François‑Charles‑Hugues‑Laurent Pouqueville (1770‑1838) a fost Consul al Franţei la Ioanina, în vremea lui Napoleon I şi respectiv Ali‑Paşa. Era un bun cunoscător al Românilor din Epir. În Voyage dans la Grèce (Editura Firmin Didot, 1820, în V volume şi 1826 în VI volume) el spune, printre altele:
„Păstori neadormiţi, lucrători cumpătaţi, aceşti Români, care se socoteau urmaşi ai Romanilor stabiliţi în Candavia de Quintus Maximus, au ridicat în secolul al XI‑lea, pe ruinele vechiului oraş al Moscilor, pe acela al Voscopolei [Moscopolei] şi dintr‑o simplă aşezare păstorească, această colonie ajunse metropola comercială a Epirului… Franţa cumpăra [în secolul al XVII‑lea] părul de capră şi lâna turmelor Românilor, şi chiar în secolul lui Ludovic al XIV‑lea, ea avea un antrepozit al acestor produse la Meţova [Aminciu]… Interesul care dă naştere speculaţiilor nu a întârziat să determine pe iscusiţii Români să toarcă lâna lor… începură a ţese stofele simple care servesc la facerea mantalelor Albanezilor şi a învelitoarelor folosite de marinarii Mării Adriatice… Odată făcut acest pas în domeniul meşteşugurilor, ei se folosiră de pavilionul Franţei pentru a exporta în străinătate ţesăturile lor. Curând după aceea, ei voiră să urmeze baloturile lor de mărfuri, pentru a le supraveghea vânzarea şi pentru a primi, în schimb, bani şi obiecte de manufactură străine, după nevoile lor… Deoarece soarta nu putea fi decât fericită cu astfel de oameni economi, s‑au văzut, vreme de o jumătate de secol, adică de la anul 1760 şi până în zilele noastre [reamintim că această lucrare apărea la 1820], Românii Mari din Călăriţi, Săracu, Meţova, Aspropotamos şi Zagor răspândindu‑se pe diferite pieţe maritime ale Mediteranei… Mergând cu busola şi sonda în mână, pentru noi încercări, unii întemeiară case de comerţ la Neapole şi Livorno, la Genova, în Sardinia, la Cadix, în Sicilia şi la Malta. Alţii se stabiliră la Veneţia, la Trieste, la Ancona şi la Ragusa… Voi adăuga că se găseşte la Călăriţi cursul principalelor pieţe ale Europei… marile operaţii rulează în fiecare an asupra bumbacurilor din Macedonia Cixasiană şi Tesalia, care trec în parte în statele Austriei, asupra mătăsurilor din Aghia şi Volos, asupra exporturilor de piei de iepuri, viezuri şi de urşi, care se trimit în regatul Neapolului pentru a fi schimbate cu fireturi de aur, în sfârşit, asupra comerţului cu piei aduse din Rusia pentru folosinţa răsăritenilor… Românii care au călătorit – şi sunt în număr mare – vorbesc mai multe limbi şi au biblioteci destul de bine înzestrate cu cărţi franţuzeşti şi italieneşti. Ei posedă ediţii bune ale clasicilor greci, şi un străin găseşte la ei ajutoare literare pe care cu greu le‑ar putea duce cineva cu sine în călătorii.”
Între băuturile României Străvechi, după apă şi vin, sichera (cidrul), miedul şi berea se întreceau în a ocupa un loc de frunte în hrana oamenilor.
Numele vechi românesc de sicheră (latinesc) ori vin de fructe (latinesc) a fost înlocuit din secolul al XIX-lea încoace de acela, franţuzesc, de cidru.
Poate părea paradoxal, dar de fapt şi forma franţuzească cidru, şi forma românească sicheră provin din acelaşi termen latin – sicera (evident, forma românească fiind mai veche şi mai apropiată de cuvântul străvechi). Alte forme româneşti ale cuvântului sicheră sunt ţigheră, ţigher şi ciger, cinghir şi altele asemenea.
Cidrul ori sichera, cum vrem să-i spunem, este o băutură aproape uitată în România ultimelor secole.
Ce-i drept, cam la fel s-a întâmplat şi cu miedul, dar şi cu berea românească, înlocuită de berea nemţească încă de prin secolul al XVIII-lea.
Cidrul se mai numeşte popular şi vin de fructe.
Bineînţeles, şi strugurii sunt tot fructe, dar unele atât de aparte încât au alcătuit în Cultura Veche Românească o categorie deosebită.
Sichera se făcea la noi în primul rând din mere, dar nu numai. Perele erau al doilea fel de fructe preferat pentru cidru. Zmeura, murele şi afinele împărţeau locul trei. Pe ultimul loc – dar cu adepţi fideli – erau gutuile. Cireşele şi vişinele erau folosite mai rar de unele singure; ele veneau ca adaosuri pentru celelalte feluri de cidru, sau erau folosite pentru cireşată, pentru vişinată, pentru îndulcire şi adăugare de aromă la gem, prăjituri etc.
Desigur, în alte ţări au existat alte tradiţii ale cidrului. Nu ne oprim acum asupra lor.
Amintim doar de faptul că la noi s-a făcut întotdeauna deosebire între mustul sau sucul de mere, de pere, de zmeură etc. şi sichera ori cidrul făcut din aceleaşi fructe. Pentru că primul era, desigur, fără alcool, în vreme ce vinul de fructe avea alcool.
Începută prin strivirea şi macerarea poamelor (fructelor), sichera îşi începea de fapt existenţa de la adăugarea apei peste pulpa astfel pregătită. Se adăuga acum, după gust, şi suc (must) de cireşe sau vişine, uneori şi ceva miere sau suc de miere (acesta era un amestec de apă cu multă miere ce se fierbea ca să oprească fermentarea şi se folosea pentru îndulcire). Unii adăugau puţină socată tăiată (oprită din fermentare, prin adăugare de miere sau zahăr şi fierbere lungă), suc de lămâie sau de portocale, zeamă de coajă de portocale şi alte asemenea arome (pe atunci, naturale).
Urma o a doua presare, de această dată puternică, nu doar o strivire pregătitoare, ca prima dată.
Din 100 de kilograme de fructe se obţin între 70 şi 80 de kilograme de must uşor alcoolizat şi (puternic) dulce, care se lasă la fermentat în vase din lemn (bine spălate şi afumate cu pucioasă) ori din sticlă (bine spălate).
Fermentarea durează între patru şi şapte săptămâni, în funcţie de temperatură şi de gradul de alcoolizare pe care îl dorim. Bineînţeles, cu cât proporţia alcoolului creşte, cu atât vinul de fructe devine mai sec.
Oprirea din fermentare (numită popular şi fierbere) se poate face natural, ori se poate obţine la momentul dorit prin răcire şi chiar îngheţare (în trecut se foloseau pentru asta gheţăriile, astăzi mai oricine are în casă frigider cu congelator ce îi asigură gheaţa şi temperaturile necesare). De asemenea se poate folosi şocul termic (se răceşte o parte a cidrului, în vreme ce alta, mai mică, se fierbe şi se toarnă peste cealaltă; operaţia se face de obicei în vase din lemn, în vase smălţuite sau din sticlă rezistentă termic, spre a nu se sparge din cauza şocului termic).
Sicheră sau vin de fructe sau cidru (aici, din mere)
Afumarea masivă cu sulf sau adăugarea prin alte mijloace de dioxid de sulf, ori de aspirină (acid acetilsalicilic), sorbat de potasiu etc. constituie alte metode de oprire a fermentaţiei.
Adăugarea pentru cam două săptămâni a 100-130 grame de hrean ras la 10 litri de must ori cidru duce la aceeaşi oprire a fermentării. Ce-i drept, însă, această metodă adaugă mustului sau sicherei o aromă de hrean – adesea asemănătoare cu a oţetului – ce poate fi supărătoare pentru mulţi.
Bineînţeles, aici doar amintim de metodele folosite, descrierea şi aplicarea lor exactă se face sub îndrumarea directă a unui cunoscător, mai ales că există oricând şi primejdia reînceperii fermentării, oricât de siguri am fi că am oprit-o.
În trecut exista o foarte mare grijă ca la facerea vinului şi a vinului de fructe – dar şi a miedului şi berii – să nu existe vreun contact cu fierul sau alte metale (nici măcar cu argintul). Exista convingerea – întemeiată – că un asemenea contact poate duce la schimbări puternice ale gustului, pierderea aromei şi alte procese greu de stăpânit, oprit, îndreptat.
Dulce, demi-dulce, demi-sec ori sec, cidrul poate avea şi tării şi arome foarte diferite.
Soiurile de vin de fructe dulci ori demidulci, cu o cifră a alcoolului mică, se folosesc mai ales alături de dulciuri (plăcinte, prăjituri, cozonaci, checuri, gogoşi etc.). Constituie o băutură uşoară, ce însoţeşte bine o întâlnire lungă între prieteni care vor să-şi păstreze şi buna dispoziţie şi mintea limpede.
Soiurile de vin de fructe demiseci sau seci, cu o cifră a alcoolului mai mare (de obicei până în 8%, deşi pot fi urcate, după dorinţă, şi până la 12%), se folosesc alături de brânzeturi, peşte, carne, ajutând foarte mult la digestie.
Făcute după vechile reţete – nu, NU vorbim aici despre chimicalele vândute drept „cidru” în multe magazine – soiurile de cidru sunt deosebit de hrănitoare şi sănătoase.
Vitamine (precum C, B1, B2, K, PP sau E), săruri minerale, enzime etc. sunt doar o parte din conţinutul atât de folositor pentru organism al sicherei.
Combaterea anemiei, dar şi a îngrăşării, iată două dintre câştigurile pentru sănătate aduse de consumul cumpănit al acestei băuturi străvechi.
Desigur, ca la orice băutură alcoolică există şi primejdia beţiei produsă de consumul excesiv, sau a alcoolismului produs de consumul excesiv prelungit. Cheia, după cum am spus, este folosirea bine cumpănită şi a acestei băuturi. (Evident, alcoolicii care fug de recidivă nu se vor atinge de ea!)
Mai amintim şi faptul că feluritele soiuri de cidru, cu adaosurile lor specifice (de la lămâie la anason sau chimen), nu doar că au arome diferite, dar au şi proprietăţi medicale suplimentare, specifice.
În sfârşit, poate suna exotic, dar adevărul este că vinul de fructe face minuni în îngrijirea pielii şi a părului.
Oţetul din vin de fructe (din cidru sau sicheră) este minunat pentru salate şi poate fi folosit pentru un gust subtil sau spectaculos diferit în felurite alimente în care folosim oţet. Prăjiturile în prepararea cărora îşi găseşte loc oţetul au doar de câştigat din folosirea oţetului de cidru.
Şi, ca o ultimă notă, amintim de faptul că vinul de fructe se poate fierbe iarna la fel ca vinul propriu-zis, din struguri, cu aceleaşi aromate (scorţişoară, coajă de portocală, anason, cardamon, nucşoară etc.) sau, bineînţeles, cu altele preferate de noi (de la muguri de brad sau ienupăr la zahăr vanilinat).
Încheiem îndemnându-ne cititorii la redescoperirea sicherei sau cidrului, bineînţeles cu dreaptă socoteală, fără lăcomie, fără patimă. Făcut în casă ori cumpărat de la micii producători – de încredere! – va fi un câştig pentru sănătatea tuturor, un ajutor pentru ţăranul român, un strop de aromă, culoare şi bucurie în viaţă, un alt prilej de a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile Sale minunate.
Mihai-Andrei Aldea
Înfrăţiţi cu Românii – mult mai mult decât se ştie de obicei – Armenii au o istorie de o bogăţie şi complexitate uluitoare. Punctele comune cu istoria noastră sunt atât de multe, încât cel care le află nu poate să nu fie cel puţin mirat de lipsa oricărei menţiuni a acestora în manualele şcolare. Ca să dăm o singură pildă, nu am găsit încă niciun manual în care, la părţile închinate Tracilor, să se amintească de faptul că aceştia sunt Străbunii Armenilor. Şi totuşi, în secolele XIII-XII î.Chr. mai multe ramuri ale Tracilor care invadaseră Asia Mică ajung în zona Cezareii Capadociei – în Anatolia de astăzi – şi, prin amestecul cu populaţiile locale – şi în primul rând cu Hicsoşii – încep etnogeneza Armenilor…
(a se vedea şi Tigran Gregorian, Istoria poporului armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 28-34 ş.cl.; Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan au scris pe subiect încă la începutul secolului XX, existând multe reveniri ulterioare – de la Vlad Bănăţeanu sau însuşi Iorga în perioada interbelică la Maria Francisca Băltăceanu şi alţii după 1948 şi până astăzi; dar informaţiile extrem de interesante – şi bine documentate – prezentate pe ei au rămas în zona academică, nefiind conforme cu ideologia istoriei romantice sau a celei regional naţionaliste… )
Limba armeană este o limbă indo-europeană. Dar alcătuieşte o ramură aparte a limbilor indo-europene, fiind cea mai apropiată limbă cunoscută de limba tracă. Ca şi aceasta, este o limbă de tip satem – nu centum, precum latina sau germana -, făcând parte dintr-un grup larg în care intră limba tracă, dar şi sanscrita, persana, limbile baltice etc.
Pentru cei care ar dori o analiză ce ar ajuta la o imagine mai bună asupra limbii tracice sursa ar trebui să fie Garbar.
Garbar sau krapar (ultimul termen mult mai rar folosit) este Limba Armeană aşa cum a fost folosită în scris în secolele V-XII d.Chr.
Prin garbar se înţelege aceeaşi armeană scrisă folosită şi după secolul al XII-lea, chiar până în veacul al XIX-lea al epocii creştine, în literatura bisericească şi în cea cultă. Însă această armeană scrisă este deja schimbată faţă de forma veche. Feluritele invazii şi contacte cu popoare străine, dar şi schimbările fireşti venite cu anii, dăduseră naştere la o depărtare tot mai mare între armeana populară (vulgară) şi garbur. Din secolul al XII-lea apare, ca urmare, o nouă formă de garbar, aşa numita „armeană medie” sau midjin hayeren. Mai târziu va fi urmată de aşcharhabar (aşchahapar), adică de armeana modernă.
În vechiul garbar se regăseşte o limbă în care există acord în număr şi caz între adjectiv şi substantiv; în armeana medie şi modernă, ca urmare a renunţării la acest acord în armeana populară, se ajunge la adjectiv invariabil. Este doar un exemplu al schimbărilor amintite mai sus şi care fac, după cum am spus, necesară apropierea de garbara veche(de secol V-XII), pentru studierea moştenirilor tracice din armeană.
O altă mare importanţă pe care o are vechea garbar este aceea a folosirii ei de către Armeni pentru întoarcerea la izvoare.
Spre deosebire de Români (sau, mai bine zis, de Românofonii ce domină Republica România de azi), Armenii păstrează un adânc respect Străbunilor şi ţin legea cele rele să se spele, cele bune să se adune. Ca urmare, există o mişcare pur şi simplu firească de revenire către garba veche, de curăţare a limbii armene de neologisme inutile – care intră şi în această limbă, ca şi în altele, în viaţa de zi cu zi. Ca urmare, garbar are o mare influenţă culturală şi literară, oriunde Armenii ţin la propria identitate.
Numărul vorbitorilor de limbă armeană este greu de estimat.
În Turcia Armenii sunt persecutaţi sistematic, astfel încât cei mai mulţi nici nu se declară oficial Armeni. Amintirea genocidului armean (desfăşurat cu cea mai mare furie între 1915-1916, dar continuat local până în 1923) încă doare cumplit. Turcii au măcelărit atunci mult peste 1.000.000 (un milion) de Armeni. Genocidul acesta este încă lăudat de Turci la nivel popular, ca o dovadă a „puterii naţionale”, şi este ascuns de autorităţile turceşti în faţa străinilor, mai ales că Erdogan a reactivat şovinismul extrem ce l-a provocat. Estimarea de 2.000.000 de Armeni ucişi de Turci în 1915-1923 pentru „vina” de a nu fi fost Turci este extrem de credibilă, fiind confirmată de surse independente. După alte surse în 1915 au fost masacraţi cca. 2.000.000 (două milioane) de Armeni, alte sute de mii fiind ucişi în anii care au urmat, cifra totală fiind între 2,5 şi 3 milioane de Armeni căzuţi victime extremismului turcesc.
Scenele de coşmar ce au însoţit acest măcel sunt adesea identice cu cele de la Ip şi Trăznea, sau de multe altele în care Ungurii au practicat genocidul împotriva Românilor. Iarăşi, întâmplările de la Fântâna Albă şi alte forme de genocid ale Ruşilor şi Ucraineenilor împotriva Românilor pot da o imagine a ceea ce au avut de suferit Armenii în epoca amintită.
Ca urmare, este de înţeles de ce numărul vorbitorilor de limbă armeană variază între 8 şi 14 milioane în funcţie de surse. O diferenţă atât de mare poate părea şocantă, dar se explică în acest context istoric. (Merită adăugat faptul că Armenii nu au o viaţă prea bună nici în Iran, de pildă.)
Vocabularul principal armean cuprinde cca. 1.500 de rădăcini, dintre care aproximativ 1.000 sunt indo-europene şi 400 sunt hurrito-urartice.
În afară de moştenirea tracică limba armeană a primit şi influenţe romane (latine), iar mai târziu a suferit şi unele influenţe greceşti, apoi destul de multe turceşti şi respectiv ruseşti.
Cu toate acestea, după cum am amintit, Armenii au luptat şi luptă pentru a-şi păstra limba şi tradiţiile, astfel încât influenţele de tip grecesc, turcesc sau rusesc tind, treptat, să fie eliminate. Bineînţeles, factorii politici, sociali, istorici etc. contribuie neîncetat la accentuarea sau slăbirea influenţelor străine – un fenomen, de altfel, universal.
(va urma)
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 