Categorie: Cetăţeneşti

CRIMA ALTEI PĂRERI

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu
CRIMA ALTEI PĂRERI
 
Este plin internetul de oameni extrem de furioşi pe cei care au alte păreri decât ei.
Limbajul trece de la o ironie plină de duşmănie la ura cea mai abjectă. Eufemistic sau nu, acoperă aceeaşi poziţie, oricât de variat exprimată: cine are altă părere este complet prost ori este un nenorocit, o satană.
Chiar şi cele mai moderate atitudini – dintre cele mai răspândite, vreau să spun – sunt undeva într-un ton extrem de ascuţit. Ceva de genul: dacă ai altă părere te-ai lepădat de credinţa ta, te-ai lepădat de neamul tău, te-ai lepădat de umanitate etc.
 
Să luăm o pauză!
Să ne uităm în jur şi să ne dăm seama că se trece peste absolut orice limită a bunului simţ.
 
Îmi aduc aminte, cu nostalgie, de vremea în care mă contraziceam în liceu cu profesorii mei din Creangă (azi colegiu, dar şi atunci, şi acum, în Bucureşti). Luasem, ce-i drept, exemplu de la ei. Adunaţi, adesea în Biblioteca liceului, purtau lungi discuţii şi dispute, atât în pauză cât şi în „ferestre” (orele în care nu predau, aflate în mijlocul programului).
Critica lui Vianu sau Călinescu, Istoria Românilor sau a altor popoare, linii politice, descoperiri ştiinţifice, calităţi şi defecte umane, poziţii filosofice… Temele erau nenumărate. Disputele erau vii, colorate, pline de informaţii şi argumente. Şi niciodată, NICIODATĂ, lipsite de respect faţă de alte păreri!
S-a întâmplat să fiu şi eu primit în cercul acestor discuţii ale profesorilor.
Ascultând mult, uneori chiar devenind parte.
Uneori aveam dreptate, alteori greşeam.
Niciodată, dar NICIODATĂ, vreunul dintre profesori nu a manifestat cel mai mic dispreţ sau cea mai mică aroganţă faţă de părerile mele – greşite sau corecte, nu contează. Cu atât mai mult a existat mereu un respect personal minunat. Cu atât mai minunat cu cât îl pot compara cu ceea ce se întâmplă astăzi.
 
De unde această violenţă nemărginită?
De unde această părere că orice altă opinie este o CRIMĂ deja condamnată şi care trebuie pedepsită cât mai urgent şi cât mai radical?
De unde această ură faţă de cei care cred altceva, care gândesc altceva?
 
Fie că sunt discuţii despre politicieni sau politică, despre fizică sau maşini, despre religie sau economie, oamenii dovedesc aceeaşi atitudine ultra-radicală.
Ai crede că părerile pe care le exprimă sunt esenţiale pentru omenire! Că de acceptarea sau respingerea părerii lor atârnă soarta întregii lumi!
Dar, de fapt, cui îi pasă?
Real?
Nimănui important!
Nu se schimbă politica după discuţiile de pe forumuri, chaturi sau alte „zone de exprimare” ale internetului şi societăţii. Păi nu o schimbă nici măcar hotărârile justiţiei, dar vorbăria noastră!
Nu de postările pe facebook sau alte reţele depinde ce vor face autorităţile cu imigranţii, cu noua moscheie de la Bucureşti sau cu alte asemenea lucruri. Este nevoie de mult mai mult! Şi nu stă în calea viselor cuiva faptul că altul are o părere diferită!
De fapt, pe scurt spus, nu se schimbă realitatea după opiniile şi postările unora şi altora!
Mai exact, nu prea se schimbă nimic!
În uriaşa, imensa, covârşitoarea lor majoritate, aceste discuţii sunt, ca importanţă publică, undeva sub zero absolut. Doar dacă nu au autorităţile – vizibile sau nu – chef să se folosească de ele.
Aşa stau lucrurile, realist vorbind, şi cu tot respectul faţă de fiecare dintre emiţătorii amintitelor opinii (oricât de nepoliticoase)!
 
De fapt, mi se pare mie, de aici izvorăşte şi violenţa extremă a tonului folosit.
Din sentimentul neputinţei.
Un om care are conştiinţa împăcată, un om care ştie că ceea ce face este important, că îşi împlineşte rostul, nu ajunge niciodată la un asemenea fel de a vorbi.
Îi am în faţă pe acei profesori de la Creangă, pe care i-am iubit şi i-am respectat mult, iar astăzi mai mult ca niciodată.
Aveau salariile mizere de profesor, dar erau împliniţi cu munca lor.
Aveau bucuria de a învăţa – ei! – şi a cunoaşte, şi de a dărui mai departe ceea ce au învăţat şi înţeles.
Aveau o putere de a recepta păreri diferite. Ba chiar, aveau o anume lăcomie în a recepta păreri noi, aş putea spune! În felul în care începeau să le bombardeze cu întrebări şi (contra-)argumente era o adevărată bucurie a celui care descoperă şi explorează noi teritorii.
Ei voiau să fie dascăli, voiau să fie oameni (şi) ai spiritului. Şi, slavă Domnului!, chiar erau.
 
Suficienţa agresivă – delicat spus – a multora din oamenii zilelor noastre provine din complexare.
Numai un om complexat poate să devină atât de violent, prin supra-compensare.
Nemulţumit de viaţa lui, nemulţumit de ceea ce este şi de ceea ce face, îşi revarsă veninul care îl macină interior peste ceilalţi.
Ceea ce nu aduce însă nici o satisfacţie reală, nu aduce vreo îmbunătăţire a stării interioare. Mai curând, o înrăutăţire.
 
Crima altei păreri NU ESTE CRIMĂ!
Dar a-l dispreţui, sau chiar – cât de monstruos! – a-l urî pe altul pentru că are altă părere… cel puţin alunecă înspre crimă.
Soluţii există. Şi sunt în puterea fiecăruia.
Primul pas este acela al privirii sincere în interior, spre a căuta şi a găsi izvorul real al nemulţumirii, amărăciunii, veninului, urii. Pentru că acesta este totdeauna în noi; ceea ce este afară e numai pretext.
 
Un alt mijloc, foarte bun, în apărarea de această capcană este pasul înapoi.
Abţinerea de la graba de a avea opinii (mai ales categorice!) – indusă de întreaga atmosferă mass-media.
Dar, ca să vezi!, aici ajungem la altă variantă a crimei de a avea altă părere: „cum să nu-ţi dai seama unde este adevărul???”
Pentru că, într-adevăr, pentru fanaticii propriei păreri, a nu-ţi da seama, imediat, că ei „au dreptate” este aproape acelaşi lucru cu a avea altă părere!
Şi, totuşi, fiecare are timpul lui de cântărire a ideilor şi argumentelor.
Uneori foarte lung, alteori foarte scurt, precum şi oriunde între aceste două variante.
Este profund greşită pretenţia luării fulgerătoare de poziţie, fără timp de gândire, fără timp de cercetare, de observare, de acumulare, de analiză.
De fapt, este una din sursele extremismului „părerist”.
 
În toată această agitaţie plină de insulte şi răutăţi, de acuzaţii teribile şi exprimări ritoase, mai există încă oameni de bun-simţ.
Mai sunt oameni care înţeleg faptul că a avea altă părere decât ei, chiar şi în privinţa celor mai sfinte lucruri, nu te face nici prost, nici criminal.
Doar om.
Pentru că primul examen picat de cei care cred că altă părere este o crimă, e acela al omeniei.
Părerea mea.
 
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un cântec pe care îl iubesc nespus! „Ţara noastră-i ţara noastră!” Nicu Alifantis / Ion Niculescu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Între Ţară şi Stat (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Aceasta este Ţara mea…

Ce este o ţară?
DEX-ul are, încă, o definiţie, din păcate, comunistoidă:
„I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat.”
Această „definiţie” este, în fapt, cu totul străină atât adevăratei culturi româneşti, cât şi istoriei şi limbii române. Este o ideologizată preluare a unui concept străin, impus prin instrumente lingvistice – şi nu numai – spre a înlocui ţara aşa cum o au, o ştiu şi o trăiesc Românii de mii de ani încoace.

Totuşi o scurtă întâlnire cu adevărul este de ajuns pentru a arăta şubrezenia unei astfel de „definiri”.
Au fost, şi sunt, Ţara Maramureşului, Ţara Tigheciului, Ţara Zarandului, Ţara Loviştei, Ţara Luanei şi nenumărate alte ţări româneşti. Care nu intră în stearpa definiţie dată de DEX.
Dar, va spune cineva, se potrivesc sinonimelor (ha!) date tocmai la punctul 3. din definiţiile DEX-ului, adică la „Regiune, ținut, teritoriu”. Fals! În Ţara Maramureşului, de pildă – însă şi în multe alte asemenea ţări româneşti – intră mai multe ţinuturi, unele foarte deosebite între ele, de la obcine la câmplunguri, de la munţi la câmpii. La fel, de pildă, Ţara Făgăraşului, care are şi Alpii Carpatici, dar şi dealuri, podişuri, văi de mai multe feluri, toate acestea construind ţinuturi cu o personalitate clară, distinctă. Deci, nici vorbă să fie o sinonimie adevărată între ţară şi „Regiune, ținut, teritoriu”, aşa cum se pretinde în instrumentul lingvistic amintit. 

Către sfârşitul definiţiilor din DEX pentru cuvântul ţară încep să apară şi bucăţile de înţeles din care, de fapt, se poate reconstrui Ţara aşa cum este ea simţită şi trăită de Români dintotdeauna.
Zice DEX-ul:
„4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De(sau de la) țară = de la sat; rural.
II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime.”

Pentru că, da, Ţara este patrie, şi baştină, şi moşie, este şi oamenii patriei, adică băştinaşii, cei ce sunt moştenitorii vechilor oameni ai patriei şi ai pământului ce a fost şi este moşia neamului.
Despărţirea între oamenii pământului şi pământul oamenilor pe care o adaugă DEX-ul definiţiei comuniste iniţiale este TOTAL STRĂINĂ Românilor, sufletului românesc, trăirii româneşti.
Până şi păruta separare între oraş şi ţărănime sau „mediul rural” are o bază străveche, profundă, complexă: Senatus Populusque Romanum , străvechea denumire a Terra Romanorum, a Ţării Romanilor. Pentru că Senatul Şi Poporul Roman erau Ţara Romanilor împreună, şi nu separat. La începuturi oraşul fiind unul singur, iar mai apoi oraşul fiind miezul ţării, locul în care se împlinea unitatea ţării în toate cele care cereau o unitate centralizată, o conducere centralizată. Conducătorii şi Poporul alcătuiau împreună Neamul, iar alături de pământul străbun erau Ţara.

Dat fiind că DEX-ul trebuie să fie un dicţionar explicativ al limbii române – şi nu al unor limbi şi ideologii străine – definiţia ar fi trebuit să fie, prin urmare, cea românească. Iar la Români ţara ca stat vine mult în urma înţelesului primordial.
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Da, ştim că această definiţie poate să pară neobişnuită sau ciudată celor de astăzi, înstrăinaţi de vechile trăiri omeneşti, aşezaţi într-o uscăciune în care spiritualitatea există mai mult ca teorie literară sau cinematografică. Pentru această uscăciune este nu doar neaşteptat, ci chiar îngrijorător să spui, ori să gândeşti, că ţara este o fiinţă… Deşi, dacă ne gândim bine la această noţiune românească veche, dacă pătrundem structura complexă care uneşte oameni, pământ, ape, iarbă, trestie, pădure, nori, cer şi toate câte mai cuprinde o ţară, ne dăm seama că a exclude sau marginaliza viul este aberant. O ţară moartă – căci asta este o ţară care nu este vie! – e, până la urmă, o ţară care nu există. Se poate închipui, desigur, pentru o scurtă vreme, o ţară cu totul pustiită, astfel încât să fie, pentru o scurtă vreme, o ţară moartă. Dar apoi va fi recucerită de viaţă! Şi va avea din nou ierburi, sau alte vegetale, insecte şi păsări sau alte vietăţi, oameni… Şi astfel chiar şi acea ţară pustiită sau moartă va redeveni fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

Desigur, au intrat în limba română modernă şi contemporană noi înţelesuri, străine, ale cuvântului ţară. Înţelesuri venite din mai mult sau mai puţin potrivite traduceri ale unor cuvinte din altă limbă; împropriate, oricât de greşite ar fi fost, prin obişnuitele mecanisme de stat…
Însă chiar înţelegând şi primind nevoia unor asemenea adăugiri (îmbogăţiri?), a păstra şi a duce mai departe ceea ce este românesc e cea dintâi grijă a oricărui Român. Şi cu atât mai mult atunci când este vorba despre lucruri ce ţin de miezul Românimii, de ceea ce ne face să fim ceea ce suntem.
Iar ţara, în înţelesul ei adevărat, este o parte foarte mare din ceea ce suntem!
Tocmai pentru că
Ţara este fiinţa pe care o alcătuiesc pământul şi oamenii pământului uniţi în gândire, cuvânt şi faptă, atât între ei cât şi cu cei dinaintea lor şi cu tot ceea ce are pământul străbun.

O ţară poate (poate!) să fie şi stat, dar nu este nevoie să fie. Ba chiar se poate întâmpla ca o ţară să fie împărţită între mai multe state… (Pentru Românii Timocani Ţara Timocului este una, chiar dacă este împărţită între Serbia şi Bulgaria.)
Mai mult, felul de a fi al statului se poate schimba în vremuirea vremilor, deşi ţara este aceeaşi.
Dar despre ceea ce este statul şi legăturile – bune sau rele – dintre acesta şi ţară, în numărul viitor…

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între ţăran şi mahalagiu

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

 

Încă în deceniile dintre cele două războaie mondiale Mircea Vulcănescu înţelesese şi consemnase:
„România [Românimea] a avut o cultură. [18]48 a rupt-o„.
Ideea nu a fost înţeleasă, de către cei mai mulţi, nici până astăzi.

Sunt nenumăraţi aceia care încearcă să înţeleagă Neamul Românesc, istoria şi cultura lui, sufletul lui etc. pe temeiul vieţii şi culturii din ultima vreme.
De pildă, începând prin a vedea şi judeca satul românesc de acum. Şi prin a vedea şi judeca ţăranul român prin satul românesc de acum.

Doar că satul românesc de azi nu mai este, decât excepţional, sat.
Satele româneşti de astăzi sunt, de obicei, mahalalele oraşului.
Iar locuitorii satelor nu mai sunt, de obicei, ţăranii de altădată, acei oameni ai Ţării pentru care toate erau sfinte şi se sfinţeau. Sunt, de obicei, proletari ce locuiesc mai departe de oraş, săteni prin loc, mahalagii prin cultură.
Este o lucrare începută încă în secolul al XVIII-lea, dar mult mai vag, devenită sistematică după 1848, iar după 1948 impusă în forţă.
Ţăranul român aproape a dispărut.
Între vieţuirea demnă a țăranului de atunci şi trista vieţuire a mahalagiului rural de astăzi este o prăpastie uriaşă.

Deosebirea poate fi dată fie şi printr-o singură zicală a ţăranului român de altădată, astăzi nu doar uitată, ci şi greu de închipuit (ori de înţeles):
„Decât să mă-nting în unt, şi să privesc în pământ, mai bine mă-nting în sare şi privesc în soare!”

Mihai-Andrei Aldea

Guvernul şi mafia vaccinurilor. II. Vaccinuri şi bani

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Prima parte a discuţiei este aici. O continuăm astăzi cu câteva observaţii de bun simţ.

România este în miezul unor frământări puternice în privinţa vaccinării.
La prima vedere, după cum înfăţişează lucrurile mass-media, avem două tabere: pro-vaccinare şi anti-vaccinare. Clasa politică foloseşte toate mijloacele de care dispune spre a susţine tabăra pro-vaccinare. Tabăra anti-vaccinare este prezentată de mass-media în cele mai rele culori (inculţi, extremişti, mincinoşi, criminali etc.), sugerându-se cele mai extremiste măsuri împotriva celor care o alcătuiesc (inclusiv gestul bestial al „confiscării copiilor”).
În realitate există trei tabere, dacă nu îi socotim pe cei neutri (încă):
1. Cei care vor o vaccinare bazată pe date obiective, produse verificate şi scheme de vaccinare realizate independent de interesele financiare ale industriei farmaceutice şi politicienilor.
2. Susţinătorii necondiţionaţi ai vaccinării aşa cum este impusă prin schemele de vaccinare date de Guvern.
3. Cei care neagă necondiţionat eficienţa oricăror vaccinuri şi a vaccinării ca procedură medicală.
După cum se vede, mass-media şi toată tabăra pro-vaccinare-guvernamentală ignoră total existenţa, argumentele şi acţiunile celor care vor ca vaccinarea să se facă doar pe baza unor principii sănătoase, nu pe baza unor interese financiare.

Cei care îşi trăiesc viaţa nu prin fanteziile jocurilor de calculator sau ale promisiunilor electorale şi doctrinelor politice ştiu că în mai toate ţările există corupţie; şi în mediul de afaceri, şi în mediul politic. Să nu ai încredere în aceste medii e, prin urmare, logic. Iar să nu ai încredere în aceste două medii atunci când este vorba despre sănătatea copiilor tăi este mai mult decât logic, este o nevoie absolută.
Să vedem un exemplu:
Cum vă aşteptaţi să fie drumurile într-o ţară în care la Ministerul Transporturilor ajung să deţină funcţii de conducere, pe termen lung, oameni care au acţiuni sau alte participaţii la firme de reparaţii şi întreţinere drumuri?
Evident, veţi spune, drumurile vor avea parte de reparaţii şi întreţineri mai mult decât este normal. Eventual, dacă este destulă corupţie, vor fi făcute dinadins astfel încât să aibă nevoie de multe reparaţii şi lucrări de întreţinere.
De fapt, este chiar situaţia din Republica România a anilor 1990-2017!

Ei bine, pe aceeaşi logică, să vedem alt exemplu:
Cum vă aşteptaţi să fie vaccinurile dacă cei care le produc sunt şi producătorii tratamentelor pentru „efectele secundare” produse de vaccinuri?
Evident, vaccinurile vor fi lăsate să producă efecte secundare, astfel încât firma producătoare să câştige mult şi din vânzarea tratamentelor pentru aceste efecte. Iar dacă este destul corupţie, vaccinurile vor fi făcute dinadins astfel încât să aibă cât mai multe efecte secundare.

Sau să luăm alt exemplu:
Cum vă aşteptaţi să fie schemele de vaccinare într-o ţară în care politicienii şi „experţii” lor sunt corupţi sau, ca să vorbim delicat, sunt foarte sensibili la comisioane şi alte argumente asemănătoare?
Evident, schemele de vaccinare vor fi umplute cu cât mai multe vaccinuri, care vor fi cumpărate de la firmele cu cele mai convingătoare argumente financiare sau asemănătoare.
Şi după ce criterii vor fi alese vaccinurile publice într-o ţară în care politicienii fac ce le place cu banii publici?
Evident, după argumentele financiare şi similare pe care anumite firme le vor aduce acestor politicieni, astfel încât aceştia să aibă de câştigat personal din cheltuirea banilor publici. Deci în niciun caz după calitatea vaccinurilor!

Realitatea acestei relaţii între influenţele financiare şi felul în care politicienii cheltuiesc bugetul Ţării se vede, dincolo de manipulările politice, în realităţile concrete ale vieţii noastre.
Cei care prin manevrele mârşave din mass-media acuză Biserica – ce primeşte între 0,1 şi 0,2% din buget – de toate relele ţării „uită” să explice cum de a cheltuit drăguţul şi grijuliul de Stat aproape 250 de milioane de dolari pentru cea mai proastă „Arenă Naţională” din Europa, una atât de proastă încât nu a primit aviz de funcţionare, atât de proastă încât gazonul nu poate să trăiască din cauza întunericului etc., etc.
Pentru drumuri plătim impozit la Guvern, plătim accize peste accize şi alte taxe vârâte de Stat în preţul carburanţilor, plătim rovinietă, plătim taxe de pod, plătim şi iar plătim, iar drumurile sunt JALNICE. Infractorii ce conduc România de 28 de ani nu au fost în stare nici măcar să realizeze elementarele autostrăzi Braşov-Iaşi, Braşov-Cluj, Sibiu-Piteşti, ca să nu mai spunem de Bucureşti-Suceava. Iar autostrăzile totuşi construite sunt incomplete, peticite, adesea date în folosinţă înainte să fie sigure, stricându-se extrem de des chiar şi la un trafic moderat…
Să mai vorbim despre ce a făcut Statul cu Învăţământul? Despre o lege votată în unanimitate pentru mărirea salariilor cadrelor didactice care… nu a fost niciodată pusă în practică??? Despre schimbările de programă în mijlocul anului, despre manuale de bătaie de joc puse la egalitate cu cele de calitate, despre întârzierea cu luni de zile a tipării manualelor, despre sufocarea în birocraţie şi sărăcie a profesorilor? Totul pe bani publici!
Dar există vreun domeniu în care clasa politică zis românească, această spumă de mizerii ce pluteşte peste Ţară, să nu fi lăsat dârele împuţite ale corupţiei cele mai sfruntate?
Până şi asupra Românilor izgoniţi din Ţară, siliţi să plece în cel mai mare exod românesc din Istorie aceeaşi clasă politică încearcă să îşi întindă ghearele neruşinate, spre a-i mai jefui şi răni puţin…

Şi aceasta este clasa politică, acesta este „Statul” care pretinde să ne impună ce fel de vaccinuri să fie băgate, obligatoriu, în corpul copiilor noştri!
Încălcând orice etică şi orice morală, ignorând nevoia consimţământului informat şi dreptul la alegere, ignorând nenumăratele scandaluri de corupţie şi incompetenţă din Guvern în general şi din Sănătate în particular…
Este greu de înţeles că un om raţional, fără să fie cumpărat, poate să accepte o asemenea supunere oarbă în faţa clasei politice corupte, mai ales când este vorba despre viaţa şi sănătatea copiilor!
Dimpotrivă, prudenţa sau rezerva faţă de ceea ce vine de la Stat şi/sau clasa politică din Republica România este cea mai raţională atitudine posibilă.
Oricum trebuie să avem prudenţă şi să ne folosim discernământul faţă de orice sursă de informaţii, faţă de orice îndemnuri la acţiune, faţă de orice propunere de tratament medical, sistem de educaţie etc., etc. Oricum trebuie ca raţiunea şi discernământul să fie folosite totdeauna, în toate aspectele vieţii. Dar cu atât mai mult se cere trezvie şi prudenţă în faţa unui sistem dovedit corupt, care ne aduce necazuri, suferinţe şi greutăţi zi de zi, neîncetat. Şi care face lucruri bune doar excepţional, şi cel mai adesea îi şi pedepseşte pe cei care le-au făcut.

Mihai-Andrei Aldea