Categorie: Apologetică

Despre cinstirea moastelor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Despre cinstirea moaștelor

Aceasta este o neașteptată adăugire la lămuririle ceva mai vechi privind cinstirea și canonizarea Sfinților.
În ultimii ani, în părțile Bisericii mai/prea apropiate de politic, s-a ivit ideea anti-ortodoxă a „îngropării moaștelor până la canonizarea Sfinților”. Și pentru această idee sectantă se aduc pe post de argumente numai emoții. Nici vorbă despre vreun canon, nici urmă de raportare la Istoria Bisericii, deci la via și adevărata Tradiție.
Dureros este că asemenea idei apar la unii din administrația Bisericii; adică la cei care, apropiați de episcopi, ar trebui să știe mai bine.
Ca urmare, hai să vedem care este mărturia din veac a Bisericii față de cinstirea moaștelor.

Începem cu Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei.
Acesta a fost canonizat în 2005. Fapt care arată că Sfântul Sinod al Bisericii din România a socotit viața și lucrarea sa de mare folos pentru cei de astăzi.
Printre altele, Sfântul Mitropolit Dosoftei

„A scris despre Sfinții Partenie și Rafael de la Agapia Veche, despre sfinții de la Tazlău, de la Bisericani sau din alte zone, ale căror sfinte moaște le-a văzut cu ochii lui. Unele dintre acestea, povestește mitropolitul Dosoftei, erau adăpostite în scrie săpate în trunchiuri de brad, în fața cărora oamenii se închinau cu multă evlavie.
În canonizarea acestor sfinți de către Biserica Ortodoxă Română, un rol fundamental l-au avut descrierile făcute de mitropolitul Dosoftei.”
(Foaia duminicală a Parohiei ”Învierea Domnului”, Iași, nr. 873/13 Decembrie 2020, Anul XVIII (Nr. 11), p.1-2; materialul este luat după articolul Sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei: Un sfânt în slujba limbii române, din Ziarul Lumina, 12 Decembrie 20111)

Site-ul oficial al agenției de știri a Patriarhiei, basilica.ro, ne spune:

„Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea Sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată din cauza plecării forțate în Polonia.
Această carte deosebit de necesară pentru folosul duhovnicesc al Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru Sfinți și pentru sfințenie.
De aceea, el scrie despre Sfinți Cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi cinstea cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și văzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moştii.”2

După cum se poate vedea, Sfântul Sinod primește cinstirea moaștelor practicată de Sfântul Mitropolit Dosoftei, de credincioșii, monahii și clericii din vremea acestuia (și nici nu putea face altfel, de vreme ce aceasta este Învățătura Bisericii din veac!).
Pe scurt, se arată în aceste rânduri că se cinstesc moaștele sfinților – martiri, cuvioși sau alții – prin așezarea lor în locuri dedicate sau în biserici, precum și prin sărutare.
Și Sfântul Dosoftei, și Sfântul Sinod al BOR, primesc fără șovăire cinstirea populară a moaștelor sfinților, indiferent dacă aceștia au fost canonizați sau nu. Căci, după toată Istoria Bisericii, atâta vreme cât un creștin răposat nu este osândit de Biserică, cinstirea lui ca sfânt este liberă. Ceea ce cuprinde și relicvele sau moaștele rămase de la acesta.

Aceeași purtare o găsim și la creștinii primelor veacuri:

„Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă și zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiția s-a păstat…” (Braniște și Braniște, 2001:308)

„Dintre lucrurile sfinte care stau în legătură cu Sfinții, cinstim mai întâi sfintele moaște, pentru că ele conțin aceleași daruri ca sfinții în timpul vieții. ” (Vanca, 2005:22)

„După încetarea persecuțiilor, în atmosfera de libertate nou creată de Constantin cel Mare numărul sărbătorilor crește. Sunt adăugate în calendar diferite evenimente locale, ca târnosirea unor biserici (cum este cazul Schimbării la față, sărbătoare introdusă ca urmare a sfințirii unor biserici pe Muntele Tabor73), a îngropării unor episcopi cu faimă (depositiones) sau a mutării moaștelor lor în biserici dedicate.” (Vanca, 2005:63)

„Se știe că în epoca pre-iconoclastă exista obiceiul (negeneralizat și neobligatoriu), de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor când, drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele martirilor.” (Pruteanu 2006:20)

Vom sublinia faptul că toate lucrările din care cităm în acest eseu sunt tipărite cu binecuvântarea Sfântului Sinod, ori a unuia sau altuia dintre ierarhii ce îl alcătuiesc. Mai mult, o parte dintre ele sunt manuale folosite în facultățile de teologie ortodoxă din România3.
Prin urmare, lucrurile pe care le înfățișăm sunt principii fundamentale, fapte absolut limpezi, care ar trebui cunoscute de către orice teolog sau cleric român.

Incultura ce pretinde că moaștele nu pot fi cinstite decât după canonizare este lipsită de orice scuză: adevărul a fost arătat repetat în cursurile și manualele de seminar și facultate ortodoxă.

Cinstirea sfintelor moaște a fost o practică absolut firească încă de la începuturile Bisericii. Multe dintre forme pot să pară surprinzătoare în România de astăzi – în care urmele Comunismului sunt încă adânci. Iată, de pildă, aceasta:

„Panaghia … își are originea de la primii creștini, care purtau la gât moaște ale sfinților.” (Pruteanu 2006:35)

Practica aceasta – de a purta la gât sfinte moaște – a scăzut până la/spre dispariție în România Comunistă (1946-prezent). Dar este vie în toată Biserica Universală, din Sinai ori Egipt în Rusia, din SUA în Grecia etc.

Bineînțeles, la început erau căutate mai ales moaștele martirilor. Creștinii erau sub neîncetata amenințare a morții pentru Credință. Ca urmare, cei care deja mărturisiseră erau cele mai bune călăuze și cei mai buni ocrotitori.
Acolo unde primejdia aceasta a scăzut, a crescut evlavia față de toți sfinții – chipuri ale călătoriei mântuitoare către Ceruri. Și, prin urmare, se purtau la gât moaște și ale sfinților ce nu erau mucenici.

Merită înțeles faptul că totdeauna Creștinii au cinstit îndată sfinții mucenici. Și au cinstit îndată moaștele lor. Adică în toată Istoria Bisericii nu există vreo „vreme de așteptare” sau „vreme de limpezire” pentru mucenici. Doar atunci când există îndoială asupra ortodoxiei lor episcopii locului pot să ceară oprirea venerării lor. Altfel, este datoria sfântă a creștinilor să îi cinstească pe martiri îndată ce aceștia și-au căpătat cununa muceniciei.

Actele Martirilor și Viețile Sfinților sunt în această privință o mărturie neclintită.

Pentru meleagurile noastre, merită să amintim câteva rânduri din Patericul românesc, publicat de Arhimandritul Ioanichie Bălan cu binecuvântarea (pe atunci) Î.Ps. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei (azi Patriarhul României)4.

„În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizați pentru credința în Hristos zeci de creștini […] ale căror sfinte moaște episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălța biserici de lemn sau de piatră peste ele și rânduia preoți să slujească noaptea Sfânta Liturghie” (op.cit.:17)5

„Trupurile lor, devenite sfinte moaște, erau luate în grabă de către creștini și îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau și aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaște și scriau scurte biografii cu viața și pătimirea sfinților mucenici. Așa luau naștere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creștinilor, în cultul Bisericii lui Hristos și în sinaxarele ei.” (op.cit.:19)

„O grijă deosebită avea episcopul Tomisului, în această epocă, de moaștele sfinților uciși în Dacia Pontică pentru dragostea lui Hristos. El adună unele din aceste moaște în cripte martirice, peste care înălță biserici rotonde sau adevărate basilici și rânduiește preoți pentru pomenirea lor.” (op.cit.:22-23)

„Așa s-a săvârșit Sfântul Mucenic Sava, dându-și fericitul său suflet în mâinile lui Hristos. […] Moaștele sale au fost luate de creștini și de preotul Sansala și ascunse. Apoi, de frica goților, „au fost trecute din țara barbară în Romania” […] la episcopul Ascholius…” (op.cit.:24)

„… pornindu-se marea persecuție a lui Athanaric împotriva creștinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostași în biserică, pe când slujea, și ars de viu în fața sfântului altar, după obiceiul goților, în ziua de 15 septembire. Vina lui era că îndemna pe creștini să nu jertfească unui idol al goților, pe care îl purta într-o căruță, prin sate. Sfintele sale moaște, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creștini și cinstite cu mare evlavie.” (op.cit.:25)

Deși putem continua, credem că pildele citate sunt mai mult decât lămuritoare.
Se poate vedea aici exact respectarea tradiției amintită mai sus la (Braniște și Braniște, 2001:308) sau (Pruteanu, 2006:20). Moaștele, ascunse de prigonitori, nu erau puse la un loc cu morții obișnuiți. Dimpotrivă, chiar și îngropate spre a nu fi pângărite erau deosebite și primeau închinare, tămieri, jertfă de lumină, erau temelie pentru biserici, erau Altarul pe care se aducea Sfânta Jertfă, etc.
În acest context se judecă adevărul afirmației că „îngroparea moaștelor în cimitirele comune este totuna cu îngroparea Sfintei Împărtășanii în același loc”!
Este, adică, o practică blasfemiatoare, anti-creștină, anti-ortodoxă.

Iarăși se poate vedea că cinstirea moaștelor sfinților este datoria creștinilor. Și, dimpotrivă, nu este un privilegiu care se acordă de către cineva din administrație. Singura limitare a cinstirii moaștelor (atâta vreme cât este venerare, nu mai mult!) poate să fie în cazul dovedirii de erezie, eterodoxie, viață întinată etc. Adică atunci când episcopul, un sinod local sau unul ecumenic, în urma unei cercetări temeinice, vede că cel crezut sfânt este de fapt osândit (așa cum a fost cazul cu Origen). În lipsa unei asemenea osândiri atât cultul sfinților, cât și cinstirea moaștelor acestora este o datorie canonică a creștinilor (mireni, monahi și clerici deopotrivă).

Ca urmare, se înțelege, stau împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale tentativele de reîngropare a moaștelor – fără să fie prigoană –, tentativele de (re)așezare a moaștelor în cimitire comune (la un loc cu sinucigașii, păgânii și alți osândiți), precum și tentativele de oprire a cinstirii moaștelor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1991
  2. Actele Martirice, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
  3. Apologeţi de limbă greacă, PSB 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980
  4. Apologeţi de limbă latină, PSB 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981
  5. Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 (respectiv Editura Trinitas, Iaşi, 1996)
  6. Scrieri, de Sfântul Ambrozie, partea a II-a, PSB 53, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994
  7. Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R.6, Bucureşti, 1979 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, https://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf (vizitat ultima dată pe 17 Noiembrie 2023)
  8. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul românesc, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 20057
  9. Bîrzu, Ierom. Dr. Vasile, Studiu de aghiologie argumentând canonizarea oficială a Sfinților Simeon și Amfilohie de la Pângărați, în ”Revista Teologică”, nr. 3, 2008, p. 138-173
  10. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene și Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană Caransebeș, 2001
  11. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială. Pentru facultățile de teologie, Ed. Oferta, București, 2005
  12. Cotoșman, Prot. Dr. Gh., Proclamarea solemnă a canonizării și instituirii cultului Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-11/1956, p. 893-928
  13. David, Diac. Prof. P. I., Prima sărbătoare a Duminicii sfinților români, în ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-10, 1992, p. 67-68
  14. Enache, George, În căutarea sfinţilor români, în <<Lumina>>, 12 Iunie 2010, cf. paginii online http://ziarullumina.ro/In-cautarea-sfintilor-romani-27630.html (accesată 17 Nov. 2023)
  15. Necula, pr. prof. dr. Nicolae D., 218. Ce este canonizarea sfinților și care sunt condițiile proclamării ei?, ”Vestitorul Ortodoxiei”, 15 Iunie 2006, p. 15
  16. Panțuru, Preot lect. univ. dr. Cosmin, Necesitatea, importanța și dreptul canonizării unor sfinți în Biserica Ortodoxă Română, în ”Altarul Banatului”, nr. 7-9, iulie-septembrie 2020, p. 59-72
  17. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994
  18. Pruteanu, Lector superior Dr. Petru, Curs de arheologie bisericească. Liturgica generală, I, Ed. Pisania, Zăbriceni, 2006
  19. Stan, Pr. Prof. Liviu, Canonizarea Sfinţilor Români. În cumpăna evlaviei, în <<BOR>>, nr. 6 (1968), p. 725-735
  20. Stan, Pr. Prof. Liviu, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în <<Ortodoxia>>, an II (1950), nr. 2, aprilie-iunie, p. 260-278
  21. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005
  22. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, în <<BOR>>, nr. 73 (1955), p. 1159-1172
  23. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sinteză eclesiologică, în <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284
  24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992
  25. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990
  26. Vanca, Lector univ. dr. Dumitru, Liturgică. Suport de curs pentru anul 2, semestrul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia, Alba Iulia, 2005
  27. Vidican-Manci, pr. lect. univ. dr. Liviu, Sfinții Români, modele de virtute și unitate de neam, Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 2008

Note

1Care, paradoxal, lipsește de pe site-ul oficial al ziarului, după cum se poate vedea printr-o căutare ca aceasta: ziarullumina.ro/search/dosoftei-2.html?search_location=doar_titlu&search_criteria=oricare_cuvant (ultima accesare 17 Noiembrie 2023).

2Cf. https://basilica.ro/calendar-ortodox-13-decembrie/ accesat ultima dată pe 21 Noiembrie 2023.

3Deși lucrările Părintelui Petru Pruteanu pot să pară o excepție, vom sublinia următoarele:

a) faptele înfățișate de Ps. Petru Pruteanu apar și în lucrări apărute în România, cu binecuvântarea Sfântului Sinod (precum Liturgica generală pentru facultățile de teologie a Pr. Ene Braniște).

b) lucrările Ps. Petre Pruteanu sunt binecunoscute în România

c) Ps. Petru Pruteanu este episcop canonic, membru al unui sinod local cu care BOR este în comuniune.

4Patericul românesc, de Arhimandrit Ioanichie Bălan, tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, ediția a V-a, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2005. Prima ediție a fost în 1990. Lucrarea a fost răspândită în întreaga Biserică Românească, fără să existe vreo rezervă sau critică ierarhică față de ea. Dimpotrivă, de-a lungul anilor a fost prezent în pangarele catedralelor episcopale din întreaga țară, de la Iași la Timișoara și de la Oradea la București sau Constanța.

5Aceeași practică este mărturisită de opera citată la p. 18 pentru Sfinții Mucenici Tit și Gordian, episcopii Tomisului.

6Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

7Tipărit cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, astăzi Patriarhul României

Despre găsirea adevărului privind Românii de demult

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

M-au întrebat mulți de unde știu cum trăiau și gândeau Românii de demult. M-au întrebat chiar și citind cărți ale mele cu o bibliografie stufoasă. Dar, desigur, m-au întrebat și ce înseamnă Românii de demult?

Când spun Românii de demult sau Românii vechi, cuvântul este despre aceia care trăiau sau trăiesc după Legea Românească – amintită de nenumărate surse străine, precum cele croate, venețiene, genoveze, ungurești, poloneze, lituaniene, turcești etc.

Așa au trăit cei mai mulți dintre Români vreme de cel puțin un mileniu și jumătate, iar cei care s-au lăsat de Legea Românească s-au stins ca Români, s-au schimbat, pierzându-se între străini. Ca urmare, Cultura Română Veche este adevărata cultură românească, este cultura paradigmatică pentru Români, pentru a fi Român.

Dar știm noi cum trăiau Românii vechi?

Da, căci avem mărturii și ale unor străini despre Români, dar și cele ale folclorului românesc – adică acele studii, culegeri și consemnări etnologice și folcloristice realizate mai ales în secolele XIX-XX.

Este adevărat, aceste mărturii, studii, culegeri și consemnări au totdeauna parte de un fel de sită a subiectivismului. Chiar un patriot mare, ca Vasile Alecsandri, ce a pledat pentru consemnarea folclorului așa cum este el în popor, fără schimbare, și-a încălcat radical propriile principii: a schimbat Miorița și nu doar că a schimbat-o, însă a refuzat până la moarte să predea forma inițială și locul culegerii acelei Miorițe din care s-a inspirat. Astfel că până astăzi Miorița este răspândită peste tot nu în forma ei românească veche, ci în forma livrescă a lui Alecsandri. Amintim aici doar două alterări aduse de Vasile Alecsandri, prima subliniată și de Mihail Sadoveanu, dar amândouă aproape ignorate în analize: a) Miorița niciodată nu se înfățișa singură, ci se cânta totdeauna înainte de cântecele de luptă, de vitejie sau haiducie ale Românilor vechi, ori la legende și povești de acest fel; b) Miorița nu folosea denumiri regionale pentru cei trei oieri până la Alecsandri. Prima alterare face ca mulți să nu înțeleagă deloc rostul Mioriței (am mai scris despre asta și aici). A doua alterare a lui Alecsandri, făcută exclusiv din rațiuni de ritm și rimă, ilogică în sine (căci la Români totdeauna Vrâncean a însemnat Moldovean, așa cum Argeșean a însemnat Muntean) este astăzi folosită de fanaticii Moldovanismului sau Moldavanismului, adică de Rusofoni și Rusofili, drept „argument” pentru această ideologie țarist-sovietică. Deși, bineînțeles, ei „opun” doar pe ciobanul muntean celui moldovean, ca și cum cel vrâncean a dispărut din baladă. Totuși cele trei denumiri regionale nu sunt creație populară, ci sunt o interpolare a lui Alecsandri – după cum am spus, făcută doar pentru ritm și rimă, căci Alecsandri a fost un mare unionist, unul dintre făurarii și eroii Unirii din 1859.

Iată, deci, că sita subiectivismului preschimbă adeseori creațiile populare și afectează chiar puternic obiectivitatea mărturiilor, studiilor, culegerilor, consemnărilor etnologice și folcloristice. Dar există posibilitatea unor comparații sistematice și astfel a observării adaosurilor și altor alterări. De pildă, în cele peste o mie de forme ale Mioriței culese din popor nu există etnonime sau împărțiri ale oierilor după regiunea de origine; ele apar doar în versiunea livrescă a lui Alecsandri (livrescă sau popular-livrescă, după cum vrem să o socotim). Totodată, pretutindeni la Români Miorița este un fel de introducere la cântece sau istorii de luptă. Astfel încadrarea în context și comparația sistematică ne ajută să găsim adevărul dincolo de subiectivismul culegătorilor și interpretatorilor.

Există însă și o precizare: acest lucru se poate face doar pentru Cultura Română Veche.

Pe măsură ce înaintăm în secolul XX, dar mai ales după 1960, cultura populară aproape că nu mai există. Ziarele, almanahurile, broșurile, cărțile, posturile radio și cinematografele, feluritele „acțiuni culturale” de stat ori ale unor structuri paralele, iar apoi și televiziunea și internetul au ajuns să nimicească trăirea populară.

Am spus că aproape că nu mai există deoarece mai sunt cătune, mânăstiri și familii care o păstrează. Care duc mai departe focul sfânt al unei culturi străvechi pe care răutatea veacului vrea să îl stingă. Și sunt încredințat că porunca duhovnicilor mei și a altor sfinți de a scrie despre Românii de demult, așa cum au fost ei, poate ajuta acești eroi ai vremurilor noastre să își împlinească sfânta lor chemare.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cine face politică?

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Un cititor comentează (la Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu), astfel:

”Din păcate în politică sunt trimiși și selectați indivizii cei mai abjecți. Iar cei care chiar încearcă să schimbe ceva sunt rapid eliminați.
Ceea ce nu pot să-mi explic însă este lipsa de asumare din partea propriilor noștri credincioși când vine vorba de implicare politică. “Nu mă duc eu…”, “Nu mă bag…”, “N-am ce căuta în clica asta”. “Dom’le noi suntem creștini, noi nu facem politică.” Și sunt și unii clerici care încurajează atitudinea asta: “N-ai ce căuta, politica e o c…a”.
Și atunci, dacă noi, creștinii, nu trebuie să facem politică, adică să ne îngrijim noi de viața polisului, cine trebuie s-o facă? Șmenarii, interlopii, păpușile învârtite cu cheița?” (Alexandru Miron)

E simplu de răspuns la această întrebare:

îndoctrinarea masono-comunistă a prins pe mulți din Biserică, mireni, clerici, cu sau fără funcții în administrație.

Separarea dintre politică și religie este o aberație ideatică folosită propagandistic de Stânga genocidară (întâi în Franța, apoi pretutindeni) pentru a-și impune propria religie în și prin politică.

Să fim înțeleși: orice politică, orice sistem juridic, se întemeiază pe valori morale. Adică pe concepțiile mistice, religioase ori superstițioase ale oamenilor. Prin urmare, separarea politicii de religie este totuna cu separarea aerului de oxigen pentru o „respirație obiectivă”: un act absurd, o imposibilitate fizică.

În același fel, idei de tipul „noi suntem Creștini, noi nu facem politică” sunt echivalente cu fraza „noi suntem Creștini, nu avem nimic de-a face cu Christos”.

La fel de „ortodoxă” este și ideea că Iisus Christos ar fi fost împotriva implicării în politică, pentru că a zis „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). Cei care spun asta păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt, pentru că taie din Scriptură. Cuvântul întreg este

„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor. Dar acum Împărăția Mea nu este de aici.” (Ioan 18.36)

Cutremurător mi se pare că nici nu e nevoie de alt verset pentru a vedea că „interpretarea” pasivistă este o răstălmăcire urâtă a cuvântului lui Dumnezeu!
Iisus Christos nu spune că nu este împărat. Iisus Christos spune un adevăr elementar: că Împărăția Sa încă nu se întinde peste oameni, că încă nu sunt oameni care să fie ai Împărăției Sale. Firesc, pentru că Biserica prin care Împărăția lui Dumnezeu cuprinde oamenii avea să se înființeze la Cincizecime.
Dar mai spune Împăratul Împăraților și un cuvânt de grea mustrare pentru pasiviști:

„Dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat Iudeilor.” (Ioan 18.36)

Cuvântul acesta spune că toți cei care, mireni fiind, nu luptă spre apărarea lui Christos în fața politicilor anticristice sunt lepădați de Domnul! Căci dacă ar fi ai Împărăției Sale, ar lupta pentru El și Împărăția Sa, după cum Însuși a spus!
Ca urmare, pasivismul politic este erezie și lepădare!

Aici avem și multe lecții ale istoriei, foarte limpezi și, totodată, foarte dureroase:

Pretutindeni unde s-a primit pasivismul politic al Creștinilor Biserica a fost nimicită.

În Persia Creștinii refuzau să ia parte la orice lucrare a statului, deoarece îl priveau ca satanist – era – și nu își asumau datoria ființială de a munci și lupta să-l curețe, să-l sfințească (muncă sisifică, dar cu atât mai meritorie și potrivită pentru Creștini!). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Arabia, Creștinii refuzau să se implice în conducerea triburilor și alianțelor de triburi locale, deoarece acestea erau politeiste. Ca urmare, au fost nimiciți.

În Egipt, după primele secole creștine, se răspândește o mare delăsare în rândul mirenilor: viața, minunile și rugăciunile călugărilor din pustii țin locul vieții personale în Christos pentru tot mai mulți. Ca urmare, cei mai mulți au fost nimiciți.

În Africa de Nord Romană, Creștinii se declară scârbiți de orgiile și corupția societății; de aceea, se retrag tot mai mult din politică și se îmbolnăvesc de un purism accentuat (de unde și pogorământul local dat prin Canonul 12 al Sinodului Quinisext, care încalcă Scripturile și canoanele Sinoadelor Ecumenice, cu nădejdea vană a opririi prăbușirii Bisericii din Africa). Ca urmare, au fost nimiciți.

În Romania (știută și ca Imperiul Roman) Creștinii resping, în cea mai mare parte, doctrina pasivistă și scriu apologii în fața autorităților, își păstrează funcțiile în armată și administrație chiar dacă riscă tortură și moarte. Într-un cuvânt, sunt activi în politică în statul păgân al Romanilor. Ca urmare, după secole de luptă și martiriu, urcă pe tron Sfântul Nostru Împărat Constantin cel Mare. Iar Creștinii, trecând prin alte și alte persecuții, merg mai departe, până astăzi.

Biserica, de-a lungul mileniilor, a arătat că:
– mirenii au datoria să ocupe, cu cât mai multă vrednicie (venită în primul rând prin harul lui Dumnezeu) poziții în administrație, armată, politică etc.
– clericii au datoria să îi îndrume pe mireni și în această privință, ferindu-se însă de orice funcții în administrație, armată, politică etc. prin care ar fi împiedicați de la slujire, de la obiectivitatea părintească etc.

Ca urmare, cei care propovăduiesc pasivismul politic propovăduiesc neascultarea față de Dumnezeu, neascultarea față de Biserica lui Dumnezeu, nimicirea Creștinilor, o religie străină.

Să luăm aminte!

Sfințitul Martir Iustin Pârvu, cu dreptate numit și Voievodul Ortodoxiei Românești,
om dumnezeiesc,
activ în politica românească, după rânduielile Bisericii,
în viața de aici și de dincolo

Cei care prin pasivism sau colaboraționism lasă răilor puterea în stat sunt complici la toate crimele acestora și cu ei vor răspunde în Ziua Judecăților.

Iar cel care luptă, chiar singur, întru Dumnezeu pentru Neamul său, chiar și de va muri tot va birui.

Semen est Sanquis Christianorum.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

E greu să crești copii astăzi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:”E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil,asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…”

Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala tătarilor, invazia ungurilor, incursiunile polonezilor, atacurile turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război?

Atunci era vremea să creşti copii, nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici români, nici creştini, nici oameni, ci nişte sclavi ai poftelor,mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
(text apărut în 2015 – din păcate, și mai actual!)

P.S. Au fost vremuri în care cei care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară. Deşi nu aveau nici spitale, nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.

Soborul Sfinților Români

Soborul Sfinților Români, cei născuți în ciuda vremilor cumplit de grele, pentru că părinții lor credeau cu adevărat în Dumnezeu. Și astfel copiii credinței au cucerit Cerurile, împodobindu-le și crescând mereu frumoasa Românie Cerească.

A se vedea și

Despre numele de botez…

Hramul sau sărbătoarea casei

Un apel la unitate care dezbină

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Directorul editorial la Revistei ”Lumea Credinței”, Răzvan Bucuroiu, a publicat pe 5 Decembrie a.c. un material despre „Sfântul Nicolae: chip al dărniciei, apărător al dreptei credințe”.
La o zi după sărbătoarea Sfântului Nicolae, același autor publică pe pagina personală de facebook un apel prolix la unitate între Biserică și Catolicism. Un apel în care dreapta credință nu mai merită apărată…
Cităm

”Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă.

Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității. Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic. Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.
Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?”

Încercăm în rândurile următoare să dăm un răspuns acestui apel, mirându-ne, iarăși, de cât de contradictorie poate să fie purtarea omului.

Pe 7 decembrie 1965 s-a ridicat anatema reciprocă aruncată asupra Bisericilor Catolică și Ortodoxă care data din 1054, fiind cunoscută drept Marea Schismă spune autorul citat.
Ceea ce însă domnia sa ori nu știe (greu de crezut!), ori trece sub tăcere (dureros de crezut!), este faptul că aceste „anateme” au o importanță exclusiv formală în Biserica lui Dumnezeu: pe de-o parte, anatema unor rătăciți le face rău doar lor, pe de altă parte anatema Bisericii este doar o mărturisire publică a unei stări de fapt.
Altfel spus, pentru ca Biserica să poată ridica o anatemă (sau orice alt act asemănător) trebuie întâi dovedit fie că starea de fapt s-a schimbat în bine, fie că anatema (sau orice act asemănător) s-a dat greșit ori nedrept.

Din păcate pentru admiratorii actului din 7 Decembrie 1965, acesta este nul canonic și dogmatic, atât din partea Bisericii cât și din partea Papalității.
Din partea Bisericii, pentru că este necanonică și greșită dogmatică o asemenea „ridicare” fără un sinod ecumenic ce ar dovedi schimbarea în bine din Catolicism (nu există, dimpotrivă chiar!), ori ce ar dovedi greșeala sau nedreptatea ce ar fi fost făcute de Patriarhia de Constantinopol în 1054.
Din partea Catolicismului, pentru că ridicarea de către papalitate a scrisorii de excomunicare a cardinalului Humbert nu schimbă poziția Catolicismului față de Ortodoxie: aceasta este văzută ca o rătăcire, ca o schismă și chiar ca erezie.

De pildă, portalul vaticancatholic, prezintă sistematic Biserica în forma disprețuitoare Eastern ”Orthodoxy”. Totdeauna cu termenul de Ortodoxie în ghilimele, și cu numeroase atacuri, nedemne și mincinoase, la adresa Bisericii. (Amintim titluri de articole ca Eastern ”Orthodoxy” Refuted adică ”Ortodoxia” Estică Respinsă, sau St. Theodore the Studite (d. 826), Byzantine monk, debunks Eastern ‘Orthodoxy’ adică Sfântul Teodor Studitul (+826), monah bizantin, demască ”Ortodoxia” Estică, sau Eastern „Orthodoxy” Exposed: Their Heretical Doctrine Of God adică ”Ortodoxia” Estică Demascată: Doctrina lor eretică despre Dumnezeu etc., etc.).
Această atitudine este susținută de o idee pe care o găsim și pe portalul (enciclopedia) catholic, unde se pretinde, textual, că „este ortodox cel a cărui credință coincide cu învățăturile Bisericii Catolice”. Tot aici găsim și afirmația „The believer accepts the whole deposit as proposed by the Church; the heretic accepts only such parts of it as commend themselves to his own approval.” adică „Credinciosul primește întregul volum (depozit) așa cum este propus de Biserica Catolică; ereticul acceptă numai acele părți care sunt plăcute propriei sale voințe.”.
Aceste idei, și altele asemenea, sunt prezente și pe site-ul (portalul) oficial al Vaticanului, astfel încât este limpede că doctrinar și canonic, pentru Papalitate și Catolicism, actul din 7 Decembrie 1965 este lipsit de consecințe.

Revenim la textul pe care îl comentăm, care spune

„Papa Paul al VI lea și Patriarhul Athenagoras I ul au ridicat blestemul reciproc aruncat mult prea ușor, cu efecte mult prea dramatice în istoria umanității.”

Prima frază ignoră, după cum am arătat, o stare de fapt: „blestemul reciproc” a fost o consecință, nu o cauză, o etapă, nu un început. Recomand cititorilor cărțile fostului monah catolic (și istoric catolic!) Vladimir Guettee, Papalitatea schismatică (click pentru accesare) și Papalitatea eretică (click pentru accesare). De asemenea și cartea lui Constantin Papanace, Geneza și evoluția conștiinței naționale la Macedo-Români (de pildă aici, mai multe cărți pe Proiect Avdhela). Aici se pot vedea, obiectiv, lucrările Satanei și oamenilor lui și în ruperea Vestului de Biserica lui Dumnezeu, și în lupta acelorași împotriva Bisericii din Răsărit. Cititorul va putea urmări începuturile și lunga desfășurare a acestui război. Și va înțelege că actul din 1054 este aproape la fel de puțin important ca și cel din 1965: sunt acte mai mult formale, cu totul altele fiind cele care au despărțit Papalitatea (și, implicit, Catolicismul) de Biserică.

Două asemenea acte de maximă greutate sunt Sinodul al VIII-lea Ecumenic (879-880) și Cruciata a 4-a (1204).

Sinodul al VIII-lea este un sinod acceptat ex cathedra de Papa Adrian al II-lea al Romei. Ceea ce, după doctrina catolică despre papi și sinoade, îl face perfect valid pentru Catolicism. Dar este trecut sub tăcere, sau denigrat, pentru că osândește, de pildă, eretica învățătură Filioque. Care este, ca să parafrazăm un text catolic, „parte din doctrina eretică despre Dumnezeu a Papalității și Catolicismului”. Aici recomand cititorilor acea subțire și minunată cărticică a Părintelui Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. În ea se înfățișează ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre El Însuși. Putem să înțelegem, astfel, de ce ideea că Duhul Sfânt ar purcede nu doar de la Tatăl, ci și de la Fiul, nu doar că Îl contrazice pe Fiul, dar distruge armonia deplină a Dumnezeirii (fiind astfel o multiplă răzvrătire împotriva Adevărului și Iubirii). Revenind, acest sinod a fost esențial în repararea schismelor dintre Papalitate și Biserică… până când Papalitatea a hotărât renegarea lui. După cum vedem, acest sinod (care anatematizează Filioque cu acordul Papalității!) este cu peste 170 de ani înainte de 1054.

Pe de altă parte, pentru actele ce au dovedit despărțirea deplină a Catolicismului de Biserica lui Christos paradigmatică este Cruciata a 4-a (din 1204). Plecată din Vest „pentru eliberarea Creștinilor oprimați de Islam”, Cruciata a transformat gazda sa, Constantinopolul, în ținta jafului și crimelor. Iar din Constantinopol, crimele și jafurile s-au întins până departe. Nenumărații martiri ai Bisericii din acea vreme – mireni și călugări, clerici și ostași, cărturari și oameni fără carte – sunt o icoană potrivită pentru toată istoria persecuțiilor catolice împotriva Ortodocșilor.
Dacă amintim de cele peste 300 de biserici, mânăstiri și schituri nimicite în Transilvania secolului al XVIII-lea pentru impunerea Catolicismului (în forma perversă a Greco-Catolicismului); dacă amintim despre masacrarea Românilor din Moravia în secolul al XVII-lea pentru refuzul de a trece la Catolicism; dacă amintim despre eforturile uriașe ale Vaticanului de a-i bulgariza, croatiza, maghiariza etc. pe Românii convertiți; dacă amintim despre implicarea Vaticanului în nimicirea Ortodoxiei în Croația în secolul XX… ei bine, acestea sunt toate sunt doar un fragment din persecuțiile suferite de Români.
(Într-o notă de maximă obiectivitate științifică și istorică recomandăm lucrările Românii în secolul al XIII-lea: Între cruciată și Imperiul mongol, de Șerban Papacostea, și Din mâinile valahilor schismatici…, de Ioan-Aurel Pop.)

Se va putea observa, de către oricine studiază aceste evenimente – și cărțile amintite mai sus – că „blestemul reciproc” din 1054 nu apare nici măcar ca pretext. „Însemnătatea lui” este aproape zero, fiind umflată de același gen de intelectualiști cu program politic precum cel care a lansat termenul insultător de „Imperiu Bizantin” pentru Romania.

Revenind la textul ce se vrea apel la unitate, ajungem la o diatribă foarte interesantă:

„Un creștinism debilizat, antagonic, care s-a pulverizat ulterior în mii de denominațiuni – asta a rezultat în urma jocului de orgolii, a setei de putere dar și a neînțelegerilor de ordin dogmatic.”

La o primă vedere, s-ar putea crede că această critică insultătoare se adresează Catolicismului (în numele unității!).
Pentru că, evident, acesta este cel care, mai ales din secolul al XVI-lea, s-a spart în nenumărate denominațiuni. Fenomenul nu există în Biserică – exceptând rupturile produse de Papalitate prin marioneta zisă Greco-Catolicism.
Cumva însă, prin curgerea textului, autorul pare să învinuiască Biserica de dezbinările celor care s-au rupt de ea…
Într-un fel sau altul, este uimitor că autorul poate crede că o asemenea frază poate produce unitate.

Și întorcându-ne la curgerea textului avem

„Actul reparator de acum 57 de ani, deși a netezit calea dialogului și a ridicat – oficial – barierele separării îmbufnate și chiar ale disprețului reciproc, nu și-a atins pe deplin scopul.”

Acum, ca să începem cu auto-critica, ar fi fost nevoie de ceva de felul:

Băi Ortodocși supărăcioși, de ce vă îmbufnați pentru nimic? Ce, că ați fost arși pe rug de Catolici e mare lucru? Că au exterminat Românii Ortodocși din Moravia este motiv de supărare? Că s-au folosit de Catolicism ca să maghiarizeze pe Românii din Panonia, Banat, Crișana, Maramureș, Oaș, Transilvania etc. e mare lucru? Ce, că au rupt de vii mii și mii de mucenici români poate să fie pricină de dezbinare? Sau că au violat, ucis și jefuit pe schismatici? Sau că au sprijinit nenumărate acte criminale împotriva României? Ori sunteți atât de zgârciți că suferiți pentru nenumăratele biserici răpite, pentru dărâmarea altora, pentru averile care au curs și curg în buzunarele Papalității și slugilor ei? Chiar nu vă e rușine să vă supărați pentru călugării măcelăriți în Carpați, Dinarici, Alpi sau Atos, pentru episcopii închiși ori uciși sau alte asemenea crime?

Cam asta se înțelege din „barierele separării îmbufnate” de oricine cunoaște șirul parcă nesfârșit de martiri produs de prigoanele catolice și la Român și la alți Ortodocși.
Sau, ca să nu dăm o interpretare atât de aspră, poate că autorul a avut în vedere acel nivel al turnului de fildeș în care trăiesc unii. Unii care nu se implică în nicio mărturisire care să le aducă încercări adevărate, primejdii, prigoane. Și pentru care, departe fiind ei de suferința celor mulți, „barierele separării” dintre Biserică și Catolicism ține de speculații intelectuale. Căci pentru ei dogmele nu sunt adevăruri descoperite de Dumnezeu pentru mântuirea și sfințirea oamenilor, ci neînsemnatele creații ale gândirii filosofice a unora. Deși nu mi se pare că aceste înțelesuri sunt mai puțin urâte decât celelalte…

Voi mai comenta aici ideea că „actul reparator… nu și-a atins pe deplin scopul”.
După cum vom vedea mai jos, autorul se contrazice teribil atunci când vorbește despre scopul văzut de el („front comun de acțiune” socială) ca parte a unui act ce ține de Dogmatică și Dreptul Canonic.
Este ca și cum ai cere anularea caterisirii lui Arie ca să faci front comun cu el împotriva avortului… Una e una, alta-i alta. Aici apelul al bunul-simț țărănesc al monahului martir Nicolae Steinhardt este extrem de actual!
Ca să nu mai încarc cititorul cu link-uri și cărți, voi sublinia doar că scopul acelui act a fost din partea Catolicismului, oficial, aducerea Ortodocșilor la Catolicism. Din partea Bisericii nu a existat niciun scop, actul fiind unul personal al Patriarhului de la Istanbul (de la Fanar), fără nicio semnificație în afară de deschiderea către trecerea la Catolicism (imposibilă ortodox). Or, din acest punct de vedere, este chiar minunat că actul „nu și-a atins pe deplin scopul”.

Și ne întoarcem la textul apelului, mai precis la fraza

„Nici chiar acum, când forțele ostile creștinismului dau asaltul final, cele două Biserici nu reușesc să se unească – nu dogmatic!, nu administrativ! – într-un front de acțiune coerent. Mai precis, cauze comune apărate în comun: ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.

E chiar atât de greu?”

Da, este extrem de greu, tocmai pentru că se face această bălăceală politic-teologică!
Această amestecare a minciunii în adevăr în numele „unirii”, „iubirii” sau, cât de blasfemiator!, chiar al „lui Dumnezeu” este stearpă și otrăvită.
Merită observat ceea ce am spus și mai sus (și e tipic pentru textele ecumeniste): confuzia gravă a termenilor.
Autorul vorbește aici de un deziderat al unirii „nu dogmatic!, nu administrativ!”, ci de acțiune socială. Ceea ce este, vom vedea mai jos, perfect corect! Doar că este singura parte corectă dintr-un discurs ce amestecă lucrurile teribil. Căci dacă facem un apel la o comună acțiune socială (foarte bine!), ba și spunem „nu dogmatic!, nu administrativ!”, atunci nu introducem teme dogmatice și administrative! Este o logică elementară, este o chestiune de bun-simț.
Din nefericire, autorul vine cu acest apel la unitate socială după ce a început cu discuții despre unitatea dogmatică și administrativă! Și asta doar pentru că se întâmplă să fie 7 Decembrie, data actului politicianist din 1965.

Ca să înțelegem deosebirea dintre unitate socială (în punctele comune!) și bălăcăreală administrativ-dogmatică, voi da o pildă personală.
Este o întâmplare din vremea în care eram preot paroh la Biserica Sfântul Daniil Sihastrul din București.
După Sfânta Liturghie, vorbind cu cineva la ușa bisericii, am văzut două fete cu un fel de afișe în mână. Erau la poartă, cumva speriate și șovăielnice. M-am dus la ele:
– Doamne ajută! Spuneți, vă rog! Ce doriți?
S-au uitat o clipă una la alta, apoi una mi-a spus, temătoare:
– Știți, aș fi vrut să vă întreb dacă ne dați voie să punem un asemenea afiș la biserica dumneavoastră?
Între timp văzusem afișul: era un marș împotriva avortului organizat de Catolici cu participare liberă și a altora.
Zic:
– Bineînțeles! Puneți-l aici, la intrare! – și le-am arătat unde.
Ele s-au uitat la mine cu mirare:
– Știți, noi suntem catolice!
Am râs:
– Știu. Dar luptăm împreună să salvăm copilașii, orice religie am avea, nu?
Au râs și ele și s-au liniștit.
Au lipit afișul. Și am îndemnat pe cei care pot să meargă, să lupte pentru salvarea copiilor nenăscuți.

Mai apoi, cineva m-a întrebat:
– Părinte, sunteți tradiționalist, sunteți împotriva Ecumenismului, cum de ați acceptat așa ceva?
– Să zicem că un om se îneacă, i-ai aruncat o funie și nu ai putere să îl tragi la mal. Și vine un necunoscut să te ajute. Ce faci, salvezi cu el omul? Sau îl oprești să apuce de funie, cerându-i întâi să-ți spună ce religie are, și dacă nu e Ortodox îl respingi? Ce faci?
– Trag omul la mal cu el, firește!
– La fel am făcut și eu, la fel trebuie să facem toți! Nu ni s-a cerut nimic împotriva Credinței noastre prin acele afișe sau prin anunțurile organizatorilor. Ne-au rugat să tragem de funie împreună cu ei, poate salvăm vreun copilaș. Este datoria noastră să ajutăm, dacă putem.

Și închei cu aceasta:
Este de bun-simț ca Biserica să colaboreze cu toți cei care au o poziție dreaptă față de probleme ca „ofensiva LGBTQ+, coruperea morală a celor mici, redefinirea omului ca ființă creată, liberă și suverană, starea mediului, unele concepte ale mișcării transumaniste, consumerismul, identitatea religioasă etc.”.
Dar fără excursuri dogmatice și canonice nepotrivite; fără brodarea unor povești fanteziste despre Istoria Bisericii sau a altor religii. Nu impunem noi altora să fantazeze ori să nu fantazeze: dar așa cum nu acceptăm să fim siliți a trăi în fanteziile LGBT-iste ori transumaniste, nu acceptăm nici să fim siliți a trăi în fanteziile ecumeniste.

Pace tuturor!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea