
După o vreme, sună iar telefonul la Securitate:
– Tovarăşi, aveţi grijă, că vecinul de la etajul 2 şi-a făcut friptură!
– Păi… care e problema?
– De unde au carne?
– A, da! Aveţi dreptate! Venim imediat!
După o vreme, sună iar telefonul la Securitate:
– Tovarăşi, vedeţi că vecinii de la parter mănâncă!
– Păi… care e problema?
– De unde au?
– A, da! Aveţi dreptate! Venim imediat!

(pas cu pas, „progresele economice unice în lume” din timpul dictaturii lui Nicolae Ceauşescu făcuseră să dispară de pe piaţă, pas cu pas, tot mai multe alimente; cafeaua era un lux – se bea un amestec de ovăz şi alte cereale cu urme de cafea (produs botezat popular nechezol) -, carnea era un lux – două ore la coadă pentru 1 kg de carne erau o victorie şi un timp foarte scurt -, laptele, brânza şi ouăle erau un lux, chiar şi pâinea a ajuns, până la urmă, să se dea pe raţie, ca în vreme de război, deşi erau anii 1988-1989)

(P.S. Pentru un asemenea banc se putea face uşor puşcărie, sau măcar câteva săptămâni de arest cu bătaie şi alte tratamente preferenţiale.)

Canalul

Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria ce curge-acum întoarsă
va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o noua Tristie la Pontul Euxin.

Andrei Ciurunga

România sub Comunism. Mică poezie cântec

Cine bate noaptea la fereastra mea?
Cine bate noaptea la fereastra mea?
E Securitatea, nu mai întreba!
Unde-i Mărioara, s-o luăm şi pe ea?

Din străinătate

Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mititică,
În valea mea natală, ce unduia în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzí odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.

Mihai Eminescu

Drumul spre Vozia, 30 Octombrie 2017 (III)

magazin online DSV