"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Voi începe amintind, ca de atâtea ori, polisemia graiului popular. Adică faptul că un cuvânt poate avea un înțeles într-o parte și alt înțeles în alta. De pildă, de când eram mic am învățat că trânta se împarte astfel:
trânta dreaptă sau lupta dreaptă este cea în care cei doi luptători se prind de umeri și încearcă să se trântească la pământ; este o luptă în care nu se îngăduie folosirea picioarelor ca arme; lupta se dă în picioare, cel care pune genunchiul jos a pierdut și la fel cel care cade
trânta voinicească este cea în care nu este îngăduită nici piedica, nici prinderea piciorului celuilalt
trânta ciobănească, numită și piedică, este trânta în care este voie să se facă și prinderi de la brâu în jos, și piedici
trânta ciobănească în cruce este cea în care voinicii pleacă în luptă cu mâinile într-un fel de cruce, ori pleacă de la o prindere zisă în cruce (fie cu mâinile încrucișate, strânse între ele, fie de umeri și mână etc.); și aici sunt îngăduite piedici sau prinderi joase
trânta în cruce este trânta voinicească în care se pleacă din cruce sau se începe cu prindere în cruce
trânta oltenească, zisă și brâul (în unele părți din Moldova), are ca formă principală prinderea de brâuri (foarte puternice, din fir de cânepă) și se încearcă răsturnarea la pământ a celuilalt, fărăpiedici sau prinderi joase (de fapt în multe locuri era oprită orice altă prindere în afară de brâu)
bătaia, harța sau bătaia ciobănească adăuga la trânta ciobănească și lovituri de orice fel; local era oprit să lovești cu cotul sau pumnul sau palma (podul palmei) sau muchia palmei etc., după caz
Era de căpătâi să nu se tragă de haine, decât dacă era înțelegerea să se tragă de ele (precum de brâu la trânta oltenească). Altfel orice haină ruptă era plătită de cel care a tras de ea.
Dar dacă sunteți tot ca mine, din anii ’70 ai secolului trecut; și dacă ați aflat în pruncie sau tinerețe alte înțelesuri ale acelorași denumiri, fiți cu pace: se întâmplă adesea cu denumirile populare. Și mai ales cu denumirile tradițiilor care se sting. Pentru că astăzi, trist, copiii și tinerii se înșeală că luptă în realitatea virtuală. Și nu mai sunt trântele de altădată, nici sănătatea și puterea ce le însoțea – ca să nu mai vorbim de aducerea cu picioarele pe pământ, adică „ancorarea în realitate” pe care o aduceau.
Dar, iată, am găsit un videoclip din 2012, de la Nedeia Mocănească din Covasna, cu ultima trântă ciobănească, pentru locul I, între Șerban Alex și Trifu Sorin (postată tot în 2012 de Ovidiu Neagu, căruia îi mulțumim pentru această comoară!). Vizionare plăcută și gânduri practice!
Acum ceva timp am scris despre Marile boli din Biserica de astăzi. Printre care și cea numită pietism. Pietismul este rătăcirea (erezia) de a pune simțirile (sentimentele) pe primul loc în Credință, deasupra Învățăturii lui Dumnezeu și a faptelor. Una dintre formele de pietism care a făcut NESFÂRȘIT de mult rău Neamului Românesc este iertarea nelegiuită.
Iertarea nelegiuită este rătăcita iertare a ceea ce trebuie să nu fie iertat. Iar aici intră, de departe pe primul loc, iertarea (de către mine a) răului făcut altora.
Iertarea răului făcut altora poate să fie doar în condiții foarte clare, dintre care esențiale sunt: – pocăința puternică, adevărată, cu sinceră lucrare de reparare sau compensare a răului din partea autorului sau autorilor – primirea liberă de către victimă/victime a pocăinței
În orice națiune de pe glob, oamenii liberi învață cum să răspundă eficient răului făcut de alții, mai ales asupra celor dragi. Românii, înrobiți încă din 1848 (dacă nu din 1715) unor gândiri auto-nimicitoare, sunt gata oricând să ierte răul făcut altora, dacă acești alții sunt Români.
Este cel puțin ridicol să vezi cum susțin unii Români acțiunile violente ale Hamasului sau Israelului, cum găsesc îndreptățire pentru o parte sau cealaltă (repet, în privința folosirii violenței). Este cel puțin ridicol, pentru că aceeași Români sunt gata să accepte pasivi orice mizerii la adresa Țării lor, a Neamului lor, a localității lor, a familiei lor… mai ales dacă acele mizerii vin de la străini!
Această gândire și purtare nu se întâlnește la oamenii liberi. Este o gândire și purtare de sclav resemnat cu sclavia, de slugă lașă. Iar una dintre consecințele acestei gândiri și purtări la sclavii resemnați cu sclavia și la slugile lașe este… furia față de cei egali care par că greșesc ceva. Altfel spus, sclavul și sluga lașă care sunt gata să ierte „superiorilor” toate răutățile făcute propriei țări, propriului neam, propriei familii etc., sunt totodată extrem de agresivi dacă un alt sclav, o altă slugă lașă, de pe aceeași treaptă cu ei, pare că greșește ceva. Plata acestora este Iadul (Matei 18.23-35). Pentru că noi trebuie să iertăm fraților noștri, dar nu dușmanilor Țării noastre, Neamului nostru, familiei noastre etc. De pildă, cel care vede în faptă un violator, un hoț, un tâlhar, un criminal și nu face nimic, sub cuvânt că „l-am iertat”, mai rău decât aceștia se pedepsește înaintea lui Dumnezeu.
Recitiți aceste lucruri, și gândiți-vă la lipsa de iertare și de milă pe care ați văzut-o în ultimii ani între Ucraina și Rusia, de amândouă părțile. Aduceți-vă aminte cum Ucraina a profitat de război pentru a măcelări pe Românii din cuprinsul ei, a-și întări stăpânirea pe teritoriile românești ocupate, a continua și mai aprig genocidul anti-românesc. Asta în timp ce România și Românii ajutau și susțineau masiv Ucraina! Aduceți-vă aminte de atacurile extreme Hamas și de răspunsul nemilos al Israelului. Și înțelegeți odată:
ACEASTA ESTE REALITATEA!
Lumea în care trăim este plină de răutate. Și dacă nu îi apărăm noi pe ai noștri de rău, nu doar că nu-i va apăra nimeni, dar toți se vor bucura de mai multă pradă. Și repet:
Poți (și trebuie) să-i ierți pe cei care îți greșesc ție. Poți să îi ierți pe cei care ți-au făcut rău, dar având înțelepciunea să te ferești de cei care vor să îți facă rău și mai departe. NU ai voie să-i ierți (tu, de la tine) pe cei care fac rău altora. NU se iartă cei care fac rău Neamului tău, Țării tale, familiei tale etc. la ultimele două cazuri, eventuala încheiere prin iertare există doar în condițiile amintite mai sus.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. M-a întrebat cineva, demult, despre acest lucru: „Cum se face că Marea Britanie și Germania s-au iertat după Al doilea război mondial?”. Și mi-am dat seama, iarăși, cât de ușor cad pradă propagandei goale chiar și cei mai inteligenți Români (pentru că sunt victimele pietismului, amintit mai sus, victimele sentimentalismului deșănțat). I-am răspuns: „Nu s-au iertat niciodată. Deocamdată s-au schimbat împrejurările, deci războiul continuă cu alte arme. Iar dacă acestea nu vor fi de ajuns, se vor război (clasic) iarăși.” Cine are urechi de auzit să audă!
Sfinții Români, în uriașă majoritate luptători cu armele, toți luptători cu duhul. Dacă ei ar fi fost pietiști, de mult s-ar fi stins Neamul Românesc.
Prima ediție (2014) din „Ortodoxia și artele marțiale”
Am fost întrebat de multe ori „cum putem găsi/cumpăra Ortodoxia și artele marțiale?”. Cartea este o privire cât mai obiectivă asupra artelor marțiale ca fenomen, respectiv a felului în care Biserica lui Dumnezeu le-a privit și trăit.
Ce sunt artele marțiale? De unde vin? Sunt mistice? Sunt strict orientale? Au apărut în India? Sunt bune ori sunt rele? Biserica are vreo învățătură în această privință? Dacă da, care? Iată doar o parte dintre întrebările ce își află răspuns în această lucrare.
Cartea a fost scrisă ca parte a unei cercetări lungi, de decenii, asupra spiritualității românești, asupra Învățăturii Bisericii, asupra tradiției marțiale (canonice*) românești. Acest din urmă domeniu – al tradiției marțiale românești propriu-zise – a fost cercetat ca ascultare față de Voievodul Ortodoxiei Românești, Părintele Iustin Pârvu. ”Părinte!”, mi-a cerut acesta, ”cercetează și scrie ca să arăți celor de astăzi că Românii au fost totdeauna un neam de luptători, nu de bursuci cu capul în pământ!”
Luptători? Au fost Românii luptători? Sau au fost supuși puterilor și vrerilor străine? Dacă și cât și câți au fost luptători, în ce fel au fost? Purtarea Vechilor Români poate fi icoană pentru cei de astăzi? Ori este învechită și nepotrivită? Iată alte întrebări la care răspunde cartea Ortodoxia și artele marțiale.
A început munca la ea prin 2010. În paralel cu multe alte lucrări. Ca urmare, cu toate stăruințele Părintelui Iustin a înaintat mai greu decât am dorit. La mijlocul lui 2011 se închegase într-o formă scurtă. Dar tot atunci a izbucnit furia unora pe „îndrăzneala” unei cercetări ortodoxe asupra subiectului. Întrebările ivite atunci au dus la noi pagini și capitole. Precum și la problema cea mare, ridicată de mulți:
Pot Creștinii să practice artele marțiale? Sunt artele marțiale păgâne? Sunt artele marțiale anti-creștine, magice etc.? Sunt artele marțiale sporturi ca oricare altele? Este voie ca un Creștin să se pregătească să lupte, să rănească, să prindă, să omoare? Nu este aceasta o neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu? E bine sau e rău să ne dăm copiii la arte marțiale? Care este Învățătura Bisericii despre toate acestea? Și aceste întrebări, sau altele asemenea, au primit răspuns în Ortodoxia și artele marțiale.
La începutul anului 2013 Părintele Iustin Pârvu mă mustra: „O să mor și n-o să văd cartea gata!”. I-am adus manuscrisul, i-am arătat ce mai era de întregit, de lămurit. „Părinte!”, mi-a zis el, „Dacă mai stai mult la ea devine enciclopedie!”
Din nefericire, Părintele Iustin a avut dreptate: manuscrisul a fost predat spre publicare în Mai 2013, cu puțin înainte ca Voievodul Ortodoxiei să treacă la Domnul! Iar după furcile caudine ale analizelor teologice – din partea Arhimandritului Mihail Stanciu, teologilor Episcopiei Giurgiului, Teologului Marian Maricaru etc. – cartea a fost tipărită și a ajuns în librării în 2014.
Cu totul neașteptat, a stârnit furia unor intelectuali de curte; spun neașteptat, pentru că inșii în cauză nu au nicio treabă nici cu Ortodoxia (în afară de sterpe bălăceli intelectualiste), nici cu artele marțiale. Acești intelectuali de curte, fără ca măcar să citească lucrarea, au atacat cu nerușinare și cartea, și autorul. Slavă lui Dumnezeu pentru prigoana stârnită!
Alături de ei, la fel de neașteptat, s-au aliat, mai în umbră, unii răzvrătiți fii ai Bisericii. Care, ignorând Învățătura și Istoria Bisericii, ignorând cunoștințele elementare despre arte marțiale, istoria lor și altele asemenea, s-au îndârjit cu furie în atacuri „subterane”. Altfel spus, au revărsat valuri de bârfe, pentru că argumentele le lipseau. Dar nici de prejudecăți nu se puteau lăsa. Slavă lui Dumnezeu și pentru acestea!
Un asemenea fiu al Bisericii, de altfel preot și chiar unul cu multă fală, nu citise cartea. Dar voia să mă bată ca să mă convingă de „erezia de a crede că pot folosi Creștinii violența”! Omul era foarte sincer, iar hazul pe care mi-l stârnea incompatibilitatea poziției cu „argumentul contondent” invocat a părut să îl aducă în pragul apoplexiei. Nu a izbutit să înțeleagă contradicția între acestea; cel puțin atunci. Mi-a spus cineva că, până la urmă, a citit cartea și s-a liniștit (deși nu a mai luat legătura cu mine de atunci). Iar acest caz a fost unul bun și cinstit, pentru că cel puțin a avut decența să vorbească față în față cu mine, nu pe la spate. Oricum, Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Printre roadele dorite (visate) de Părintele Iustin Pârvu și de mine s-au numărat două esențiale: – interesul multora pentru carte – refacerea (fie și în parte) a legăturii dintre luptătorii români și Biserică Au fost oameni care, citind această carte, s-au apropiat de Biserică. Au fost oameni care, citind această carte, s-au regăsit și s-au înțeles. Au fost oameni care, citind această carte, s-au bucurat, s-au folosit. Au fost și încă sunt! Printre cititorii ce s-au folosit (se folosesc) de ea sunt oameni cu tot felul de ocupații, dar care au în comun câteva lucruri: dragostea de Adevăr, simțul datoriei, dragostea de ceea ce este românesc, simțul de luptător al Românilor adevărați. Bucuria lor, folosirea lor, devenirea lor și toate celelalte roade minunate au împlinit o parte din visul Părintelui Iustin Pârvu și al meu. O parte, pentru că ne-am bucura de trezirea fiecărui Român și, până la urmă, a fiecărui om, pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină. Dar semințele aruncate cu oricâtă dărnicie cad pe multe feluri de locuri: unele mai roditoare, altele mai sterpe, altele mai greu roditoare etc. Așa că și dacă un singur om s-ar fi folosit, deja era mult. Că s-au folosit mii și mii, cel puțin, iată o minune pentru care mă bucur și mă voi bucura pururea!
Ortodoxia și artele marțiale s-a epuizat mai repede decât ar fi fost de așteptat. Mulți mi-au tot cerut-o. Ei uită că editurile sunt cele care tipăresc cărțile, nu autorii. Ca urmare, cel mai adesea autorii sunt lipsiți de propria carte! După o vreme, văzând că într-adevăr cartea nu se mai găsește fizic, am postat-o în format electronic (pdf) pe academia.edu. De unde a fost preluată și pe alte site-uri, astfel încât să poată fi la îndemâna doritorilor măcar așa.
Dar iată că în acest an, la un deceniu după terminarea cărții și plecarea autorului moral (și îndrumătorului) Iustin Pârvu, a apărut o nouă ediție. Editura Scara Print a scos la lumină, iar, această lucrare. Fără Cuvântul înainte atât de folositor al Părintelui Mihail Stanciu (dintr-o eroare de comunicare ce îmi aparține). Dar cu o calitate editorială extraordinară.
Ca urmare, pot să anunț doritorii că Ortodoxia și artele marțiale se găsește iar în librării. Sau, cel puțin, în Librăriile Sophia. După cum vedeți, fraza alăturată conține un link. Acesta duce, printr-un simplu click, pe pagina unde se poate comanda cartea… atâta vreme cât tirajul nu s-a epuizat.
Dacă atunci când (re)citiți aceste rânduri cartea nu mai există pe raftul virtual, să nu vă supărați pe mine, că nu sunt editura; nici pe editură, căci și aceasta are resursele și limitele ei. Ba chiar ar fi o pricină de mulțumire: înseamnă că au fost destul doritori încât să nu se prăfuiască!
Artele Marţiale sunt disciplinele care încearcă să cerceteze şi să pună în practică, la cel mai înalt nivel de competenţă, acea parte a Artei Militare ce studiază teoria şi practica pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă şi a războiului (la nivel personal).
Altfel spus – mai puţin formal şi mai pragmatic –,
Artele marţiale se ocupă de pregătirea unui om pentru a fi un luptător cât mai bun (desăvârşit).
Sau, şi mai simplu,
Artele marţiale sunt sisteme avansate de luptă corp la corp (cu şi fără arme).„
Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti.
„Arte marţiale europene = Arte marţiale (v.) dezvoltate de oamenii (v.) din Europa. Cele mai vechi mărturii ale tehnicilor de luptă şi armelor de vânătoare (v.) şi război (v.) se pierd în negura Preistoriei europene. Cu siguranţă culturile pre-indo-europene aveau propriile stiluri de luptă. Asemenea stiluri sunt însă consemnate în Antichitate pentru toate marile populaţii europene, extrem de active în sfera războiului şi luptei (v.). Traco-Ilirii, Grecii, Galii, Germanicii, Etruscii, Romanii şi Scito-Sarmaţii sunt, toţi, parte a unor culturi în care lupta, luptătorul (v.) şi armele joacă un rol esenţial. Sporturile de luptă (v.) sunt prezente la toate aceste grupuri. În Romania (v.) se va realiza o sinteză a artelor marţiale europene antice, prin întâlnirea atât în şcolile de gladiatori, cât şi în armatele (v.) romane, a luptătorilor şi tradiţiilor marţiale din toate marile populaţii europene. De asemenea se vor aduce aici şi arte marţiale orientale, precum cele ale Scito-Sarmaţilor – care sunt mixte, euro-asiatice –, ale Evreilor (v.), ale Armenilor (v.), ale Parţilor (v.) etc., dar şi arte marţiale africane, precum cele create de Cartaginezi – Fenicieni de origine, dar aşezaţi în Africa de Nord şi amestecaţi, etnic şi cultural, cu populaţiile locale –, de Egipteni etc. Sinteza creştină a Sfântului Împărat Constantin cel Mare dă o nouă dimensiune, creştină, tradiţiilor marţiale europene. Invaziile Germanicilor şi ale unor populaţii asiatice determină vaste schimbări în istoria Europei, inclusiv în cele ale artelor marţiale. Prezentarea transformărilor petrecute vreme de mii de ani şi nenumărate războaie şi confruntări atât fizice cât şi culturale, religioase, tehnice etc. trece mult peste limitele lucrării noastre. Pe scurt, artele marţiale europene se menţin dinamic, trecând prin numeroase transformări tehnice şi conceptuale. Către începutul Epocii Moderne liniile principale cuprind scrima – lupta cu arme albe mai ales de lungime medie sau mare –, tragerea cu arcul, lupta corp la corp fără arme sau cu arme mici (deşi acestea nu sunt singurele). Dezvoltarea armelor de foc (v.) face să treacă în umbră artele marţiale europene, devenite prea puţin interesante pentru desfăşurarea directă a războiului. Ofiţerii sunt cei care pun accentul pe ele, pentru dezvoltarea lor personală, iar la celălalt capăt al spectrului social, cei aflaţi la marginea societăţii – fie ca luptători împotriva asupririlor, fie ca infractori. Dar ofiţerii insistă pe scrimă, sporturile şi artele de contact fiind adesea socotite sub demnitatea lor; cel mult acceptă boxul (v.), adesea mai mult ca spectacol decât drept practică personală. Contactul Britanicilor şi apoi al Americanilor cu artele marţiale asiatice se face pe fondul acestei slăbiri puternice a prezenţei artelor marţiale europene tradiţionale în cultura vest-europeană şi americană. Ca urmare, Apusenii redescoperă gustul artelor marţiale pe filieră orientală, tendinţă foarte puternică mai ales în secolul XX. La începutul secolului XXI se iveşte o mişcare de recuperare a artelor marţiale europene, înfiinţându-se diferite organizaţii şi structuri dedicate. Principalele linii vizate sunt scrima şi tragerea cu arcul.„
Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti.
România Străveche - Ancient Romania 