Categorie: Cultură

Trufia Imnului Ungariei

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am fost întrebat repetat „unde e trufia Imnului Ungariei?” sau „de ce ziceți că Imnul Ungariei este trufaș?” etc.
Dacă întrebarea a fost pusă de Români care nu știu maghiara, sau de Unguri, am înțeles. Primii nu cunosc textul, iar ceilalți s-au obișnuit atât de mult cu trufia maghiară încât nu o pot detecta. Dar de mirare mi-a fost și îmi este că sunt Români care știu limba ungară și nu văd trufia acestui cântec (sau, mai bine zis, a versurilor lui).
Oricum, răspund aici tuturor.

Voi începe cu textul unei Unguroaice stabilite în Marea Britanie. Un text ce poate părea subiectiv în privința pozițiilor estetice prezentate. Dar pe care îl preluăm pentru traducerea în limba engleză făcută de autoare unui vers esențial.
În română, textul citat este:

„Ai auzit vreodată Imnul Național al Ungariei? Nu? Bine de tine! Nu ți-l recomand deloc. Decât dacă ești în căutarea inspirației pentru o tentativă de sinucidere. Dacă nu este o tentativă, și ești deplin hotărât cu suicidul tău, atunci îți recomand puternic nu doar să citești versurile, dar să și asculți muzica. Cea mai jalnică melodie funebră sună veselă prin comparație. Alte națiuni au imnuri inspiratoare, precum ”God Save the Queen” sau „La Marseillaise” ori „The Star Spangled Banner”, și versurile lor sunt despre victorie și mândrie, ca „Rusia – sacrul pământ părintesc, Rusia – iubita noastră țară” sau „Germania, Germania peste toate, Peste toate câte sunt în lume!”. Dar despre ce este imnul maghiar? Începe cu „O, Doamne, binecuvântează Ungurul” și continuă apoi cu opt lungi și dureroase strofe despre „jugul robiei” și „urne funerare” și „cadavrele armatelor noastre înfrânte” și „gemete de moarte, bocete” și, în sfârșit, încheie cu „Milă, O, Doamne, Ungurilor care au suferit pentru toate păcatele trecutului și viitorului!”. Da, și pentru cele ale viitorului.” (Angela Kiss, How to Be an Alien in England: A Guide to the English, 2018)

În engleză, fraza Angelei Kiss care ne interesează cel mai mult este:
„‘Pity, O Lord, the Hungarians they who have suffered for all sins of the past and of the future!’ Yes, of the future too.”
O punem pentru a încredința pe cititorul care nu are chef să caute sursa că nu am schimbat, prin traducere, zisele autoarei.

Ceea ce nu spune aici autoarea – ca să nu fie redundantă, probabil – este că fraza în cauză revine de două ori în Imnul Ungariei (numit Himnusz): în prima strofă și în a opta (ultima).

În prima strofă sunt versurile „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate le traduce în română, foarte inspirat, „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Dar care sunt traduse în limba engleză, repetat, pe multe site-uri, inclusiv oficiale, așa cum le traduce Angela Kiss mai sus: „This nation has suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Această națiune a suferit pentru toate păcatele / Trecutului și viitorului!”.

În ultima strofă se revine în forma „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate, foarte inspirat, o traduce în română exact la fel: „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Însă în limba engleză, din nou, traducerea este „They who have suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Ei care au suferit pentru toate păcatele / Ale trecutului și viitorului”. „Ei” fiind „Ungurii” despre care se pomenește la începutul strofei a opta.

Ei bine, teoretic, Ungurii ar fi (fost) Creștini. O fărâmă dintre ei – și o fărâmă prigonită mereu – sunt Ortodocși. Aceștia însă nu au vreun cuvânt de spus în Ungaria. Cel puțin de pe la 1300 până la 1600, Ungaria de astăzi a fost majoritar catolică; la fel era Croația, cu bucata din Dalmația inclusă atunci în ea. Moravia și Marmația (Slovacia) erau împărțite între Românii Ortodocși, pe de-o parte, și Slavii, Germanii și Ungurii catolicizați, pe de alta. În Transilvania dominau numeric Românii Ortodocși, dar puterea politică și militară era deținută de Catolicii străini (Unguri și Sași). Din 1600 Protestantismul se răspândește puternic, începând să prigonească pe Români cu aceeași răutate cu care o făcuse până atunci și Catolicismul. Alte măști, aceeași piesă… Oricum, cel puțin nominal, încă de pe la 1100 și până la 1948 Ungaria intră în rândul țărilor declarate sociologic de creștine (inclusiv în timpul acțiunilor de genocid împotriva Românilor din toate aceste epoci).
Chiar și acum Ungaria își revendică – mai ales prin conducerea ultimilor ani – „rădăcinile creștine”.
Dar!
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că omul NU POATE PLĂTI PENTRU PĂCATELE SALE.
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că IISUS CHRISTOS ESTE CEL CARE A PLĂTIT/PLĂTEȘTE PENTRU PĂCATELE OAMENILOR.

Ca urmare, textul amintit este o erezie cruntă, o lepădare absolută de Iisus Christos și de Dumnezeu Tatăl (deși acesta este invocat repetat în imn!).
Și, totodată, este dovada unei trufii demonice, ca și a garanției repetării celor mai sub-umane acte ale Maghiarimii!
Căci în clipa în care îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că deja sunt plătite păcatele trecute și viitoare, garantezi libertatea păcătuirii!
Și atunci când îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că suferințele sale trecute sunt atât de uriașe încât plătesc toate păcatele viitorului, garantezi ura fanatică împotriva celor învinuiți de acele suferințe!

Din punct de vedere creștin, ar fi de așteptat ca toate cultele din Ungaria să protesteze împotriva unui asemenea text. Dar, deși am căutat, nu am găsit nici măcar un singur protest.
Mai mult, bisericile ungurești catolice și protestante îl difuzează frecvent; au coruri care îl cântă, chiar la sau după slujbe; îl includ în revistele lor etc.
Cumva, „Creștinismul Maghiar” a devenit, de multă vreme, antichristic, promovând fără șovăire texte care contrazic 100% Învățătura lui Christos.

Desigur, Imnul Ungariei este doar unul din multele instrumente de propagare a urii și aroganței (trufiei) în Națiunea Maghiară.
Trebuie înțeles că acest imn a fost adoptat pentru că reflectă gândirea și dorințele clasei conducătoare, dar și a unei mari părți din popor.
Gândire impregnată de trufie, dorințe pline de ură.

Pentru Românul obișnuit este foarte greu de înțeles și această trufie, și această ură.
Căci și acum, după optzeci de ani de Comunism (și NeoComunism), încă mai plutesc în aerul românesc (în ethosul românesc, dacă vreți) acele rânduieli bătrâne ale bunătății, iertării, înțelegerii.
Doar cine citește documente privind genocidurile ungurești (precum Teroarea hortistă…) va înțelege că în spatele politeții ungurești se ascunde, prea adesea, altceva. Sau… altcineva (acela care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, părintele minciunii și răutății).

Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.
Și eu la fel, deși sunt infinit de departe de înțelepciunea, bunătatea și iubirea Lui.
Mi-aș dori din suflet ca Ungurii să Îl (re)găsească pe Dumnezeu, și să (re)vină la Biserica Sa.
(Am sugerat regăsirea și revenirea, pentru că primii Unguri ce au părăsit păgânismul cu care veniseră din Asia au fost cei care s-au botezat ortodox. Până și Coroana Ungariei este în primul rând o coroană ortodoxă, de la Constantinopol – peste care s-au adăugat ulterior elemente catolice.)
Și este limpede că o Maghiarime Ortodoxă ar avea alt imn, unul mult mai smerit și mai înălțător.
(Căci cine se smerește va fi înălțat și cine se trufește va fi smerit!)

Dar, până atunci, acesta este adevărul despre trufia Imnului Ungariei.
Și, poate, dacă voi avea răgaz și luminare, voi scrie și despre fățărnicia Imnului Ungariei…
Poate cineva aude și se trezește!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Marcel Petrisor despre Petre Tutea

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Marcel Petrișor despre Petre Țuțea

„Cine nu l-a cunoscut pe Petre Țuțea în vremea lui ar putea regreta c-a trăit degeaba. Nu de alta, dar pe câți nu-i moșise, înghesuindu-i pe unde apuca, pe uliță, pe stradă, în salon, acasă, în temniță chiar, ca să afle omul ce-i adevărul, să fie convins de el și să nu se mai îndoiască de faptul că „Poporul Român este marșul lui Dumnezeu pe pământ. Ce mai, adevărată minune cum alta n-ar mai fi fost pe lume. […]

Iar când un mare teolog îl întrebase odată, în închisoare, ce meserie are sau cu ce se ocupă, el îi răspunsese zâmbind că este popă de clasa a doua. Și la insistența sfinției sale de a afla unde are parohia, tot zâmbind își completă biografia, spunându-i celebrității că „parohia-i pretutindeni, amvonul improvizat oriunde și că spovedește pe unde apucă”.

Nu o dată își surprinsese interlocutorul ținând să precizeze că funcția unui preot nu-i alta decât de a comunica și nicidecum de a comenta misterul divin. „Că doar nu-i de nasul lui să facă asta!”, mai adăuga el. Și se mai și indigna, chipurile, ca și cum celălalt ar fi știut cum stăteau lucrurile.”

(din Pățanii vrute și nevrute, Ed. Christiana, București, 2015, p. 25)

Ascultându-l – indirect, din păcate – pe Petre Țuțea mă gândesc ce ușor s-ar fi putut ocoli alunecări și căderi precum „Mișcarea Ecumenică” (de fapt, Ecumenistă) și Sinaxa din Creta (zisă „Sfântul și Marele Sinod”, „mare” pentru că au votat 1.4% dintre episcopii Bisericii!). Era destul ca preoții de rang arhieresc să își aducă aminte că funcția lor este de păstrare fără schimbare și comunicare fidelă a misterului divin, iar nu de arogantă și rătăcită comentare!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Poezie. Demostene Andronescu

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Părtășie

Simt cum ceva îmi rupe din durere
Și-mi risipește grijile și teama
Ca pe-o perdea de nori o adiere:
Se roagă-n taină pentru mine mama.

Un val de duioșie mă-mpresoară
Și simt pentru o clipă iar fiorul
Atât de dulce de odinioară:
Iubita mea mă caută cu dorul.

Și câteodată-mi pare mai ușoară
Povara grea ce mă-ngenunche-n baltă:
Un gând trimis de undeva din țară,
De un prieten, pune umărul și saltă.

Demostene Andronescu

din Peisaj lăuntric, de Demostene Andronescu, Editura Fundației Sfinții Închisorilor, Pitești, 2014, ediția a III-a; Prefață : Un paradox binecuvântat de Claudiu Târziu, Postfață : Demostene Andronescu sau Vocația Mărturisirii de Răzvan Codrescu

Demitizarea istoriei. Adânciturile spadelor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Demitizarea istoriei. Adânciturile spadelor

Unul dintre miturile prezente în istoriografia românească de astăzi este denumirea de sabie pentru spade.
Conform vechiului dicționar al limbii române realizat de marele român evreu Lazăr Șăineanu, ca armă spada este „sabie lată cu două tăișuri”. După Dicționarul de Neologisme 1986 (DN 86), spada este

„Armă albă (cu două tăișuri) cu care se poate tăia și împunge”.

Popular (ca să nu spunem mahalagesc) se presupune că spada ar fi o armă alcătuită dintr-o lamă lungă și foarte îngustă – precum rapierul sau floreta.
Această greșeală este preluată de realizatorii Micului Dicționar Academic 2010 care, total neștiințific, declară spada drept „veche armă de luptă formată dintr-o lamă de oțel lungă și îngustă, cu profil triunghiular…”; una dintre cele mai triste „definiții” ale spadei pe care le-am întâlnit
(căci spada nu este musai îngustă, putând să fie și lată, sau foarte lată, iar ideea că ar avea profil triunghiular este de-a dreptul jalnică).

În realitate, definiția cea mai corectă este cea dată de DN 86, regăsită și în Marele Dicționar de Neologisme din 2000.

Spada este o armă având ca element principal o lamă lungă cu două tăișuri.

Pe de altă parte, sabia este o spadă cu un singur tăiș.

Trecem aici peste alte greșeli ale unor dicționare.
Dar ne oprim la confuzia extrem de des întâlnită între spadă și sabie.
Căci în foarte multe lucrări literare, dar și în foarte multe lucrări de specialitate, se folosește ultimul termen atunci când este, de fapt, vorba de spadă.
De pildă, în loc de spada lui Ștefan cel Mare aflată la Istanbul se vorbește, absurd, despre „sabia lui Ștefan cel Mare”. Ca și cum arma, cu două tăișuri, ar avea unul singur.

Bineînțeles, dacă cei care fac asemenea confuzii ar fi jurnaliști, ar fi doar trist. Trist, pentru că ar arăta cât de proaste sunt școlile de jurnalism urmate (absolvite?) de aceștia. Trist, pentru că ar arăta cât de puțină cultură au, cât de puțin cunosc limba română. Și cum își răspândesc erorile prin materialele publicate.
Dar în clipa în care specialiștii fac asemenea confuzii, deja jurnaliștii devin mult mai de înțeles și de iertate. Iar situația devine tragică.
Pentru că înseamnă că nici specialiștii nu sunt în stare să consulte și confrunte dicționarele, ca să găsească adevărul!
Și să îl dea mai departe, așa cum le este datoria.

Am folosit în titlu expresia „adânciturile spadelor” ca pretext pentru a confrunta mitul despre „sabia cu două tăișuri” (= spadă).
Corect ar fi fost „adânciturile lamelor”.
Adică acele adâncituri sau șanțuri, de felurite lungimi, care însoțesc pe o parte sau pe amândouă, felurite arme albe: spade, cuțite, săbii.

Aceste adâncituri au fost poreclite „șanțuri de scurgere a sângelui”1.
O denumire beletristică pentru adâncitura sau scobitura lamei.
O denumire care este o gravă eroare științifică.

Adânciturile nu au, subliniem, nu au rostul de „scurgere a sângelui”. Pretenția că ar avea un asemenea rol este un mit livresc. El a apărut în secolul al al XIX-lea, la scriitori ce aveau prea puțină experiență de război în folosirea armelor albe2. Că este o idee total greșită se poate vedea din patru fapte clare:

  • armele de împuns3 nu folosesc asemenea șanțuri, având secțiune plină (cel mai des rombică – „diamant” – , dar și pătrată, cilindrică etc.); ori dacă ar exista rolul de „scurgere a sângelui” armele de împuns ar fi primele care ar folosi asemenea șanțuri
  • în nicio împrejurare comună pentru bătălii sau alte confruntări armate luptătorul nu stă cu arma în dușman așteptând scurgerea sângelui acestuia (și nu are timp pentru așa ceva);
  • pielea și carnea sunt elastice și tind să astupe șanțurile de pe lame
  • hemoragiile interne sunt mai primejdioase decât cele externe.

Toate aceste fapte sunt sistematic ignorate de către cei care preiau mitul utilității de exsanguinare a șanțurilor de pe lamă. Dureros este și că lipsește reflexul consultării literaturii de specialitate, unde lucrurile sunt foarte clare. Acolo se poate vedea limpede faptul că șanțurile de pe lamă sunt (cel mult) un mijloc de creștere a rezistenței lamei, iar deseori au mai mult rol estetic4.

Cu toate că există credința că adânciturile capătă exclusiv rol estetic la lamele scurte (sub 40 cm), studiile făcute de ingineri au dovedit altceva: orice lamă tratată corespunzător și la care se realizează corect un șanț central devine cu cel puțin 25% mai rezistentă decât este în lipsa acestuia (De Santis, 2017).
Ceea ce le face foarte folositoare și la cuțite (chiar dacă sunt mai scurte de 40 de centimetri).
De aceea adânciturile au fost practicate masiv inclusiv la arme de tăiere sau retezare, la care mitica „scurgere a sângelui prin șanțul lamei” nu s-ar fi putut produce nicicum.
Ceea ce dovedește, de fapt, că existența acestor adâncituri sau șanțuri ține de un nivel superior al procesului de producere a armei, al conceptului din spatele realizării armei. Nivel ce cuprinde atât eficiența cât și aspectul.

Ca ultimă dovadă a absurdității acestui mit amintim că spadele din așa-numitul Tip XVa Oakshott, destinat împungerilor sau străpungerilor, nu au adâncitura lamei (poreclită „canal de scurgerea sângelui”). Dimpotrivă, acest tip de spadă are o secțiune tip romb (numită „diamond” în engleză).
În același fel celebra armă misericorde, adică dătătoarea de milă, un jungher folosit de războinicii vest-europeni pentru „lovitura de grație”, nu are adâncitura lamei. Dimpotrivă, de cele mai multe ori are secțiune triunghiulară, romboidală sau pătrată. Cu toate că această armă era destinată înjunghierii. Deci dacă ar fi existat vreo eficiență practică a adânciturilor pentru înjunghiere, aceste arme – aceste junghere!!! – ar fi fost primele care să le aibă.

Aceste mituri tehnice – sau a-tehnice – pot să pară fără însemnătate.
Și totuși, existența și răspândirea lor arată o anume lipsă de obiectivitate, o anume lipsă se seriozitate profesională.
De care trebuie să ne ferim din răsputeri, căci poate foarte ușor să ducă la subiectivisme și mituri mult mai grave.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

1 Termenul și ideea apar, din păcate, și la istorici și arheologi de foarte bună calitate. Și tind să se păstreze în ciuda literaturii de specialitate (scrisă de făuritorii de arme, de ingineri, de practicanți de arte marțiale cu arme albe etc.). Cu felurite pretexte ridicole…

2 O pildă este scriitorul francez Théophile Gautier (1811-1872), care a cunoscut războiul doar ca jurnalist în timpul Revoluției din 1848 din Franța. În romanul său Le Captaine Fracasse („Căpitanul Fracasse”) el folosește imaginea dură a canalelor/șanțurilor „de scurgerea sângelui” ca mijloc literar (pentru a da accente puternice portretului „profesioniștilor spadei”… sau crimei). Imaginea izbitoare a acestei pretinse utilități a canalelor din lamele lungi sau scurte se va răspândi în literatură, iar de aici va fi preluată nejustificat în literatura științifică.

3 Precum sunt rapierele, jungherele și altele asemenea.

4 Cităm surse specializate precum (Hrisoulas, 1991:55-60), (Hrisoulas, 1994:35-47), (Mickov, 2023) sau (Kelly, f.a.); precum producătorul A. G. Russell (https://agrussell.com/encyclopedia/f) ori producătorul Supreme Replicas (www.supremereplicas.com/en/productinfo/the-parts-of-a-sword) etc.

Scoala Română si snobismul. Gânduri (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Școala Română și snobismul. Gânduri (I)

Da, prima întrebare pentru mulți este
De ce „școala română” și nu „școala românească?”.
Răspuns:
Pentru că spunem, corect, „școala franceză”,
„școala italiană”, „școala germană”;
nu spunem, decât dacă vrem să fim ironici sau gratuit pedanți,
„școala germanică”, „școala italienească” ori „școala franțuzească”.
De fapt, și folosirea excesivă a termenului românesc
în loc de român este o mărturie a snobismului,
a înstrăinării față de propriul neam, a pierderii propriei identități.

O introducere în temă

Mă opresc aici la câteva snobisme anti-românești. Snobisme ce sunt, de fapt, o formă de rasism. O formă de rasism anti-românesc, atât de înrădăcinat încât își găsește reflex îndreptățiri chiar și la cei care se cred patrioți.
Și școala română („românească”) este o bună pildă.
Căci s-au găsit rasiști anti-români, ce au fost urmați orbește de mulțimi de snobi, care să urle:

„Românii n-au avut școală!”, „Românii au fost atât de înapoiați încât au înființat primele școli superioare cu 7-8 sute de ani după Vestul Europei!”, „Românii au înființat primele lor universități în urma întregii Europe!”.

Iar aceste răcnete sunt „argumente” pentru pretinsa inferioritate rasială, etnică, religioasă etc. a Românilor față de „alții” (fie că acești „alții” sunt, după rasistul care vorbește, Rușii, Germanii, Ungurii, Turcii, Austriecii sau oricare alții).

După acești rasiști, ce se poate spune despre Evrei, câtă vreme cea mai veche universitate din Israel, Universitatea Iudaică din Ierusalim, a fost fondată în 1918?
Sau ce vor spune despre Armeni, câtă vreme cea mai veche universitate din Armenia, Universitatea (de Stat) din Erevan, a fost întemeiată în 1919?
„Păi, stai!”, vor striga rasiști, speriați că s-ar putea vedea că sunt rasiști. „Evrei și Armenii au fost prigoniți, de aceea n-au apucat să…”
Și Românii n-au fost prigoniți?
„Ăăă…” încep să se bâlbâie rasiștii. „Păi, nu la fel! Ce, pui Holocaustul…”
Care Holocaust, culților, că vorbim de 1918 și 1919, când abia se terminase Primul război mondial!
„Ăăă…” se bâlbâie iar rasiștii. „Păi, oricum, nu e același lucru!”
Dar nu pot să îți spună logic de ce nu ar fi același lucru, nici să îi pici cu ceară!

Și, după ce îi lași să se perpelească puțin, îi întrebi:
„Ce este mai mare, Academia sau Universitatea?”
„Academia!”, zâmbesc ei fericiți că au găsit o certitudine.
„Și dacă noi am avut Academii cu sute de ani înainte de universități, ce vă spune asta?”
„Ăăă… Nu se poate! Nu se poate să fi avut noi Academii atunci!”
Pentru că, dacă se poate, ce mai rămâne din discursul lor despre inferioritatea românească?

Discurs fără de care snobismul, slugărnicia, trădarea, prigonirea Românilor, apar așa cum sunt: mizerie sufletească fără margini și fără nicio îndreptățire.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea