Mică Tâlcuire la Pilda Fiului Risipitor

Un om avea doi fii.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: ”Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”.
Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: ”Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!”
Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: ”Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.”
Şi a zis tatăl către slugile sale: ”Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; și aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!”
Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: ”Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos”.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.
Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: ”Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat”.
Tatăl însă i-a zis: ”Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
(Evanghelia după Luca 15.11-32)

Încerc totdeauna să ascult cuvântul lui Dumnezeu ca pe îndrumare, ceea ce vă îndemn și pe voi.
Prin acest cuvânt al lui Dumnezeu, adică, aflăm ce trebuie să face, care simțiri și gânduri sunt bune și trebuie să stăm în ele, care fapte, simțiri, gânduri și vorbe sunt rele și trebuie fugit de ele.
Se poate spune că este o viziune pragmatică. Se poate spune și că este o viziune utilitaristă, ce caută de-a dreptul felul în care să folosim cuvântul Domnului. În loc, ar zice unii, să ne desfătăm de dulceața lui, să ne minunăm de înălțimea lui și așa mai departe. Dar cum să ne desfătăm de dulceața lui fără trăire? La ce folosește minunarea de înălțimea lui fără făptuire? Sau sunt acestea cu putință?

Să ne gândim la un munte dintr-o pictură sau fotografie. Îl vedem și ne desfătăm de frumusețea lui, ne minunăm de înălțimea lui și așa mai departe. Cât de adevărate și roditoare sunt aceste simțiri ale noastre? Și să ne gândim la cel care se duce la acel munte și încearcă, după puterile lui, să îl colinde și să îl urce. Chiar dacă nu a ajuns mai sus de poalele lui, l-a cunoscut mai bine decât cei care l-au privit în oglindirea picturii sau pozei!
La fel este și cuvântul lui Dumnezeu: doar munca și lupta de a-l trăi deschide loc harului înțelegerii și simțirii adevărate. Chiar dacă doar am încercat să-l împlinim, dar nu am reușit, tot suntem mai aproape de el decât cei care îl privesc intelectual și estetic de departe.

Să luăm deci această pildă, pas cu pas.
Un om avea doi fii – ne spune Domnul.
Deci prima învățătură este aceea a multitudinii armonice.
Dumnezeu este al unicității, dar nu al singurătății.

Și tatăl, și fiecare dintre cei doi fii, sunt unici. Dar toți sunt oameni și, mai mult, o familie. Vedem astfel că Dumnezeu pecetluiește și unicitatea fiecăruia, dar și nevoia fiecăruia de ceilalți. Prin lucrarea Sfintei Treimi lumea a fost umplută de lucruri unice, dar care sunt, totodată, dintr-o familie cu altele, dintr-un neam cu și mai multe, și tot așa. Creația este caracterizată întru început, prin multitudine armonică.
Așa erau Adam și Eva la început: deosebiți, fiecare unic, dar în armonie, într-o familie. Până când Eva s-a hotărât să stea fără Adam, să lucreze și să trăiască singură, sau și singură.
La fel se întâmplă și aici!

Unul dintre cei trei, cel mai tânăr – așa cum și Eva era mai tânără decât Adam – vine la tatăl său și îi zice: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!
Se cuvine să ne întrebăm: i se cuvenea vreo parte din avere?
După dreptate, nu, nu i se cuvenea: era averea tatălui său. Iar înțelesul cererii, pe care mai fiecare cititor o intuiește, este de fapt acesta: Tată, dă-mi partea din avere ce mi s-ar cuveni ca moștenitor după ce mori!
Însă tatăl fiind viu – și Dumnezeu veșnic este viu – ce parte din avere i se cuvenea fiului cel tânăr? Nimic, bineînțeles. Chiar nimic!
Însă tatăl – fie pământesc, fie ceresc – este plin de milă. Și împlinește cererea nedreaptă: împarte averea sa ca și cum ar fi murit. Și dă celui tânăr partea pe care ar fi moștenit-o.

Desigur, tatăl fiind viu, averea creștea cu fiecare an. Așa cum Dumnezeu fiind viu, Împărăția Cerească mereu crește, și ar fi crescut și Lumea Materială dacă fiul risipitor nu o supunea răului. Ca urmare, contabilicește vorbind, fiul cel tânăr are o primă pierdere: pierde tot ce ar fi câștigat prin răbdare, ascultare și împreună lucrare cu familia sa.
De aceea nici nu face față ispitelor și încercărilor, mai apoi, căci nu are alături aliați: tovarășii de desfrânări nu sunt niciodată prieteni adevărați, totdeauna te lasă la greu.
Vedem această pierdere a fiului cel tânăr, cu toate cele care urmează, la mulți dintre cei de astăzi. Căci își irosesc darurile primite de la Dumnezeu în desfrânări, departe de familie, în cine știe ce anturaje. Ba chiar vedem cum cei care au făcut așa în tinerețe, deși au pierdut, își încurajează copiii să facă asemenea! La fel cum a făcut Eva: a mâncat din fructul cunoașterii binelui și răului, a văzut că nu a făcut-o dumnezeie, ci doar i-a adus răul; dar s-a dus repede să îi dea lui Adam, ca să fie și el vinovat împreună cu ea. „Justificările” nu înseamnă nimic: este ceea ce ți-a făcut ție rău; deci de ce ai da și altuia? Și mai ales cuiva drag!
Totuși, așa se întâmplă. Căci omul uită că ceea ce a primit a primit nu pentru că i se cuvine – cum spune tânărul acesta rătăcit, cum adesea ne mințim noi înșine. Ceea ce avem am primit din munca, bunătatea și mila lui Dumnezeu, din munca și bunătatea înaintașilor.
Căci dacă cineva are înaintași răi, aceia vor risipi în desfrânări. Și vor lăsa moștenire sărăcie și boli. Și nu vorbesc aici, așa cum ar crede mulți, de bogăția milionarilor și miliardarilor. Nici măcar de bogăția așa-zisului om obișnuit – care are totuși o stare mai bună decât majoritatea bogătașilor din trecut. Căci bogăția cea adevărată este înțelepciunea: ea este mai scumpă decât argintul și prețul ei mai mare decât al celui mai curat aur și mai prețioasă decât pietrele scumpe (Pilde 3.14-15). Deci dacă înaintașii sunt răi, pot lăsa ca moștenire căruțe de aur și care de pietre scumpe, moșii peste moșii, bijuterii grămadă și hambare și corăbii; căci vor lăsa moștenire și păcate, patimi și slăbiciuni prin care urmașii nu doar că vor pierde averile, dar mai ales își vor pierde sufletele, ca și înaintașii lor. Și zadarnic vor cere, ca bogatul nemilostiv lui Avraam, ceva prin care să își izbăvească urmașii pe care i-au întărit în răzvrătire: căci aceștia s-au învățat, după pilda lor, să asculte de cel rău și să își astupe urechile la glasul îngerilor, al sfinților și al lui Dumnezeu Însuși.
Așa se întâmplă cu cel care își adună comori sieși și nu în Domnul se îmbogățește (Luca 12.21). Și este ceea ce a făcut acest frate mai mic, răzvrătit față de familia sa și față de Dumnezeu: s-a proclamat posesor al averii pe care trebuia să o îngrijească pentru Dumnezeu și urmașii săi. Căci orice avere pe care o primim este ca o investiție pe care Domnul o face în noi ca noi să înmulțim binele. Iar el a luat-o ca și cum ar fi pentru el însuși, despărțindu-se de Dumnezeu și familia sa, ca să își facă poftele.

Deci, luând averea s-a dus printre străini.
Câți nu fac așa?

Căci le dăruiesc părinții, cu și fără măsură, antrenamente și meditații, haine și încălțăminte, mâncare și vitamine, și tot ce pot să le dea mai bun. Ca să fie copilul sănătos și puternic, fericit și priceput. Iar tânărul ia aceste averi părintești fără nicio răspundere, ca și cum ar fi ale lui și de la el. Și le risipește cu străinii: cu fățarnici prieteni care îl învață să fumeze, să se drogheze, să facă desfrânări, să se uite la toate mizeriile și minciunile, să își disprețuiască părinții trupești și duhovnicești. Această disprețuire este plecarea într-o țară străină. Care se întâmplă, din păcate, zi de zi: mulți copii și tineri de astăzi trăiesc într-o lume pe care părinții nu o cunosc. O lume plină de aroganță prostească, de culori strălucitoare care acoperă golul și mizeria. O lume plină de curvie și perversiuni, de droguri și mizerie. Și sunt învățați, acești copii, în jocurile online pe care le joacă, în chaturi și rețele de socializare, că toată această destrăbălare prostească și distructivă îi face superiori. Și că părinții care nu știu de ea sunt înapoiați, învechiți, proști. Iar dacă părinții știu de această lume și își previn copiii împotriva ei, sunt tratați ca dușmani și îngropați în insulte.
Am văzut asemenea tineri risipitori după câțiva ani: tăvălindu-se de durere în spitale, în boscheți sau în canale, rupți de suferință, măcinați de boli. Sau, în cazurile aparent bune, răpiți de cine știe ce sectă în care munceau ca sclavii pentru binele unei corporații guvernatoare despre care nu știau mai nimic. Așa cum tânărul din pilda Mântuitorului ajunsese să îngrijească porcii într-o sărăcie mai cruntă decât a animalelor.

În fața acestui tablou cumplit, mulți se întreabă: de ce nu se trezesc? De ce nu se întorc spre părinții trupești, dar mai ales către cei sufletești? De ce nu vin să se spele, să se curețe prin Sfânta Mărturisire, ca să fie îndreptați și vindecați?
Durerosul răspuns este: din mândrie prostească.

Le vine greu să își recunoască greșeala, mai ales în fața celor care îi iubesc.
Îmi spusese un bătrân cândva: ai grijă de cei care ți-au greșit, că greu te iartă, dacă te iartă vreodată.
Și după ani de zile am înțeles: da, de prea multe ori ne este mai greu să îi iertăm pe cei cărora le-am greșit decât pe cei care ne-au greșit. Iertându-i pe cei care ne-au greșit ne simțim mai buni. Dar să ne plecăm în fața celor cărora le-am greșit înseamnă să ne smerim – și împotriva smeririi se înalță viforul mândriei noastre cu furie și disperare.

Și dacă, totuși, ne cerem iertare?
Diavolul șoptește: nu poți fi iertat!
Dumnezeu spune: pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară! (Ioan 6.37)

Fiul cel risipitor a avut, în adâncurile disperării, străfulgerarea de înțelepciune: sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15.18)
Se împlinește aici cuvântul Domnului din prisosul inimii grăiește gura (Matei 12.34).
Fără să își dea seama, fiul cel tânăr și-a mărturisit căderea și întunecarea, căci a zis, sculându-mă. Într-adevăr, cufundarea în patimi este și ca o prăbușire în adâncuri, și ca o cufundare în somnul negru al morții sufletești. Iar întoarcerea către părinte, către duhovnic sau, altfel spus, către Dumnezeu, este trezire și ridicare, este trecerea din întuneric la lumină, din moarte la viață.

Și dacă acel copil pierdut vine către părintele său, ce se întâmplă?
Părintele îl aștepta, deci încă departe fiind îl vede tatăl său și îi aleargă în întâmpinare, plin de milă (Luca 15.20).
Așa s-a întâmplat și atunci când, săturându-se de încrederea în propriile puteri și în viclenii, de desfrânări și răutăți, Evreii și Neamurile au început să caute pe Domnul – dintre Evrei mulți încercând să ducă o viață curată, după puterea și priceperea lor; iar dintre Neamuri, mulți devenind prozeliți într-o sinceră căutare a Dumnezeului Celui Viu. Atunci a alergat Părintele Ceresc înspre ei, și i-a îmbrățișat și i-a sărutat, cum este scris:

Pământul lui Zabulon și Pământul lui Neftali înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor: Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare, și celor care ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit! (Matei 4.15-16)

Să ne gândim câtă durere și cât zbucium avea în suflet acel tânăr risipitor!
Batjocorise respectul cuvenit tatălui; îi ceruse moștenirea ca și cum acela ar fi murit; o luase și fugise de el și fratele său în străinătate. Apoi, cu străinii, risipise averea părintească în desfrânări, disprețuind învățătura tatălui său și cuvântul lui Dumnezeu. Și, cum era de așteptat, ajunsese cu animalele, tăvălindu-se în mizerie și sărăcie.
Venea acum, cu hainele rupte și murdare, cu mirosul de cocină de porci, cu stomacul ars de foame, cu mădularele subțiate de păcate, la cel pe care îl părăsise și îl disprețuise.

La fiecare pas diavolul îi spunea: nu te va ierta! nu poți fi iertat!
Și pașii i se poticneau, după cum se vede din aceea că tatăl cel bătrân a alergat în întâmpinarea lui, iar el nici nu mai putea să meargă să-și întâmpine tatăl! De ce? Pentru că îl măcina deznădejdea. Deznădejdea, care este o prostie abisală prin care diavolul mândriei pe mulți i-a înșelat. Este o prostie abisală, pentru că de vreme ce dragostea dintre oameni acoperă mulțime de păcate (I Petru 4.8), infinit mai mult acoperă dragostea lui Dumnezeu!
Cum ar putea să nu-l primească pe cel întors Acela Care a venit ca lumea să aibă viață, și să aibă din belșug (Ioan 10.10)? Când El Însuși sufletul Lui și L-a pus ca să îi mântuiască pe cei care Îl caută! (Ioan 10.11-18)

Ești împuțit, zice diavolul, oricui i-ar fi scârbă de tine!
Dar iată, cel murdar de scârna porcilor este întâmpinat și îmbrățișat de tatăl său și îl sărută. Nici vorbă de scârbă, nici cuvânt de respingere. Diavolul se arată mincinos, iar dragostea biruiește.

Ești zdrențăros, zice diavolul, ești cu totul sărac, desculț și de rușine, nimeni nu te-ar primi și nu ar sta alături de tine!
Dar iată, cel zdrențăros și sărăcit este primit cu dragoste, i se dă haină nouă, încălțăminte nouă și inel în mâna sa. Și se face petrecere pentru el, cu friptură bună, cu jocuri și cântece. Nici vorbă de dispreț, nici urmă de rușinare! Diavolul e dovedit mincinos, iubirea triumfă.

O, de ne-am aduce mereu aminte de acestea! Și mai ales atunci când demonul trufaș al deznădejdii ne atacă sufletul!
Căci nu există păcat și cădere pentru care Dumnezeu să nu aibă vindecare și mângâiere, câtă vreme omul se întoarce la El! Și nu există om întors la El pe care Dumnezeu să nu-l primească!

Deci, am văzut rădăcinile căderii: mândria, despărțirea de părinți și mai ales de Părintele Ceresc, mutarea între străinii care ne mint că ne iubesc și ne fac să ne risipim în desfrânări.
Am văzut și roadele căderii: păcate, patimi, sărăcie sufletească, mizerie, boli, foame nesfârșită, însingurare și pustiire.
Și am văzut și lupta cu deznădejdea, precum și nesfârșita milă iubitoare a lui Dumnezeu.
Ajungem acum la două mari lecții ale acestei pilde: judecata nedreaptă a celui bun și arvuna harului pentru începători.

Fiul cel mare a fost drept și bun.
A rămas cu tatăl său, nu și-a primit partea sa de avere, ci a lucrat mai departe, ostenindu-se mereu.
El a văzut durerea tatălui său atunci când fratele și-a cerut moștenirea, ca și cum părintele i-ar fi fost mort. I-a văzut durerea atunci când același frate și-a adunat averea și a fugit cu ea printre străini. I-a văzut așteptarea neîncetată. I-a văzut durerea la fiecare știre despre desfrânările și risipirile prostești ale fiului fugit. I-a văzut zilnicele ieșiri pe drumul pe care putea să vină, dorul de a-l vedea înapoi. I-a văzut durerea cănd răutatea a adus vestea căderii fiului risipitor printre cele mai de jos slugi, în sărăcie și spurcăciune. Și iar, i-a văzut nesfârșita răbdare în așteptarea celui plecat.
Totodată, el, fiul cel mare, muncea.
Muncea zi de zi, se ostenea mereu.
Ca un om care, de ceva vreme venit în Credință, se tot ostenește să se curețe.

Și cel care a făcut aceasta, știe cât de greu vine, pentru noi cei prea mândri, curățirea. Căci azi ne spală puțin harul lui Dumnezeu, ne bucurăm o clipă de puritate, și până seara iar ne-am murdări. Și o luăm de la capăt, zi de zi. Citim Psalmi și facem rugăciuni; ascultăm cuvintele Sfinților, ca să ne învățăm cu Binele. Facem milostenie și ne străduim să fim iertători. Încercăm să trăim Sfânta Liturghie și, dacă se poate, primim cu frică și bucurie Sfintele Taine.
Și încercăm, nedumeriți dar dornici, să păstrăm și să înmulțim harul care este în noi. Mereu căzând, mereu ridicându-ne. Mereu voind să ajungem la curăție, la nepăcătuire, la viața cea sfântă. Și mereu descoperindu-ne foarte departe de acestea. Dar o luăm de la capăt, în fiecare zi, căci așa ne învață Tatăl nostru cel ceresc, așa ne-a spus Iisus Christos Domnul, că
Împărăția Cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea! (Matei 11.12)
Și, iată, în vreme ce noi ne ostenim și ne chinuim cu încredere în Cel care ne-a poruncit această străduință și silire de sine, vine și păcătosul abia pocăit – și care nici nu înțelege prea bine ce este pocăința, ce este îndreptarea.
Și, ce să vezi?
Lumină din lumină și har peste har: cel abia venit este primit cu bucurie de preot, care îl bagă în seamă mai mult decât pe noi. În timp ce noi, după atâta vreme, cu greu ajungem la spovedanie sau să cerem un cuvânt de îndrumare, cu el preotul petrece zeci de minute și chiar ore întregi. Mai mult, binecuvântarea lui Dumnezeu se ține după acesta: nenumărate lucruri pe care cu greu le înțelegem le prinde îndată, gustă bucurii harice pe care noi abia dacă le mai știm, are parte de minuni de ne încearcă invidia.
Unde este dreptatea?! – ne vine să urlăm către Cer.
Și unii nu mai vor să se apropie. Nici de duhovnic, nici de biserică, pentru că s-au supărat că acest copil risipitor – bărbat sau femeie – primește atâtea. Iar ei, nici măcar un ied ca să se bucure cu prietenii lor.
La prima vedere plângerea poate să pară dreaptă. Căci așa este nedreptatea omenească, în ochii celui care o are parte mai dreaptă decât dreptatea lui Dumnezeu.
Căci ostenindu-se cu devenirea sa întru Duhul Sfânt, Creștinul a uitat că a fost altoit în Viță și că este parte a trupului al cărei cap este Christos.
Iar cel abia întors, este o mlădiță slabă, abia pe cale să fie salvată. Ce trebuie îngrijită ca să poată fi altoită în Viță, căci fără îngrijire și sprijin nu se poate prinde, ci cade și se usucă.
Sau este ca un organ singuratic, ce trebuie transplantat. Are nevoie să fie ținut în condiții speciale, să fie însoțit de multă delicatețe, de tratamente și îngrijire, căci altfel va cădea din trup și va putrezi.
În ispita sa cel bun își vede osteneala și vede binecuvântările fiului risipitor. Dar uită să îi vadă acestuia slăbiciunile și înstrăinarea – care nu s-au vindecat încă, ci doar sunt biruite de dorul revenirii la părinte și familie. De aceea e nevoie și de ieșirea înainte; e nevoie și de îmbrățișare și de sărutare; este nevoie și de haină, și de inel, și de încălțăminte; este nevoie și de mâncarea cea bună și de petrecere. Ca sufletul să nu mai fie rănit de deznădejde, ci hrănit de dragoste. Ca să treacă de la mizerie la curățenie, de la sărăcie la bogăția duhovnicească. Și pentru ca să treacă de la petrecerile desfrânării la cele ale iubirii familiale, la agapele mântuitoare ale Bisericii.
Doar așa va putea face față la cele ce urmează.

Căci haina nu se păstrează curată și întreagă de la sine, ci prin osteneala purtătorului.
Inelul nu rămâne pe deget la cel care stă printre străinii furi, ci la cel care este așezat printre ai lui
Încălțămintea nu stă bună și folositoare în picioarele care rătăcesc drumul.
Iar cel care nu este hrănit nu are putere de muncă.
Ostenelile fratelui mai mare devin și ostenelile fratelui mai mic, deși acesta încă nu are avere – căci trebuie să și-o construiască prin munca sa, prin roadele sale.
Iar fratele cel mare, cel credincios părintelui în toate, are deja moștenire bogată, fiind împreună locuitor cu tatăl său în bunătățile acestuia.

Și, până la urmă, ce este cu adevărat prețios?
Pe de-o parte, scris este:
Iată acum ce este frumos și ce este bun, decât să fie frații împreună! (Psalm 132.1 ș.u.)
pe de alta, stă scris ca primă și ultimă și deplină binecuvântare
Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, și El va sălășlui cu ei, și ei vor fi poporul Lui și Însuși Domnul va fi cu ei! (Apocalipsa 21.3)

Și aceasta spune și tatăl din pildă, care este Tatăl Ceresc, fiului cel mare:

Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15.32)

Este aici o învățătură pe care am primit-o în suflet la puțină vreme după ce am venit la Credință.
Căci am auzit pe mulți vorbind care este mai mare dintre duhovnicii vremii, și care este mai mare dintre Sfinții Bisericii din Ceruri.
Și privind puținul har pe care îl puteam vedea, puțin din Lumina cea Minunată a Răsăritului Celui de Sus, cutremurat de fericire, m-am întrebat:
Ce însemnătate are cât de sus ori de jos ești în Biserică sau în Rai, dacă ești în bucuria lui Dumnezeu?
Și întrebându-mi duhovnicul, mi-a spus
Aceasta este calea cea adevărată, căci scris este, ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu mai bine decât a locui în locașurile păcătoșilormai bună este o zi în curțile Tale decât mii (Psalmi 83.11-12). Cu adevărat, pentru cel care se bucură de Dumnezeu Acesta contează, nu locul pe o scară sau alta.

Și înțelegând aceasta fiul cel mare a intrat și s-a bucurat cu tatăl și cu fratele mai mic.
Înțelegem că a intrat din faptul că nu mai este niciun cuvânt în pilda lui Iisus după cuvântul tatălui – iar dacă fiul ar fi fost răzvrătit, am fi aflat că nu a primit cuvântul și a căzut. Așa însă, înțelegem că, înțelepțindu-se, a înaintat în iubire cuprinzând în ea și pe fratele ce se întorsese.
Așa cum și cei care sunt în Biserică trebuie să îi primească pe cei care se întorc.

Închei acest cuvânt amintind de faptul că Domnul nostru Iisus Christos cuvântează despre tată și cei doi ca despre o familie: tată și doi fii, frate mai mare și frate mai mic. Aceasta este adevărata multitudine armonică sau, cum zic unii astăzi fără să înțeleagă ce spun, unitatea în diversitate: familia.
Aceasta pentru că cei care cu adevărat Îl iubesc pe Dumnezeu sunt o familie, sunt frații și copii ai Sfintei Treimi.

Însingurarea din multe biserici, nepăsarea dintre credincioși, ba chiar ostilitatea față de cei necunoscuți, uneori chiar furia față de cei care nu cunosc obiceiurile locului – și nici nu au cum, căci sunt nou veniți – sunt mai rele decât supărarea fratelui cel mare. Ele trebuie să fie un teribil clopot de alarmă pentru clerici și popor deopotrivă: sunt semnele celor care nu știu să fie împreună în Domnul, simptome ale formalismului, fariseismului chiar. Și trebuie luptat împotriva lor cu toată hotărârea.
Căci aceia care nu știu să fie o familie în obștea unei bisericii pământești nu vor putea să fie o familie nici în obștea Bisericii Cerești. După cum este scris
Noi știm că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte (I Ioan 3.14)
și iar
cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I Ioan 4.20)
De aceea să ne ostenim să fim aici, pe pământ, familiile sfinte ale lui Dumnezeu, acolo unde ne aflăm. Și vom auzi la Judecată cuvântul
Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău! (Matei 25.21, 23)

Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Părintele Visarion Iugulescu – de Sergiu Ciocârlan

Printre Sfinţii Prigoanelor Comuniste pe care i-am întâlnit se află şi Părintele Visarion Iugulescu.

Prigonit pentru Credinţă – de Comuniştii de ieri şi de astăzi -, a păstrat neîncetat căldura iubirii de Dumnezeu. Cuvântul său cucerea prin trăirea din care izvora.

Dacă intelectualiştii sterpi îşi îmbracă goliciunea în vorbe alambicate, preţiozităţi şi aroganţe, Părintele Visarion – ca şi Părintele Nicodim Măndiţă – a izvorât har pentru că trăia în har. Firescul trăirii sale în Christos era copleşitor pentru cel care îl întâlnea. Şi împărţea cu drag şi bucurie darurile sale, care se înmulţeau, astfel, nesfârşit.

Urât de ocupanţii sovietici – pretinşi Români -, urât de colaboraţionişti şi alţi trădători, Taica Părintele, cum îi spun ucenicii, a mers neîncetat către Ceruri.

Amintirea lui este vie printre ucenicii săi şi familiile acestora. Dar pentru cei mai mulţi sunt puternice bârfele lansate de Securitate – inclusiv prin colaboraţioniştii din Biserică.

Profesorul Sergiu Ciocârlan, cercetător acreditat CNSAS, a hotărât să se aplece asupra vieţii şi învăţăturii Părintelui Visarion Iugulescu. A străbătut kilometri de documente, mărturii înregistrate, mărturii directe. A pus în paralel actele Securităţii – adeseori agramate şi nu rare ori auto-contradictorii şi absurde. Le-a pus în paralel, apoi, şi cu mărturiile persoanelor implicate la care a putut ajunge.

În anul 2020 apare la Editura ART SOLEIL, Braşov, lucrarea

Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Părintele Visarion Iugulescu, de Sergiu Ciocârlan.

Cartea este tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

O să vă îndemn, din suflet, să o citiţi! Merită!

Ţineţi minte: Dacă îi cinstim şi urmăm pe Sfinţi suntem urmaşii lor, dacă nu îi cinstim şi nu îi urmăm suntem urmaşii torţionarilor, ocupanţilor şi colaboraţioniştilor.

Citiţi cartea lui Sergiu Ciocârlan.

Veţi vedea amândouă taberele: a Românilor lui Dumnezeu şi a oamenilor Satanei.

Şi vă va ajuta să ţineţi calea cea dreaptă. Cale spre care a îndemnat atâta suflete şi luminosul şi iubitorul ierodiacon Visarion Iugulescu.

Închei cu un citat de la începutul lucrării Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Părintele Visarion Iugulescu :

De mii de ori de m-aş naşte, aceeaşi misiune aş lua-o
acelaşi lucru l-aş face, pentru că nu există o datorie mai sfântă
decât aceea de a-i sluji aproapelui,
de a salva suflete şi de a fi în slujba lui Dumnezeu!
(Părintele Visarion Iugulescu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cuvânt la Denia celor 12 Evanghelii – Mihai-Andrei Aldea

crucea-manafului

[…]

Hristos a fost răstignit între cei doi tâlhari. Dar tâlharii, de obicei, nu erau răstigniţi de către Romani. Odată judecaţi şi osândiţi, erau puşi la muncă. Erau puşi să tragă la vâsle, pe galerele romane, erau puşi să muncească în mină, erau puşi să spargă piatră în cariere, să taie copaci în păduri sălbatice şi tot aşa. Era nevoie de oameni care să muncească, mai ales că erau şi lucrări grele, unde era trebuinţă mai ales de forţă brută. Şi, ca urmare, tâlharii erau puşi la asemenea lucrări. Când erau, totuşi, răstigniţi tâlharii? Când săvârşiseră fapte foarte grave! Când uciseseră femei şi copii, când făcuseră prea multe crime, prea sălbatice, sau acte şi mai bestiale, doar atunci ajungeau să fie răstigniţi. Deci tâlharii care erau de-a dreapta şi de-a stânga Domnului nu erau nişte răufăcători oarecare; erau oameni cu multe rele pe conştiinţă. Nu erau unii care, să zicem, făcuseră un furtişag şi fuseseră prinşi – pentru aşa ceva nu era nimeni dat la moarte, cu atât mai puţin răstignit. Nici măcar pentru o răzvrătire simplă împotriva Statului nu se ajungea la răstignire, ci pentru acelea în care erau omorâţi oameni, siluite femei, arse case şi alte clădiri, în care aveau loc mari distrugeri. Doar că cei doi nu sunt arătaţi ca răzvrătiţi, ci, după cum am amintit, ca tâlhari. Ceea ce înseamnă că erau nişte tâlhari vinovaţi de mari răutăţi, de vreme ce în loc să ajungă la galere, în mină sau carieră, fuseseră osândiţi la cumplita moarte pe cruce.
De ce amintesc aceste lucruri?
Pentru că vedem că aceşti oameni, aflaţi de fapt în afara societăţii, ştiau foarte multe despre Iisus!
Deci până şi asemenea oameni, care nu trăiau ca ceilalţi şi cu ceilalţi, care nu aveau de-a face cu lumea obişnuită decât pentru a plănui ceva rău, până şi ei ştiau cine este Iisus, ce învăţase Iisus!
Şi cel de-a stânga, batjocoritorul, ştia că Iisus este prooroc şi Fiul lui Dumnezeu, şi cel de-a dreapta, mărturisitorul, ştia aceste lucruri. Ştiau şi că este nevinovat, şi că arătase mari semne, că dovedise o putere uimitoare de a face minuni. Altfel tâlharul batjocoritor nu i-ar fi cerut să spună un cuvânt prin care să fie coborâţi de pe cruce; nici nu i-ar fi trecut prin cap că se poate aşa ceva! Dar ştia. Ştiau amândoi tot ceea ce era esenţial: că Iisus este profet, este Fiul lui Dumnezeu, este făcător de minuni şi Învăţător…

Vă daţi seama cât de cunoscut era Iisus atunci, de până şi tâlharii cei mai îndepărtaţi de societate ştiau cine este El şi ce învaţă?

Şi acum gândiţi-vă că arhiereii au avut neruşinarea să-L întrebe „Ce ai învăţat Tu în Templu?
Ei, care se arată mai cunoscători ai Învăţăturii lui Christos decât Apostolii!
Ei, care se duc şi îi spun lui Pilat, „Ne-am adus aminte că amăgitorul Acela, pe când trăia, a spus că după trei zile va învia”!
Şi, cum bine spune un tropar, „dacă îl numiţi amăgitor, de ce aţi stat să-l ascultaţi?” Păi cine ascultă pe amăgitori? Nimeni! Îndată ce ai înţeles că este amăgitor nu-l mai bagi în seamă! Dar, iată, ei L-au ascultat pe Iisus cu cea mai mare grijă, până în ultima zi, cunoscând până şi cuvintele despre Înviere pe care Acesta le spusese Apostolilor!
Şi tocmai ei, care cunoşteau atât de bine spusele Domnului, au neruşinarea să-L întrebe, „Ce ai învăţat în Templu?”, adică în public, de faţă cu mulţimea! Ca şi când nici nu ar fi ştiut cine este cel adus la ei!

Dar ei nu au făcut asta pentru că voiau să mai asculte odată Învăţătura lui Christos; nici măcar pentru că îi căutau nod în papură în mod obişnuit. Pentru a-L învinovăţi aveau martorii mincinoşi, pe care deja îi pregătiseră. Şi care fuseseră învăţaţi cum să schimbe puţin din spusele Învăţătorului astfel încât să poată fi condamnat. Iarăşi se vede aici cât de bine cunoşteau arhiereii şi cărturarii Învăţătura Domnului!
Şi atunci de ce au pus această întrebare atât de ridicolă?
Au făcut acest lucru ca să-şi bată joc de El! Şi ca să se trufească ei. Ca să-l aşeze pe Iisus Domnul cu cei mărunţi, iar ei să se dea prea mari, prea grozavi pentru a fi ascultat spusele lui.
Era o batjocură, nu o întrebare sinceră, dreaptă. De aceea şi Hristos nu le răspunde.
Şi aici ni se arată ceva foarte neobişnuit… Christos nu le răspunde, ci zice: „Să spună cei care au auzit.” Nu spune cine sunt aceştia! Practic îi cuprinde pe toţi în cuvântul său. Toţi cei care fuseseră de faţă la propovăduirea lui, între care intrau şi slugile ce fuseseră trimise să-l iscodească, şi fariseii şi cărturarii trimişi să-l ispitească, şi arhiereii care vorbiseră cu El în Templu – deci auziseră spusele Sale! -, toţi! Şi, într-adevăr, toţi ştiau foarte bine ce învăţase Christos în Templu! „Iată, sunt de faţă cei ce au auzit, să spună ei!”, le răspunde Christos. Şi atunci, sluga arhiereului îi dă o palmă lui Christos!
Ştiţi cum se zice, când unul scutură haina şefului zicând „era să aveţi o scamă”? Aşa face şi această slugă. Îl loveşte pe Domnul zicând „Aşa răspunzi tu arhiereului?” Nu că Iisus ar fi zis ceva jignitor, dar ca să arate câtă grijă are să îl apere pe arhiereu. Şi Hristos ce face faţă de cel care i-a dat o palmă?
Îl întreabă: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă loveşti?” (Ioan 18.23).
Subliniez aceste cuvinte, ca şi pe cele dinainte, ca să vedem câtă deosebire este între putarea lui Christos şi felul în care mulţi, sub influenţă sectantă, văd creştinismul.

Pentru că mulţi, din păcate, rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, dar învaţă pe de rost bucăţele din Scriptură, pe care le recită precum magnetofonul, dar fără să înţeleagă ceva din ce spun. Însă cu aceste citări orbeşti, pe mulţi îi înşeală. Pentru că, de pildă, mulţi cred că dacă Christos a spus „dacă cineva îţi dă o palmă peste obraz, întoarce-i şi obrazul celălalt” (Matei 5.39), asta înseamnă că trebuie să-ţi întorci capul într-o parte şi-n cealaltă, dacă cineva îţi dă palme, până oboseşte el sau se plictiseşte să te pălmuiască.
Aşa îşi închipuie unii – din nou spun, sub influenţă sectantă – că prin aceste cuvinte Christos ne-ar spune să transformăm obrajii noştri în sac de box pentru oricine vrea să se antreneze la pălmuit oameni. Că ei înţeleg foarte greşit acest cuvânt sau, mai bine zis, nu-l înţeleg, ci îl răstălmăcesc, ne arată Însuşi Hristos în această Evanghelie. Pentru că El nu acceptă umilirea pe care voia s-o încerce arhiereul. Nu! Nu se apucă să spună din nou toată învăţătura Lui. Dimpotrivă, El le răspunde cu un cuvânt care îi aşează la locul lor, care îi pune în situaţia cuvenită de inferioritate. Pentru că toţi ascultaseră cu mare grijă cuvintele Lui, toţi se holbaseră la minunile pe care le făcuse, ori ascultaseră însetaţi veştile despre aceste minuni. Iar acum, făcând pe grozavii în felul acesta şi încercând să-L batjocorească prefăcându-se prea mari spre a-L fi băgat în seamă, nu făceau decât să arate cât de mici la suflet sunt. Şi au simţit această micime a lor în faţa cuvintelor adevărului care le reaminteau ce făcuseră în realitate. Ceea ce a făcut din spusele atât de simple şi de drepte ale Mântuitorului o adevărată mustrare pentru ei, o mustrare şi o tulburare. Au fost puşi în încurcătură, pentru că propria conştiinţă i-a mustrat pentru teatrul jalnic pe care îl jucau. Şi de aceea sluga arhiereului a sărit, nu pentru că Christos ar fi zis ceva greşit, ci pentru că toţi se simţeau vinovaţi!
Ei, dar atunci când sluga loveşte, Mântuitorul nu începe să-şi întoarcă obrajii, nu începe să spună „Dă şi aici! Dă şi aici!”, întorcându-şi capul într-o parte şi în alta, cum îşi închipuie unii că ar trebui să facă cei care sunt creştini.
Iată, Christos ne spune altceva, chiar prin faptele şi cuvintele Sale! Christos nu întoarce fizic obrazul său, ca să fie lovit fizic. Christos se întoarce către sluga ce îl pălmuise şi o mustră. O mustră spunându-i: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?”
Ce să înţelegem aici? Că Mântuitorul îşi încalcă propria poruncă, de vreme ce nu întoarce obrazul celălalt aşa cum spun unii că trebuie făcut? Nici vorbă! Mântuitorul întoarce obrazul Său către celălalt, numai că este vorba despre obrazul inimii! Este vorba despre a nu urî pe cel care te-a lovit! „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi obrazul celălalt” nu înseamnă să întorci obrajii fizic, ci înseamnă că inima ta trebuie să rămână către el. Şi înseamnă că trebuie, în loc să te gândeşti să te răzbuni ori să-l pedepseşti, să te gândeşti dacă şi cum îl poţi ajuta să se îndrepte, să iasă din starea care îl face să facă rău.
Hristos, după cum am văzut, acest lucru face: îl mustră spre îndreptare! Spre îndreptarea lui, şi a altora. Nu-i spune „Nemernicule!”, „Satano!”, „Linguşitorule!”, sau alte asemenea cuvinte, pe care putea să i le spună chiar cu dreptate. Christos nu încearcă să facă dreptate, nu îl judecă şi îl osândeşte pe acest slujitor, ci îl mustră, îi mustră fapta, spre îndreptare. Îi spune: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?” Îl pune în faţa propriului păcat. Slujitorul ştia prea bine că Iisus nu spusese nimic rău, ştia că îl lovise cu nedreptate. Şi acum era aşezat în faţa propriului păcat. Astfel se putea îndrepta! Deci Domnul răspunde palmei peste obraz îndreptându-şi inima către cel care îl lovise şi încercând să-l ajute să se îndrepte.
Vedeţi? Cu totul altă lucrare decât o supunere din aceasta tâmpă, decât o întoarcere a capului dintr-o parte în alta, decât o transformare într-un sac de box. Este o deosebire uriaşă între gândirea simplistă, de origine sectară, şi gândirea creştină aşa cum Însuşi Domnul ne-o arată.

Aceeaşi deosebire uriaşă o vedem atunci când Petru scoate sabia.
Mulţi se opresc în Evangheliile în care Petru scoate sabia numai la ce le convine. Dar să citim Evangheliile în întregime! Christos îi spune lui Petru: „Bagă sabia în teacă!” Da, îi spune asta. De ce? Continuă Domnul „Căci cum să nu beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?” (Ioan 18.11). Şi adaugă: „Lăsaţi, până aici!” (Luca 22.51), ceea ce arată că Apostolii se pregăteau de luptă, iar El îi opreşte. Şi vindecând urechea pe care Petru o tăiase, îi zice acestuia „Întoarce sabia ta la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26.52). Ce arată Christos? Ce spune de fapt Domnul prin aceste cuvinte? „Nu te îngriji tu să scoţi sabia împotriva lor, căci după cum ei sabia au scos, de sabie vor pieri„! „Va avea grijă de asta Dumnezeu la vremea potrivită, nu trebuie să o faci tu acum.” De ce? „Acum nu este vremea potrivită, acum Eu trebuie să beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl!

Observaţi că Iisus nu îl ceartă pe Petru că are sabie! Ar fi fost şi foarte ciudat, pentru că tocmai Hristos îi poruncise mai devreme să aibă săbii la el! El le-a spus: „Cine nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere!… Şi i-au spus: sunt aici două săbii. Şi le-a spus: De ajuns este.” (Luca 22.36 şi 38) Erau de ajuns pentru ceea ce trebuia să se întâmple.
Deci Christos nu ceartă că există sabia, nu certă folosirea ei, ci folosirea ei într-o clipă nepotrivită.
El îi prevenise, dar Apostolii nu înţeleseseră. Atunci era vremea Jertfei, era vremea martiriului. Da, ucigaşii voiau să Îl prindă, însă şi El voia să se lase prins. Ei voiau să Îl batjocorească, să Îl chinuiască, să Îl ucidă, însă şi El voia să rabde toate spre a mântui omenirea. Nu era încă vremea să fie pedepsiţi ucigaşii şi complicii lor. Mai mult, printr-o lucrare tainică a lui Dumnezeu, unii dintre aceşti ucigaşi şi complici aveau să se pocăiască, să devină ucenicii Domnului şi să se mântuiască. Chiar şi în faţa chinurilor şi morţii Hristos îşi ţine faţa sufletului către ei, căutându-i pe cei care se pot îndrepta. De aceea opreşte pedepsirea lor.

Să ne amintim de legiunile de îngeri de care tot atunci vorbeşte Domnul (Matei 26.53), şi care ar fi folosit săbiile lor spre a-i ucide pe nelegiuiţi. Dar, din nou, nu era vremea pentru a scoate sabia, nu era vremea pentru pedeapsă; era vremea Jertfei.
Să ne amintim aici şirurile nesfârşite de sfinţi militari, sfinţi ce însoţesc istoria Bisericii din vremea Apostolilor şi până astăzi. Dacă ne uităm la acest puhoi de sfinţi, ostaşi ai lumii dar mai ales ai lui Christos, vedem că au ştiut foarte bine când să folosească armele şi când să se lase prigoniţi, nedreptăţiţi, ucişi. Au ştiut când să scoată sabia, şi când să se lase tăiaţi.
În toate pildele pe care le avem prin ei, ca şi în pilda purtării Domnului, vedem existenţa unei demnităţi care străbate smerenia creştină ca un fir călăuzitor. Atunci când smerenia nu are demnitate, atunci când smerenia devine anihilare a persoanei, când devine umilinţă tâmpă, ea nu mai este smerenie, de fapt, ci înşelare.
Smerenia trebuie să cuprindă în ea demnitate.
Demnitatea de Fiu sau fiu al lui Dumnezeu, demnitatea de oştean al lui Hristos, demnitatea de Creştin; de om care ştie în ce crede, ştie pentru ce trăieşte, pentru ce rabdă, pentru ce munceşte, pentru ce luptă, pentru ce moare.
Rabdă spre folosul celuilalt, dar şi spre mărturisirea Credinţei. Nu rabdă prosteşte, nu este sac de box, nu-şi întoarce obrajii „stânga, dreapta, stânga, dreapta”, aşa, aiurea. Nici vorbă de aşa ceva!

Există un film documentar despre pătimirile lui Iisus Christos, pe care la apariţia lui foarte mulţi intelectualişti l-au criticat cu scârbă, cu groază. „Vai, prea mult sânge, mult prea mult sânge!” Pe ei nu i-a deranjat „Rambo”, pe ei nu i-a deranjat nu ştiu ce film din cele cu masacre, cu organe zburând în toate părţile, cu valuri de sânge revărsate peste tot. Nu, pe ei i-a deranjat, i-a scandalizat, mai bine zis, „Patimile lui Hristos„, al lui Mel Gibson. Că este, după ei, „mult prea sângeros„. Păi, aşa a fost! Aşa au fost pătimirile lui Christos: foarte sângeroase! Aşa a fost! Din punctul acesta de vedere filmul este documentar. Ba chiar redă mai puţin decât a fost!
Pentru că biciuirea şi torturarea lui Hristos au durat câteva ore, din care în film nu se dă mai mult de o oră. O fi greu de dus această oră pentru cine priveşte, o fi greu de dus, cred asta. Dar e foarte puţin faţă de ceea ce a trăit, a experimentat, a dus Iisus Christos. E foarte puţin faţă de ceea ce I-a făcut lui Hristos omul, omul păcătos.
Însă, ceea ce îmi place mie, ca o sclipire de geniu duhovnicesc a lui Mel Gibson în acest film, este o scenă în care Iisus cade sub cruce. Şi se arată în film cum Maica Domnului se repede către El, încercând cumva să-L ajute, iar Acesta îi spune: „Mamă, iată, toate le fac noi!„. Cuvântul acesta, „Iată, toate le fac noi!” este biblic. Nu este din vremea Pătimirii, apare tocmai la Apocalipsă (21.5), ca un fel de concluzie finală. Dar este tocmai rostul Pătimirilor Domnului, este rostul Răstignirii, Morţii şi Învierii Domnului!
De aceea este pus acolo, în film, foarte bine! De ce? Ca să ne aducă aminte că în această zdrobire a lui Christos există un fir călăuzitor, un fir al demnităţii, că Domnul nu suferă degeaba, nu este zdrobit degeaba, nu suferă doar ca să sufere. El suferă ca toate să le facă noi! El suferă ca să mântuiască lumea! Suferinţa Lui are un rost.
Şi Crucea lui Hristos ne arată acest lucru: că atunci când suferinţa capătă rost – căci oricum lumea este plină de suferinţă -, ea devine mântuitoare! Dar ea trebuie să aibă un rost!

Oamenii care fug de Credinţă fug de Credinţă de frică. Le este frică să sufere pentru Christos. Însă şi în viaţa de toate zilele ei suferă foarte mult. Orice ar face, orice ar folosi, omul nu scapă de suferinţă; de aceea sunt şi milionari sau miliardari care ajung să se sinucidă, deşi după gândirea prostească a lumii ar trebui să fie scutiţi de suferinţă. Dar nu sunt, nimeni nu este. Lumea este un loc a suferinţei; orice ar face, oamenii tot suferă. Şi suferă fără Hristos. Şi este o suferinţă, să-mi fie iertat, tâmpă. Este o suferinţă stearpă, care nu rodeşte. Dar dacă oamenii au curajul să dea suferinţei de toate zilele un sens, să-L aducă pe Christos cu ei în suferinţă, atunci suferinţa lor va aduce rod, în ei şi în alţii, din jurul lor. Şi va fi mântuitoare.

[…]

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Noi şi Biserica, de I. L. Caragiale

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm!

Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.

O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei. Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia să vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!

Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.

Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii noştri, cari dorm sub umbra Crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.

Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu părinte, i-am răspuns, nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume, care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în pușcării locașurile sfinte, închinate credinței străbune, unde zac osăminte de măreți voevozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?
Dumnezeu știe!
Deocamdată, copiii noștri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem școli românești, în care urmează înaltele învățături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze și să ni-i crească.

Din aceste școli naționale, ies pe fiece an sute și mii de viitori cetățeni luminați, toți liberi-cugetători, plini de despreț pentru vechea rătăcită credință creștină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!

Ei au învățat o religie mai omenească decât cea creștină, o religie care predică nu mila și îngăduința, nu blândețea și omenia; o religie aspră, care predică omului:

Ești o fiară! Ghiarele tale și colții tăi sunt deșteptăciunea și șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi! 
Nu te uita o clipă în sus spre cer; aci, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca și cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăvește tot pentru tine.
Ești fiară, fii fiară.Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!

Ion Luca Caragiale
(în Universul, 7 Ianuarie 1900)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă