Treceam prin viață-așa, ca orice om,
Și fremătând și eu, ca orice pom,
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Și să rodesc; nu roade prea de soi,
Ci rodul simplu-al omului de rând
Ce crește pe oriunde și oricând
Și care, zdrențuit de vânt și ploi,
Își trage seva numai din noroi.

Dar într-o zi, o pasăre străină,
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Și poposind în ramurile-mi ciunte
Își smulse-o pană și-ncepu să cânte.
Și cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns.
O dată numai, dar a fost de-ajuns!

De-atunci, un dor înalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine înainte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge
Și scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi și să am
Câte un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare.
Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
Am răsucit-o și am întors-o-n sus
S-o-nfing adânc în boltă ca pe-un fus
Și seva pentru rodul ce-l frământ
S-o trag de sus din cer, nu din pământ.

Dar ramurile mele învățate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii și, pe rând,
Au prins a se usca, iar eu, plângând,
Am strâns tot verdele pe care-l am
Și l-am îngrămădit pe-un singur ram.
Am pus pe el și frunze și petale
Și-așa, cu celelalte ramuri goale,
Îmi pregătesc în trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.

În jurul meu, stufoși, ceilalţi fârtați
Peste zăplazuri mă privesc mirați,
Dar de-nțeles nu mă-nțelege unul
Și zic, foșnind, în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc și mierla și lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Și vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-și doinească dorul
Și-a destrămat prin crengi uscate fumul
Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăsi nelipsiți de drum
Au dat din cap și, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.
Și când, mișcându-mi singurul meu ram,
Foșnesc din frunzele ce le mai am
Și-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-și coate, zic: nebunul cântă.
Iar când omida îndoielii moale
Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun? Da, sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă!
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună si banală
Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală
Căci cei cuminți n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii.

Demostene Andronescu