Categorie: Politică

Tratatul cu Ucraina e nul de drept

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În 1997 trădătorii de neam și țară Emil Constantinescu și Victor Ciorbea, împreună cu alți complici, au încheiat și ratificat un tratat cu Ucraina. Tratat ce însemna renunțarea la teritoriile ocupate de Stalin și incluse în Republica Socialistă Sovietică Ucraina.

Trădătorii Emil și Victor, cei care au dăruit Ucrainei zeci de mii de kilometri pătrați de teritoriu românesc și au abandonat în ghearele extremismului slav milioane de Români

Totuși, așa cum era de așteptat, extremismul ucrainean nu s-a dezmințit. Și tratatul, deși deosebit de favorabil Ucrainei, a fost călcat în picioare. Mai exact, din 1997 și până astăzi, Ucraina a încălcat următoarele prevederi:

– „hotărârea de a îndeplini angajamentele conținute în Actul final de la Helsinki, în Carta de la Paris pentru o noua Europa, precum și în celelalte documente ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa”

– Art. 1, pct. 1, Ucraina manifestându-și repetat, deschis, lipsa de respect și neîncrederea în România

– Art. 1, pct. 2, Ucraina a încălcat sistematic principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite și ale Actului final de la Helsinki, mai ales în ceea ce privește (a) nerecurgerea la forță, (b) amenințarea cu forța, (c) inviolabilitatea frontierelor, (d) neamestecul în treburile interne, (e) respectarea drepturilor omului, (f) egalitatea în drepturi, (g) dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, (h) cooperarea dintre state, (i) îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional

– prin lucrările făcute în zona comună dunăreană Ucraina a atentat la inviolabilitatea frontierelor garantată prin Art. 2, pct. 1

– Ucraina a încălcat prevederile Art. 2, pct. 2, mai ales în ceea ce privește delimitarea platoului continental

– Ucraina a încălcat prevederile Art. 3, pct. 1, în mod repetat; felurite autorități ucraineene au amenințat România cu războiul, au sprijinit forțe extremiste anti-românești etc.

– Ucraina a refuzat orice colaborare cu România pentru rezolvarea conflictelor privind împărțirea platoului continental, privind persecuțiile împotriva minorității românești din Ucraina, privind lucrările în zona comună de frontieră dunăreană etc., încălcând astfel sistematic Art. 3, pct. 2

– Ucraina nu a realizat niciunul dintre eforturile ce îi reveneau cf. Art. 4 pct. 1 și 2, ba chiar a acționat repetat în sens contrar

– Ucraina nu a acordat niciun sprijin real României în eforturile acesteia de integrare în structurile europene și euroatlantice, încălcând astfel obligații clar stipulate în Art. 5

– Ucraina a încălcat în mod repetat Art. 6 pct. 1, 2 și 3

– Ucraina a încălcat și încalcă total Art. 9, înlocuind colaborarea prevăzută acolo cu acțiuni unilaterale adesea extreme și extremiste

– Ucraina a urmărit activ și sistematic împiedicarea contactelor între cetățenii ei și cei ai României, între organizațiile și asociațiile civice nonguvernamentale din cuprinsul său și cele din România, încălcând în cel mai brutal mod posibil Art. 11 din tratat

– Ucraina a acționat sistematic împotriva prevederilor Art. 12, pct. 1 și 2

– Ucraina a acționat sistematic împotriva Art. 13, pct. 1-12, și cel puțin formal și împotriva pct. 13 din același articol; aceeași purtare a fost tipică Ucrainei față de Art. 19, pct. 1-7

Trebuie observat că un tratat bilateral este nul de drept atunci când una dintre părți încalcă intenționat și mai ales sistematic una dintre obligațiile ce îi revin.
În cazul Tratatului din 2 februarie 1997 cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina acest ultim semnatar a încălcat intenționat și sistematic zeci de obligații prevăzute în amintitul tratat.
Ca urmare, Tratatul din 2 februarie 1997 este în totalitate nul, prin voința clar și sistematic exprimată a Ucrainei.

Ceea ce face absolut necesar un nou tratat.
Iar politicienii care vor negocia acest tratat din partea României trebuie să ceară retrocedarea teritoriilor românești ocupate și retragerea imediată coloniștilor străini (indiferent de etnie) din amintitele teritorii.
Sunt condiții absolut elementare, la care s-ar adăuga despăgubirile necesare pentru ocupația nedreaptă și îndelungată a teritoriilor românești, pentru persecuțiile și genocidul împotriva Românilor, pentru încălcarea tratatului și pagubele uriașe produse României prin amintitele încălcări etc.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Binele Comunismului (01)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Patriotica propagandă anti-românească încearcă de ceva vreme să ne convingă „ce bine era pe vremea Comunismului”. Peste trei sute de mii de Români încarcerați pentru Credință sunt „binele de pe vremea Comunismului”. Trupele sovietice în România, jafurile nesfârșite, violurile, crimele, tâlhăriile sovietice, sunt tot „binele de pe vremea Comunismului”. Zecile de pușcării și lagăre politice, cu condiții de o ferocitate extremă, sunt de asemenea „binele de pe vremea Comunismului”.

Ca fapt divers, chiar săptămâna trecută a vrut cineva să viziteze Memorialul Pitești, împreună cu copiii: să vadă cum petreceau deținuții politici Crăciunul. I s-a explicat la telefon că Memorialul Pitești este închis până la jumătatea lunii Februarie, deoarece este prea frig pentru personal.
Pe site scrie doar „Memorialul este închis iarna între 2 decembrie 2023 și 14 februarie 2024.”, fără explicația amintită, dar se subînțelege.

Că este prea frig pentru personal cred, căci am fost acolo în zile mai reci!
Dar este prea frig pentru personal deși există astăzi aeroterme și personalul are haine groase. Iar iarna este chiar blândă.
Gândiți-vă cum era în iernile grele ale anilor ’50 și ’60 ai secolului XX pentru deținuții îmbrăcați într-o zeghe zdrențuită. Fără alte haine, fără încălzire, fără perne, plăpumi etc. Și, mai mult, aproape fără mâncare!
Acesta este binele Comunismului.

Iar dacă vreun naiv sau vreun mincinos va spune
”Aceștia erau dușmanii sistemului, supușii Partidului o duceau bine!”
afirmația este de o absurditate dureroasă.
Pentru că în afara pușcăriilor și lagărelor politice exista închisoarea națională care era statul comunist.

(va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Iată,

Captură de ecran de pe site-ul Memorialului Pitești www.pitestiprison.org/ cu programul de vizită. Vă îndemn din suflet să îl vizitați. Vă va ajuta mult să înțelegeți și Comunismul, și sfințenia celor care i s-au împotrivit, și faptul că Binele învinge.

Cum scăpăm de birocratie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cum scăpăm de birocrație

Birocrația sugrumă România.
Este un fapt limpede pentru orice om.
Cum scăpăm de birocrație?

După (Neo)Comuniști, prin birocrație. E nebunie, da, însă aceasta este logica Stângii: folosește soluțiile falimentare pentru a scăpa de faliment.
De pildă, se pretinde că se va scăpa de birocrație prin reducerea numărului de județe. Se minte că dacă vor fi 12-15 județe va fi mai bine. Chiar așa?
DEX 2009 spune că birocrația este Puterea excesivă a administrației.
O cale de scădere a birocrației este, atenție, descentralizarea. Adică revenirea la o putere administrativă mai largă a comunităților locale (obști).
O cale de creștere a birocrației este, dimpotrivă, centralizarea. Cu cât comunitățile locale (obștile) au mai puțină putere, cu atât administrația centrală este mai puternică.
Prin urmare, fiind o formă de centralizare,
Scăderea numărului de județe va duce la creșterea birocrației.
Este un fapt limpede pentru orice om care înțelege definiția birocrației.

Și atunci,
Cum scăpăm de birocrație?

Printr-o adevărată autonomie locală.
În clipa în care satele își pot hotărî soarta, în clipa în care comunele sau orașele își pot hotărî soarta, birocrația a scăzut cu 50%. Cel puțin.
Să vedem mărturia istoriei!

În 1475 Țara Românească a Moldovei avea aproape 400,000 (patru sute de mii) de locuitori. Și era împărțită, „administrativ”, în cel puțin 29 de județe, țărișoare sau ținuturi1. Uneori aceste „despărțiri” erau mai multe, alteori mai puține. Dar! Dar nu era nici urmă de birocrație!
Dările? (Adică „taxe și impozite”.)
Dările se strângeau local, iar pârcălabul, judele sau cine era mai mare le ducea/trimitea „la împărăție”. Simplu și eficient!
Prezumția de nevinovăție – care nu există decât „în vorbă” astăzi – era lege.
Aparatul de stat era minimal. Eficiența, maximă.

Și, atenție, existau foarte puține dări.
De fapt toate dările se reduceau la darea pe venit și taxe de folosință.
De pildă, pentru folosirea drumurilor mari – ce erau întreținute de județ, ținut, Domnie – se plătea vamă (după volumul transportului și nu prea mult, ca să nu renunțe negustorii la folosirea drumurilor). Pentru folosirea târgurilor – de asemenea întreținute de comunitatea locală sau Domnie – iar se plătea ceva (nu prea mult, că nu mai veneau oamenii la târg!).
Nu exista „dare pe proprietate”, căci ar fi însemnat că nu mai există proprietate și că toți sunt chiriași. Darea era pe venit sau producție – și, după felul produselor, se numea oierit, vinărit, stupărit etc. Și în cel mai rău caz era zeciuială (adică cel mult atingea procentul de 10%, deja socotit prea mare de către mulți Români).

Cu o fiscalitate atât de scăzută și un aparat de stat atât de „sărac”, domnitorii Moldovei:

  • construiau enorm
  • purtau războaie grele
  • făceau donații grase Locurilor Sfinte (Rila, Athos, Meteore, Monastir, Prilep, Constantinopol, Antiohia, Ierusalim, Betleem, Sinai, Alexandria etc.)
  • plăteau tributul turcilor și trimiteau daruri către puterile străine favorabile
  • întrețineau drumurile mari, podurile, cetățile, târgurile, vămile
  • aveau o oștire domnească (de 5 până la 10 mii de luptători aleși)

Desigur, și economia Moldovei era altfel decât cea de astăzi. Principalul export erau vitele – boi și oi mai ales –, mierea și ceara, peștele, fructele și alte produse alimentare, lâna, pieile și blănurile. Abia apoi veneau produsele meșteșugărești și plugărești (cereale, legume etc.). Dar acesta este alt lucru – despre care, poate, vom cuvânta altădată.

Aici amintim că multe nevoi ale oamenilor au fost preluate de stat din hoție și tâlhărie.
De pildă, pensiile nu erau o nevoie în Românimea veche: nimeni nu ar fi lăsat fără sprijin pe bătrânii obștii (chiar fără urmași).
Ele apar în secolul al XIX-lea, ca urmare a spargerii familiei și obștii, acolo unde oamenii știau că vor fi singuri și fără sprijin la bătrânețe. Și apar, pensiile, ca serviciu oferit de bănci sau unele firme mari. Pe principiul, „investește acum să primești roadele la bătrânețe”. Cu timpul, tot mai mulți oameni au devenit interesați de serviciul acesta. Ca să nu fie o prea mare greutate pentru copii; sau pentru că știau că vor rămâne cu adevărat singuri. Oricum, în clipa în care afacerea a crescut, statul s-a gândit să „își tragă o felie”. Au apărut, astfel, pensiile de stat – chipurile mai sigure, căci „sunt garantate de stat” (mare garanție!). Doar că, odată cu implicarea în afacere, ba chiar monopolizarea ei, statul… a creat și un aparat de stat dedicat. Adică a crescut birocrația.
Rezultatul?
Pensiile de astăzi sunt mult mai mici decât cele asigurate în trecut de particulari. Și foarte nesigure – statul le poate tăia când are chef, pe ce pretexte vrea. În timpul regimului neo-sovietic Constantinescu-Ciorbea pensiile se plăteau cu multe zile și chiar săptămâni întârziere. Cu cele mai ridicole pretexte. Iar oamenii nu puteau să facă, real, nimic. De asemenea, omul este forțat să dea statului bani pentru pensie, dar nu poate negocia nimic. Ceea ce înseamnă, iar, că nu este „contract social” sau un altfel de contract, ci tâlhărie mascată. În schimb, de pe urma sistemului de pensii beneficiază real numeroși funcționari și politicieni.

Reducerea numărului de județe va fi un proces asemănător.
Va duce la scăderea numărului de prefecți, dar le va crește acestora puterea. În loc de mici dictatori locali, cum sunt astăzi, vor fi mari dictatori locali. În rest, aparatul de stat va trebui să acopere același teritoriu, deci va consuma aceleași resurse. Ori chiar mai multe, sub pretextul acoperirii unei suprafețe mai mari.
Iar pentru oamenii obișnuiți va fi mai greu să ajungă „la centru”. Altfel spus, și pentru ei nu se va ușura cu nimic birocrația, ci va crește.

Măsurile birocratice pentru reducerea birocrației sunt o absurditate.
(Am vrut să scriu „sunt o demență”, dar am vrut să fiu politicos.)

Singura soluție pentru reducerea birocrației este reducerea puterii centrale prin redarea puterii persoanei și comunității locale.
Dacă țăranul (adică omul Țării, adică cetățeanul) are putere adevărată asupra administrației locale și centrale, birocrația moare. Și Țara este liberă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aștept cu drag „provocări” (decente!) pe subiect, întrebări sau nedumeriri!

1Prutul și Colomea (părți ale Pocuției); Țara Câmpulugului (împărțită în Țara Ceremușului, la Miazănoapte, Țara Moldovei, la mijloc, și Țara Dornelor, la Miazăzi); Cernăuți (cu părțile sale Siret, Cernăuți și Țețina, toate fiind județe ori ținuturi ale Moldovei într-o vreme sau alta); Suceava (care uneori cuprindea și județul Rădăuți); Hotinul; Dorohoiul (cu Botoșani); Bălți (uneori cuprinsă în județul Soroca); Soroca (cu Piatra, Olacul și alte părți la Răsărit de Nistru); Neamț (cu Piatra); Roman; Hârlău (cu Tomeștii și Călineștii de peste Prut); Cotnari; Iași (cu părțile de peste Prut numite Bran, Ungheni, Nisporeni și Grosești); Orhei (care cuprindea Condrăteștii și alte părți înspre Apus, iar peste Nistru avea Sura, Rezeni, Ocna, Doboșari/Dubăsari etc.); Lăpușna; Bacău (cu Făgetul, Trotușul etc.); Vasluiul; Bârladul; Fălciu sau Huși (cuprinzând peste Prut locuri precum Lăpușna de Jos, Cărpineni, Lărguța, Colești etc.); Țara Tigheciului (zisă și Codrul Tigheciului); Tighina (cu Târna, Sucleia, Ciubărciu, Frunză etc. peste Nistru); Țara Vrancei; Siret sau Tecuci; Galați (cu Vadul lui Isachi și Cahulul, acesta din urmă uneori județ deosebit); Șmilul sau Ialpug (cu Vulcănești și Reni); Chilia (cu Chilia Veche la Sudul Brațului Chilia); Cetatea Albă (cu Sărata în Apus și Grădinița, Baraboi, Cujalnic etc. peste Nistru) și Lerici sau Vozia (la gura Bugului și Niprului).

Românii, Rusia, „A treia Romă”. O paradigmă spiritual-politică

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

   Dacă relațiile româno-ruse au fost firești și lipsite de marca rasismului până în secolul al XVII-lea, odată cu dezvoltarea imperialismului țarist și a doctrinei acestuia lucrurile se schimbă. Bunele relații dintre Petru I și Dimitrie Cantemir constituie cântecul de lebădă al vechilor legături româno-ruse. Foarte trist – și adeseori aspru condamnat – Dimitrie Cantemir este prea răpit de lumea Curții rusești pentru a înțelege fenomenul. Nenumărații Români pe care i-a adus din Moldova – fie odată cu plecarea lui, fie după aceea – sunt tot mai lipsiți de drepturi și de simpatia Rusiei chiar în timpul vieții fostului domnitor. El nu observă acest lucru, așa cum nu observă cum fiul său, Antioh Cantemir, se rusifică total, pierzându-și rădăcinile. (Ce-i drept, devenind primul poet modern al Rusiei, însă rus, aproape total rupt de limba română, de Moldova, de Străbunii săi.)
Prezența Românilor în Rusia este foarte bogată și aduce acesteia multe avantaje. De la cele culturale și economice la cele militare. Lucrările lui Anatol Lașcu (precum „Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei”) prezintă doar o mică parte a acestor contribuții românești la istoria Rusiei. Dar toate aceste avantaj lucrează unilateral. Concepția imperialistă țaristă trece repede la o formă de etno-filetism, în care totul trebuie rusificat. Conceptul poate să pară absurd, mai ales în contextul etnicității extrem de mixate rusești – de la elemente varege la elemente mongole sau vechi-baltice. Și cu atât mai mult în contextul germanismului masiv al Curții țariste, al influenței franceze ori polone etc. Absurditatea nu i-a oprit însă pe oameni decât uneori. Nu și în acest caz. Formele de pan-rusism și pan-slavism – adesea contradictorii – sunt promovate sistematic. Și aduc Românilor uriașe dezavantaje, de vreme ce nu sunt nici Ruși, în particular, nici Slavi, în general. Mai rău, Românii se socotesc urmașii direcți și de drept ai Imperiului Roman. Vasile Lupu și alți asemenea domnitori români proclamă acest lucru explicit. Iar când nu îl proclamă direct îl proclamă indirect, prin toate instituțiile și purtările lor (fenomen explicat pe larg de Nicolae Iorga în mai multe lucrări, de la „Istoria românilor” la „Bizanț după Bizanț”). Dar acest fapt vine în directă opoziție cu visul Rusiei de a deveni „a treia Romă”!

   Apare aici exact aceeași problemă pe care o are și Vaticanul, pe care o are Imperiul Otoman, pe care o are și Imperiul Habsburgic: atâta vreme cât Românii există ca atare, ca urmași ai Romaniei, pretențiile Rusiei, Turcilor, Papalității sau Austriecilor de a fi „continuatorii Imperiului Roman” sunt nule.
Desigur, viziunea asupra chestiunii este extrem de diferită în cele patru culturi.
Pentru Români – de la Nicolae Iorga la Constantin Papanace sursele sunt clare în această privință – este vorba despre o continuitate naturală, despre o moștenire. Cu tot ceea ce înseamnă moștenire în Cultura Veche Românească: un dat, un firesc, o datorie. Pentru Români împărăția înseamnă o lume creștină, o lume în care „fiecare neam aduce înaintea lui Dumnezeu slava sa” (Apocalipsa 21.26). Românii nici măcar nu concep ideologiile extremiste care animă Papalitatea, Otomanii, Habsburgii sau Țarii.
Acest lucru diminuează amenințarea pe care o aduce existența Românilor față de pretențiile acestor puteri. Dar nu o înlătură.

   Există posibilitatea unui echilibru.
Anglia și Franța s-au luptat, îngrozitor, sute de ani.
Și, totodată, s-au aliat atunci când au avut interesul.
Echilibrul dintre pretențiile Angliei asupra Franței și cele ale Franței asupra Angliei a fost și este dat de conștiința propriei valori.
Din care rezultă o atitudine a serviciilor, a diplomației, a politicii internaționale etc.

   Această atitudine este foarte rară la Români – datorită unei îndoctrinări care începe încă de prin secolul al XVII-lea și se accentuează radical din secolul al XVIII-lea încolo.
Ca urmare, și față de Rusia, și față de alte puteri, Românii au de obicei doar două atitudini: supușenie (deplină) sau dușmănie (totală).
   Echilibrul despre care am vorbit mai sus lipsește.
Pentru că lipsește, de fapt, conștiința propriei valori. Demnitatea națională lipsește, dacă preferați expresia.

   Există, desigur, fenomenul supra-compensării. Pe care mulți îl confundă, neștiutori, cu conștiința propriei valori, cu demnitatea națională.
De pildă, există protocronismul ca supra-compensare; un fenomen în care se exacerbează (pretinse) realizări ale unora dintre înaintași (alții fiind de-a dreptul eliminați), ca și cum asta ar rezolva ceva din viciile prezentului. Se ajunge la dușmănie față de numele și limba propriului popor, propriei țări, în numele acestei curse drăcești care se pretinde soluție.
De pildă, există xenofobia; un fenomen în care în loc să se lucreze la îndreptare interioară (fără de care nu există ieșire din mlaștină), se „rezolvă problema” prin țapii ispășitori care sunt străinii. Desigur, puterile străine luptă pentru interesul lor. Iar dacă acest interes se lovește de cel al Românilor, puterile străine vor lupta împotriva Românilor. Este un fenomen absolut natural, de care au parte toate popoarele, toate națiunile, toate puterile. Echilibrul, după cum am amintit, se obține plecând din interior, de la conștiința propriei valori. Dacă te aștepți ca străinii să îți apere interesele, eventual împotriva propriului lor interes, înseamnă că ești total absurd. Ca urmare, xenofobia nu doar că nu rezolvă problemele ci, dimpotrivă, le amplifică (asemenea protocronismului supra-compensator).

   În relația cu Rusia, Românii au oscilat mereu între plecăciunea față de „a treia Romă” (un titlu absolut fals) și ura oarbă.
În fapt, Românii ar trebui să privească Rusia pragmatic, prin prisma interesului național. Fără sentimentalisme, snobisme, supușenii etc., toate păguboase (delicat spus).
Iar acesta este doar un exemplu.
Pentru că același echilibru, aceeași privire pragmatică, trebuie să se regăsească în toate relațiile internaționale ale Românilor, ale României.
Atât de mult ar câștiga Românii și România prin asta, încât o supraevaluare este greu de făcut.
   Cine are urechi de auzi, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Statul ca structură de Dreapta sau de Stânga (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sunt departe de a fi „un om politic”, în înțelesul obișnuit al expresiei.
Dar, ca istoric și etnolog, am o anume viziune asupra politicii. Una istorică și, totodată, una etnologică. Dar, mai presus de toate, sunt Creștin. Deci am o viziune creștină asupra politicii. Din îmbinarea acestor trei viziuni apare perspectiva mea.
Lămuresc aceste lucruri pentru cei disperați după literă, care vor găsi, poate, că rândurile ce urmează nu se prea potrivesc, sau nu se potrivesc deloc, celor învățate de ei.

Pentru mine – din cele trei viziuni de mai sus, adică – statul se împarte în de Dreapta și de Stânga (respectiv undeva între acestea, pe o anume scală) după un criteriu pe care îl voi prezenta îndată.

Pentru Dreapta,
statul este manifestarea naturală a forțelor populare (naționale) sau este o formă bolnavă, patologică, distructivă (și auto-distructivă).
Pentru Stânga,
statul este manifestarea unui contract social între anumite grupuri (de obicei între „instituțiile de stat” și „populație”); dacă acest „contract social” este „nedrept”, Stânga spune că întreaga societate suferă, fie prin „lipsa de guvernare” (anarhie), fie prin „autoritarism” (tiranie, dictatură).

Criteriul este acesta: dacă legile fundamentale (sau „legea fundamentală”) și practica, arată că un stat este manifestarea forțelor populare, acel stat este de Dreapta; dacă legile fundamentale (sau „legea fundamentală”) și practica, arată că un stat este manifestarea unui contract social, acel stat este de Stânga.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea