Din înţelepciunea Românilor Străvechi

31, decembrie, 201731, martie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)

Cântul popular este închinat unui erou – Dan, Căpitan de plai – amintit doar în folclor. A existat sau este o ipostaziere a nenumăraţilor apărători ai Patriei şi Neamului împotriva invaziilor Mongolă şi Islamică din secolele XIII-XIX?

Deoarece în folclor ipostazierile fără un filon concret au nume vagi – ca „Făt Frumos” ori „Ileana Cosânzeana” – este foarte probabil ca Dan Căpitan de Plai să fi fost, într-adevăr, unul dintre căpitanii de plai ai Moldovei secolelor XV-XVI, aşa cum apare în cântecele populare. Desigur, existenţa sa poate fi şi mai veche, dar situarea sa în folclor la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504) şi începutul epocii de slăbiciune a lui Bogdan şi Ştefăniţă este foarte bine realizată în opera populară. Ceea ce, iarăşi, face foarte credibilă existenţa acestui bărbat român, unul dintre cei care au ţinut să-şi facă datoria faţă de Neam şi Ţară chiar în vremea în care unii domnitori o trădau pentru fuste (Bogdan Chiorul) sau orgoliu nebunesc şi alte patimi scârbavnice (Ştefăniţă).

În faţa efeminării josnice a părţii bărbăteşti, în faţa preluării de către femei a poverii bărbăteşti, în faţa haosului valoric al epocii actuale, înţelepciunea Străbunilor este un reper strălucitor, de diamant nemuritor.
Viteazul şi priceputul luptător Dan, devenit prin meritele sale căpitan de plai – conducător militar al unui plai şi al Plăieşilor din cuprinsul acestuia – este un trăitor mirean al Credinţei Străbune. O Credinţă în care dragostea faţă de vrăjmaş nu este nici prostie, nici laşitate, nici resemnare. În faţa duşmanului Dan vorbeşte cu demnitate, cu înţelepciune, fără patimi. Nu este stăpânit nici de ură, nici de răutate. Nu patimile îl fac să lupte până la adânci bătrâneţi, ci conştiinţa unei datorii nesfârşite de luptător al lui Dumnezeu şi al Neamului Românesc.
El ştie că are datoria sfântă de a-şi apăra Credinţa, Neamul, Patria. Şi că trebuie să o facă, în faţa năvălitorilor, cu arma în mână, ucigându-i fără şovăire pe cei veniţi pentru ocupaţie, jaf, siluiri, crime, convertire forţată, deznaţionalizare. Şi el, şi poporul ce a creat cântecele în care îl slăveşte pe căpitanul de plai, ştiu preabine că această apărare cu arma în mână a Credinţei, Neamului şi Patriei împotriva duşmanilor este o datorie sfântă, ce nu se poate negocia, nu se poate lăsa deoparte, fără ca aceasta să te transforme într-un lepădat, un trădător, o iudă. Este o datorie sfântă pentru care trebuie să te pregăteşti o viaţă, pe care trebuie să o săvârşeşti fără şovăire şi care aduce Viaţa Veşnică. Căci „dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15.13). Dan, şi ceilalţi luptători apărători ai Credinţei şi Patriei Străbune fac acest lucru. Înţelepciunea populară îi laudă şi mărturiseşte că până şi moartea lor este o biruinţă pentru ei şi o osândire veşnică a duşmanilor.
Cine are urechi de auzit, să audă (Luca 8.8).

Tricolor România f

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Noi şi Biserica, de I. L. Caragiale

24, decembrie, 201730, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm!

Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.

O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei. Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia să vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!

Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.

Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii noştri, cari dorm sub umbra Crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.

Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu părinte, i-am răspuns, nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume, care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în pușcării locașurile sfinte, închinate credinței străbune, unde zac osăminte de măreți voevozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?
Dumnezeu știe!
Deocamdată, copiii noștri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem școli românești, în care urmează înaltele învățături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze și să ni-i crească.
Din aceste școli naționale, ies pe fiece an sute și mii de viitori cetățeni luminați, toți liberi-cugetători, plini de despreț pentru vechea rătăcită credință creștină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!

Ei au învățat o religie mai omenească decât cea creștină, o religie care predică nu mila și îngăduința, nu blândețea și omenia; o religie aspră, care predică omului:

Ești o fiară! Ghiarele tale și colții tăi sunt deșteptăciunea și șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă în sus spre cer; aci, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca și cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăvește tot pentru tine.
Ești fiară, fii fiară.Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!

Ion Luca Caragiale
(în Universul, 7 Ianuarie 1900)

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Şi laşii scuipă pe bravi

21, decembrie, 201729, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Un deţinut politic, Nicolae Steinhardt, observa că cele mai mari ticăloşii, păcate şi patimi sunt cele care par mărunte. Cele care, otrăvind sufletul până în străfunduri, minor în aparenţă, dar definitiv, aduc omul şi societatea într-o stare de răutate fundamentală. Aici intră laşitatea, lipsa de demnitate, meschinăria şi multe altele.

Una dintre cele mai scârbavnice răutăţi ale lumii a fost veşnica grabă a laşilor de a-i scuipa pe bravi.
„Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?„, întreba retoric Mihai Eminescu. El cunoscuse reflexul ticălos al decăzuţilor de a încerca să-i tragă în mlaştina cu rahat pe cei care se înalţă.

Acelaşi reflex îl vedem în jurul lui 21 Decembrie la foarte mulţi care scuipă pe jertfa celor care au ieşit atunci în stradă.

Fac un mic exerciţiu de analiză istorică şi politică: ce se întâmpla dacă nu ieşeau în stradă, dacă nu luptau şi chiar mureau cei care au făcut-o?
Ce se întâmpla dacă am fi stat acasă?

FSN-ul exista deja – i-am auzit primul comunicat cu câteva luni înainte de Congresul PCR, comunicat difuzat la Radio Europa Liberă şi/sau Vocea Americii.
Ar fi preluat puterea uşor, folosindu-se de agenţii strecuraţi să simuleze mişcările populare. Pentru că, în acest exerciţiu, Românii ar fi stat toţi acasă, nu ar fi existat sutele de mii de nebuni care au ieşit în stradă.
În stradă, prin urmare, ar fi fost doar „ei”: agenţii Securităţii, KGB-ului, AVO etc., care ar fi îndeplinit planul pentru România.

Deci, ar fi preluat puterea în ţară şi, simulând lupte cu „forţele teroriste ceauşiste”, i-ar fi chemat în ajutor pe Sovietici. Ceea ce, credincios planului iniţial şi comandanţilor de la Moscova, Ion Iliescu a încercat, de fapt, să facă. Doar că strada şi Guşe i-au dat planul peste cap.
Dar în exerciţiul nostru NU există Români în stradă, nu există nimeni care să fie gata să intre în Palat şi să-i sfâşie pe cei care îi cheamă pe Sovietici, nu există nimeni care să-l sprijine pe Guşe. Există doar conspiratorii şi oamenii lor. Guşe, dacă scoate un cuvânt împotrivă, se trezeşte arestat şi executat drept „contra-revoluţionar” şi „terorist ceauşist”.

Trupele sovietice intră în România, „ca să apere populaţia de terorişti”.
Să crezi că s-ar mai fi retras înseamnă să fi desprins de realitate: Armata a 14-a este şi acum în Transnistria.
Trupele ungureşti intrau şi ele, „să-i apere pe etnicii Unguri şi pe toţi Transilvănenii de teroriştii ceauşişti”.
Conform planului, în Dobrogea Sovieticii s-ar fi întâlnit cu „fraţii Bulgari”.
Răzbunarea pentru 1968 ar fi fost deplină, iar Ceauşescu ar fi fost executat doar după ce vedea România cucerită şi împărţită de cei pe care îi sfidase la invadarea Cehoslovaciei.

Planul – devenit public încă în 1990, dar încă ignorat de mulţi – era ca România să fie prima împărţită.
Moldova, Maramureşul şi Delta Dunării treceau la URSS, Dobrogea la Bulgaria, Transilvania şi Crişana la Ungaria, pentru Banat se certau Ungaria şi Iugoslavia.
Desigur, era doar prima parte a proiectului, pentru că ar fi urmat împărţirea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei etc.
Dar vorbim despre România!
Care ar fi fost redusă cel mult la Muntenia şi Oltenia şi ar fi devenit lagărul de „refugiaţi” al Europei.
Pentru ceea ce ar fi suferit Românii atunci, ceea ce trăim noi ar fi părut fericire…
Românii ar fi fost mai puţin în Europa decât sunt Kurzii pe pământurile lor străbune, împărţite între ţări străine.
Ne este rău, dar ar fi fost de mii de ori mai rău.
Asta s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi ieşit în stradă sute de mii de Români.

Da, România suferă.
Da, România nu o duce bine.
Dar dacă acei nebuni nu ieşeau în stradă, nu ar mai fi existat România, iar suferinţele Românilor ar fi fost de mii de ori mai mari.
URSS-ul, conform planului, a fost destructurat, desfiinţat.
Iugoslavia, conform planului, a fost destructurată, desfiinţată.
Cehoslovacia, conform planului, a fost destructurată.
Germania, conform planului, s-a unit şi a devenit prima putere europeană.
Crimeea, conform planului, a fost separată de Ucraina şi a căpătat un statut special.
Toate acestea – inclusiv schimbările din Caucaz – erau figurate pe o hartă apărută public în 1990.
Cu o singură excepţie: România!
Prima programată să fie destructurată, desfiinţată.

Doar că România era (este) o naţiune, nu o alcătuire artificială. Şi a avut sutele de mii de nebuni care au ieşit în stradă.

Ar fi putut România să meargă mai bine?
Să nu rateze Unirea din 1990, blocată de Ion Iliescu?
Să nu aibă trădătorul tratat cu Ucraina, impus de Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea?
Să nu ajungă la peste cinci milioane de Români daţi afară din Ţară? (etc., etc.)
Da.
Dacă ar fi fost ascultaţi cei care au ieşit în stradă şi au supravieţuit.
Dacă poporul i-ar fi urmat pe ei, în loc să urmeze Comuniştii din eşaloanele doi şi trei care s-au cocoţat la putere (din păcate, asta a mers conform planului…).
Dacă se respecta măcar punctul 8 de la Timişoara.
Dacă poporul i-ar fi urmat pe eroi, în loc să-i urmeze pe vânduţi, dacă gloata nu şi-ar fi vândut şansele istorice pe ţoalele şi mărgelele colorate ale străinilor.

Însă asta nu este vina sau problema celor care am ieşit în stradă atunci.
Este vina celor care au (aţi) votat cu FSN-ul, Ion Iliescu, Petre Roman…
Cei care au luptat şi au murit la Revoluţie şi-au făcut datoria faţă de Ţară.
Lupta lor şi jertfa lor este respectată de către orice om cu demnitate, dar este scuipată de către cei care ştiu că nu şi-au făcut datoria.
Pentru că laşii scuipă pe bravi.
Pentru că este mai uşor să-ţi baţi joc de cei care au făcut ceva, decât să recunoşti că nu ai făcut şi nu faci ceea ce trebuie.
Ticăloşiţii nu înţeleg existenţa cimitirelor militare, acolo unde sunt onoraţi cei care au avut curajul să-şi pună viaţa pentru un crez, fie şi greşit. Ei îşi îndreptăţesc laşitatea cu pretexte filosofice şi scuipă mormintele luptătorilor.
Dar asta nu schimbă măreţia jertfei eroilor!
Eroii de la Revoluţie au oferit României şansa de a mai exista încă trei decenii, a oferit Românilor mii şi mii de şanse de a îndrepta lucrurile, de a face o Românie mai bună.
Ce au izbutit Românii să facă din aceste şanse oferite de Eroii de la Revoluţie?
E o întrebare la care nu Eroii de la Revoluţie trebuie să răspundă, ci aceia care au votat cu cine nu trebuie; şi cei care ştiind că se merge pe o linie greşită nu au făcut tot ce puteau pentru a îndrepta lucrurile.
Cei care au făcut – şi fac – ceea ce puteau şi pot, chiar dacă nu au izbutit să îndrepte mult, tot au dat o mărturie bună; ceea ce înseamnă enorm.
Pentru că pe munca şi jertfa aceasta, de a face binele şi în cel mai cumplit vifor, şi în cea mai cumplită mocirlă, se construieşte tot ce înseamnă eroism şi sfinţenie.

Sfinţii Prigoanelor Comuniste nu sunt oameni care au izbutit să alunge Comunismul din România.
Sfinţii Prigoanelor Comuniste sunt martirii ce au izbutit să fie Români şi Creştini în vreme ce majoritatea cârtea între Cerbul de Aur şi cozile la iaurt, fără să îndrăznească nimic mai mult.
Asta nu face jertfa sfinţilor amintiţi vrednică de dispreţ ci, dimpotrivă, cu atât mai măreaţă.

În Decembrie 1989 nu credeam că vom scoate România din Comunism.
Dar ştiam că merită să încercăm, ştiam că pentru şansa României la libertate şi viitor merită să lupţi.
Pentru această credinţă disperată, unii dintre noi au murit, mulţi au fost răniţi.
Jerfa lor este nobilă şi măreaţă, ca a oricărui luptător pentru o cauză înaltă, mai ales atunci când înfruntă forţe copleşitoare, ştiind că nu are nicio şansă de izbândă.
Stând pentru ceea ce crezi, stând pentru libertate, în ciuda tuturor şanselor, proiectelor, conspiraţiilor, ştii că ai făcut ceea ce trebuie.
Laşii scuipă pe bravi.
Ceea ce arată cât de ticăloşi sunt, cât de murdari sunt, cât de goi sunt. Şi, desigur, cât de sus sunt cei bravi.

Cei căzuţi la Revoluţie au dat României şi Românilor, prin sângele lor, mii de şanse. Care există şi astăzi, întemeiate pe acelaşi sânge, pe aceleaşi jertfe.
Şi fiecare poate să aleagă ce face mai departe.
Filosofează de pe margine? Scuipă pe bravi? Închide ochii? Fuge?
Sau se ridică, munceşte şi luptă.
Chiar dacă nu vei izbuti să schimbi o Ţară sau o lume aşa cum ar trebui, te vei schimba pe tine! Este de ajuns.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Vom muri şi vom fi liberi…

20, decembrie, 201729, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Sunt, deja, douăzeci şi opt de ani de la marele Decembrie 1989… Am atâtea amintiri şi gânduri!

În 1987, în vacanţa de vară dintre Gimnaziu şi Liceu aveam timp liber. Intrasem la MF3 ca să-i fac în ciudă dirigintei care spunea că nu pot intra acolo, scăpasem, deci, de groaza examenului de admitere la liceu.
Dar am găsit, pe lângă un centru de colectare a hărtiei (3R, pentru cine ştie…), ceva care m-a fascinat: un teanc de cartele perforate, netede, albe (pe partea netipărită), exact de mărimea manifestelor din filmul „Pistruiatul”.
Le-am luat aproape fără să-mi dau seama şi le-am dus repede acasă, profitând că toată lumea se ascunsese de căldură.

„Ce sunt astea?” – mă întreabă Radu, fratele meu mai mic.
„Manifeste!” – îi spun eu încântat.
Şi ne apucăm să le scriem, cu litere de tipar, pe unele „Jos Ceauşescu!”, pe altele „Jos Comunismul!”, pe altele şi una, şi cealaltă. Şi pe multe am adăugat textul vechi „Citeşte şi dă mai departe!”

După ce am scris şi am scris până ne-a durut mâna, i-am zis:
„Băi, e o prostie! Dacă aveam vreo maşină de tipărit, ceva, puteam să scriem şi frumos, şi mai mult. Aşa, cine o să citească? Poate îi mai şi arestează ăştia pe părinţi şi ne trezim la orfelinat…”
Pe scurt, l-am convins că e o prostie şi trebuie să aruncăm manifestele. Până atunci, le-am ascuns să nu le găsească părinţii.

Peste o săptămână sau două le-am luat pe furiş. Calculasem o oră la care miliţienii nu erau de văzut pe nicăieri, la care cei care nu erau în vacanţă erau la muncă ori la lucru. Şi am pus manifestele pe bănci, prin staţii şi parcuri, încercând să fac un arc de cerc având centrul exact invers faţă de cartierul meu.

Nu s-a întâmplat nimic.
Nu m-a prins nimeni, nu am auzit discuţii pe temă, nimic.
A fost un fleac, o copilărie.
Doar că pentru asta am fi putut plăti cu viaţa, sau mai scump decât atât, nu doar eu, ci şi ceilalţi din familie. Pentru că era „Epoca Ceauşescu”, iar asemenea lucruri se pedepseau; adesea cumplit.

Decembrie 1989 a venit cu aşteptări şi dezamăgiri.
Eram acum în clasa a XI-a la „Industrial 36” (azi Colegiul Ion Creangă din Bucureşti) şi sufeream alături de ceilalţi Români tristeţea „Congresului PCR” ce îl confirmase pe Ceauşescu şi politica lui, fără nicio îmbunătăţire.
Eram foarte mulţi cei care nădăjduiam într-o schimbare, fie şi cât de mică.
Măcar să lase Nicolae Ceauşescu locul lui Valentin (nu Nicu’, era urât de toţi cei care ştiau câte ceva despre el şi abuzurile lui). Să înceapă o minimă perestroika şi la noi. Să se anunţe: „Datoriile au fost plătite de mult, am terminat şi alte proiecte, mai slăbim puţin şurubul!”. Să nu mai fie alimentarele pustiite, cozi uriaşe la lapte, iaurt şi pâine. Să nu se mai certe la coadă – sau chiar bată la coadă – oamenii pentru o bucată de brânză ori pentru hârtie igienică.

(Îmi povestea tata cum a văzut o scenă profundă: oamenii se băteau, la propriu, la coadă la hârtie igienică. Pe trotuar, un copil îi privea plângând în hohote şi rugându-şi tatăl „hai să plecăm, te rog să plecăm!” Dar tată-l îl ţinea de umeri, silindu-l să privească: „Nu! Uită-te şi ţine minte! Uită-te şi ţine minte!”
Acel tată avea dreptate!
Atât de uşor au uitat oamenii toate răutăţile acelor ani!)

Când am auzit ce se întâmplă la Timişoara, am ştiut că trebuie să fac ceva!
Dar ce?
Securitatea, informatorii acesteia şi miliţienii controlau totul, stăpâneau totul.
Ce puteai face?

Manifeste!
Mi-am adus aminte de încercarea din urmă cu doi ani şi ceva… „Poate că acum ar avea efect!” – m-am gândit eu.
Am încercat să fiu prudent şi eficient. Mai aveam o lună până la 17 ani…
„Trebuie să fie un loc în care este multă lume. O fabrică sau o uzină.” La IMUAB (unde făcusem practică în trecut) era o pază strictă, la Steaua Roşie (unde făceam practica acum), dădusem de destui comunişti convinşi ca să nu am nădejde că se poate face ceva.
Mi-am zis că poate ar merge IOR-ul, unde se duceau mulţi liceeni la practică.
Dar poţi strecura manifeste acolo şi le poţi împărţi?
M-am gândit să fac o vizită de încercare.

Am luat rata de dimineaţă, m-am amestecat printre liceenii care mergeau acolo, am dat banu’ pentru şofer…
Am intrat pe poartă la grămadă, împreună cu ceilalţi.
Deja, ceva nou!
Faţă de paza obişnuită, acum erau un fel de „gărzi patriotice”, cu AK-47 pe umăr, alături de care stăteau un fel de civili cu o aură foarte întunecată. „Securiştii!” – mi-am zis.

Pe măsură ce înaintam elevii se opreau în halele lor. Doar că totul era mult mai controlat decât înainte, de această dată chiar erau oameni (muncitori? tehnicieni? securişti?) care se ocupau de ei şi îi ordonau.
Am rămas singur şi am mers înainte, trecând prin două hale.
Am luat de jos un fel de rest de sticlă – sau aşa ceva – cenuşiu în interior dar de un sidefiu frumos la suprafaţă. Erau grămezi întregi la gunoi şi ştiam că sunt copii care se dau în vânt după ele.

Când am intrat în a treia hală, doi bărbaţi au ieşit din umbră:
„Ce faci aici?”
În spate se iviseră alţii, i-am auzit fără să mă întorc. Nici n-aş fi încercat, trebuia să par cât mai copil, cât mai naiv.
„Păi… eu… ”
„Ia vino!”, s-a răstit acelaşi la mine.

I-am urmat, cu un fel de negură în faţa ochilor: urmau arestarea, bătăile şi celelalte despre care auzisem atâtea?
Pe drum, prin hale, oamenii ne priveau doar cu coada ochilor, nimeni nu îndrăznea să se uite la noi.

Am fost dus într-o cămăruţă de lângă intrare.
O măsuţă, un telefon (din acela cu disc, fir, receptor etc., pentru cei care nu ştiu cum erau pe atunci telefoanele).
„Scoate tot ce ai în buzunare!” mi-a spus acelaşi, aşezându-se pe scaun în faţa mea.
Două gărzi cu AK-urile erau în cameră, una într-un colţ, cealaltă spre uşă. Chiar şi al doilea bărbat era în picioare.

Am scos o batistă nu nouă, dar nici folosită, câţiva lei (cât să-mi ajungă de întoarcere, calculasem eu), o bilă de sticlă (de la un joc numit, neaşteptat, „bile”) şi bucata sidefie luată de pe jos. Am rămas uitându-mă la ea, vinovat, ca şi cum ea ar fi fost cea mai mare ameninţare şi dorinţă, totodată.

„Ce cauţi în întreprindere?” – m-a întrebat, după ce a cântărit din ochi ceea ce avusesem în buzunare şi acum era pe măsuţă.
„Ăăă… păi, după o fată…” – am zis eu ruşinat, uitându-mă puţin la el, apoi iar la bucata de deşeu de sticlă.
A arătat-o cu degetul:
„Şi asta ce-i?”
„Păi era la gunoi!” – am încercat eu să mă apăr, uitându-mă la el cu cea mai naivă şi ruşinată figură pe care o puteam face. „N-am furat-o! Era la gunoi!”
S-a strâmbat:
„Şi l-a ce-ţi trebuie?”
Am plecat puţin capul:
„Păi… e frumoasă!”
Şi, după o clipă, ca şi cum aş fi găsit pe cine să dau vina:
„Le place la copii!”
(Încercam să mă port ca şi cum aş fi fost un copil de grădiniţă, era singura idee care îmi venise în minte…)
Celălalt „civil” a râs foarte scurt, mi-a dat o palmă peste cap şi a ieşit.
Am tresărit „speriat” – mă aşteptasem la o lovitură, dar, ce-i drept, la una zdravănă – şi l-am privit, „îngrijorat”, cum pleacă.
Cel care stătea s-a uitat o vreme la mine şi la lucruri, apoi a ieşit şi el, urmat de garda dinspre uşă.

Am stat acolo, în picioare, cam o oră.
I-am văzut pe geam trecând într-o parte şi în alta, stând de vorbă la o ţigare, apoi plecând iar.
Mă clătinam de pe un picior pe altul, mă uitam pe furiş la garda aflată în colţ şi îmi repetam în minte imagini de la grădiniţă. Încercam să joc rolul de copil speriat, prins când a făcut o poznă pe care o crede mai grea decât e.

Într-un târziu, a intrat cel care ieşise primul şi mi-a făcut semn:
„I-aţi lucrurile!”
Am luat monezile şi batista, mi-am îndreptat mâna spre deşeul din sticlă, apoi mi-am tras-o înapoi, privindu-l speriat.
„Ia-o!”, mi-a făcut semn dispreţuitor.
Am ştiut atunci că am scăpat… dacă nu mă dau de gol în ultima clipă.
Am băgat-o în buzunar.
„Măi, băiete!” mi-a spus unul dintre ei, „nu mai umbla hai-hui, că o păţeşti rău! Stai acasă şi aşteaptă-l pe Moş Gerilă!”
A râs, iar eu am ieşit pe poartă, sub privirile celor care o păzeau.
Doar sub privirile lor?

Când a venit rata şi i-am dat şoferului dreptu’, încă rulam în minte imagini de la grădiniţă. Dar în afară de şofer nu era nimeni în autobuz. Nu îndrăzneam să râd. Iar când am coborât – la câteva staţii de casă -, nu-mi mai venea să râd. Uşurarea că scăpasem fusese înlocuită de tristeţe, frustrare, deznădejde. Mi-am dat seama că nu am ce face, că un sistem uriaş, care ţinuse o ţară în robia atâţia ani, se alarmase de ceea ce se întâmplase la Timişoara şi era gata să prevină orice altă „supărare”…
Eram ateu, nu mă gândeam la vreo intervenţie divină sau la vreo întorsătură neaşteptată a lucrurilor. Eram condamnaţi la Comunism şi Ceauşism, eram într-o puşcărie păzită de Securitate şi asociaţii ei.

Dar a venit, curând, prima greşeală: Ceauşescu a dat un comunicat despre Timişoara!
Ceea ce, pe de-o parte, confirma veştile de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. (De unde aveau veştile din Timişoara? Mă tot întrebam cu de află acele lucruri de acolo, de pe stradă. Mă gândeam la un spion ce transmite scurt, să nu fie detectat, mesaje în Morse, ori alte mijloace…)
Iar, pe de altă parte, arăta că se tem; el, sistemul, se tem de oameni, de mişcarea lor.
Poate că mai era o nădejde, totuşi!

Apoi a venit a doua greşeală:
s-a anunţat pentru joi (21 Decembrie 1989) un mare miting de susţinere a Partidului şi Conducătorului…
„Mulţi oameni la un loc? Foarte mulţi oameni la un loc? Păi e de ajuns să înceapă câţiva să strige şi…”
Am început să sper. Şi eu, şi tata, şi mama, şi alţii. Poate…

Joi ne uităm la miting, la televizor.
Pe tata nu îl convocaseră la miting, era acasă, mama era la lucru.
Ceauşescu ţine un discurs de lemn, ca de obicei, la care adaugă nişte anunţuri de mini-mărire a salariilor, sume care nu doar că erau mici, nu doar că sunau ca o ieftină încercare de mituire, dar cu magazinele goale erau egale cu zero.
Vorbeşte, vorbeşte, noi suferim şi aşteptăm scânteia.
Către sfârşit, se aude vag un zgomot, iar Ceauşescu cere linişte… apoi se întrerupe transmisiunea „din motive tehnice”.

Tata este dezamăgit, i se pare că nu se mişcă nimic.
Eu ies afară, convins că întreruperea emisiunii înseamnă că se întâmplă ceva.
Iau tramvaiul, cobor în centru.
De luni, mi se pare, se declarase stare de necesitate sau aşa ceva, iar existenţa unor grupuri mai mari de trei persoane era interzisă. (Făceam haz cu amar, pentru că cele mai multe familii aveau măcar doi copii – noi eram patru – deci însemna că familia nu poate merge împreună nicăieri.)

Dar oamenii tindeau să se adune, tindeau să sfideze ordinul.
Când treceau patrule de miliţie se răsfirau puţin, apoi se adunau iar, parcă întâmplător. Nu eram foarte mulţi, dar mergeam toţi în sus, către Universitate.
Pe marginea Dâmboviţei dinspre Piaţa Unirii mă opresc. Mă uit la Casa Poporului. Nu se vedea nimic limpede, în afară de grupuri de miliţieni şi soldaţi mergând către ţinte necunoscute. Patrulau? Nu mai ştiu. Eram înecat de emoţie, simţeam că regimul neclintit până ieri este tulburat.

Urc mai departe. Deja la Cocor era multă lume. Şi striga! „Jos Ceauşescu!”, „Jos Dictatura!”.
Unii, mai puţini, „Jos Comunismul!”
Se vorbea LIBER!
(Nu aveţi cum să ştiţi cum este să vorbeşti LIBER după ce „totdeauna” – pentru tine, cel puţin – CENZURA A FOST LEGE, decât dacă aţi trecut prin aşa ceva.)
Unii spuneau: „Să nu strigăm „Jos Comunismul!”, încă. Să cadă Ceauşescu şi după aia!”
Se discuta. Liber.
Despre dictatura lui Ceauşescu, despre ticăloşia Sovieticilor faţă de România, despre răutatea Comunismului, despre suferinţele din Basarabia şi celelalte părţi româneşti ocupate… Se discuta LIBER…

Era de necrezut! Chiar poţi fi liber!
Se discuta, se striga. Liber.

Eram ateu. La Universitate, cineva a strigat „Fraţilor, să ne rugăm!”
Eram ateu, dar mi-au venit lacrimi în ochi: Rugăciunea era interzisă!
La noi în cartier, printre înjurături, trafic de electronice şi altele, printre jocuri şi bătăile între clase, străzi sau găşti, se strecura uneori un popă bătrân, într-o reverendă uzată.
Îi spuneam „Săru’mâna, părinte!”, toţi, doar ca admiraţie pentru curajul de a fi în reverendă într-o lume a Comunismului. Ştiam ce riscă. (Cei de astăzi nici nu visează cum au fost torturaţi şi prigoniţi preoţii, cum le erau bătuţi copiii, cum le erau daţi afară din şcoli, de câte umilinţe şi greutăţi aveau parte… dacă nu erau omorâţi.)
M-am trezit în genunchi, acolo al Universitate, alături de mii şi mii de tineri, de „copiii Partidului”, cum ne numeau unii.
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iară nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin!”

M-am ridicat în picioare plin de valuri de bucurie: strigam împotriva lui Ceauşescu, strigam împotriva Comunismului, vorbeam liberi, ne rugam liberi! Puteam muri, eram fericit, eram liber! Eram liberi!
Şi ştiam că urma să fim ucişi.

Toţi eram siguri că Securitatea filmează, că va urmări fiecare chip.
Ştiam, cel puţin unii, că peste o jumătate de milion – de fapt aproape un milion – de Români muriseră în puşcăriile şi lagărele comuniste.
Ştiam că asta ne aşteaptă.
Unii chiar îşi doreau această moarte, cât mai repede, alţii îşi doreau să lupte cât mai mult înainte să vină…
Atunci am înţeles, cumva, că eşti liber doar dacă eşti pregătit să mori pentru libertate. Că sunt multe lucruri mărunte în care poţi ceda, poţi face compromisuri, dar sunt câteva lucruri pentru care merită să mori.
Atunci s-a născut în noi
Vom muri şi vom fi liberi!

crucea-manafului