Categorie: Amintiri

Amintire de la Pind, de Mihail Sadoveanu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În vremea războiului balcanic, vorbind despre sălbătăciile oștilor grecești împotriva Românilor din Macedonia, un prietin îmi povestea cum a cunoscut pe Cuțovlahii1 Pindului cu mulți ani în urmă, când străbătea călare munții aceștia ai Sudului.
Voiam să cunosc, îmi zicea el, populațiile macedonene și locurile sălbatice pe care de atâta vreme cutreierau bandele grecești, turcești și bulgare, munții unde sălășluiau pașnicii Aromâni și se țin încă Alvaniții2 semeți; cetățile de piatră, râpile sângeroase și văile cruntelor lupte ale viteazului și vechiului Scanderbeg…

Înaintam greu din târg în târg. Drumurile erau mai mult niște poteci și-n fiecare zi era pentru mine o problemă înjghebarea unei mici caravane de patru cai. Slujbașul turc, așezat moale și încovoiat din șele3, cu picioarele subt el, pe un covor rupt, într-o odăiță joasă și afumată, la tact, mă primea prietenește; fuma ciubuc4 și sorbea cafea dintr-un filigean5, mă întreba de una, de alta, aștepta bacșișul și-mi orânduia trecerea mai departe cu o moliciune grozavă. Nici unul nu putea înțelege graba ; pentru ei cuvântul acesta cred că e necunoscut. Caii ceruți pentru răsăritul soarelui soseau domol cam la trei ceasuri după amiază c-un călăuz care îngâna pe gânduri un cântec trăgănat. Îmi trebuiau doi oameni însă : atunci cel venit încăleca și pornea nepăsător să caute un tovarăș undeva, la câmp, la pădure ori la baltă.
Slujbașul Sultanului nu înțelegea de ce mă neliniștesc. Îmi întindea cu prietenie ciubucul și bătea din palme, ca să poruncească și pentru mine cafea. Caii slobozi pășteau singuri o iarbă săracă și cenușie în bătătura autorității și câteodată înaintau până la cerdac și încercau să vâre boturile printre zăbrelele ferestrelor.

— Eu nu înțeleg, efendi6, îmi spuse într-o zi funcționarul împărăției7, de ce te tulburi. Vrei să pleci : slavă
lui Alah : ai vreme destulă!
— Bine, dar eu mă grăbesc ; acuma trebuia să fiu plecat. Dacă mergeam cum trebuie dintru început,
acuma puteam să fiu acolo, la greci ; puteam ajunge și-n Pelopones8.
— Dar după cât văd, faci drum de petrecere, efendi; n-ai vreo afacere mare, nici nu te duci să cauți un
frate prins de clefți.9 Ş-apoi ai vrut să pleci azi, astăzi vei pleca.
— Știu, dar trebuia să plec în zori-de-ziuă.
— Nu-i nimic, e bine și mai pe sară, pe răcoare; mai stai să bei o cafea cu mine…

Turcul râdea cu bunătate și era încredințat că ne-am înțeles asupra timpului trebuitor pentru a sorbi un
filigean de cafea : de la răsăritul soarelui până la trei ceasuri după amiază…

Tăcui. Orice raționament ar fi fost o zădărnicie. Priveam din umbra odăii joase la ulița plină de lumina puternică a verii. Târgușorul era adormit de zăpușeală. Arare trecea câte un turc, târându-și imineii prin colb, câte un negustor armean cu ochii adânci, cu nasul mare și serios, câte un țăran macedonean cu ilic scurt, cu nădragi largi și cu fes alb ori roșu… Femei umblau puține, triste și obosite, în straie mohorâte. Fetele nu ies: stau în odăi, păzite și temute, în primăvara vieții lor.

— Vuc Sârbul e om harnic, îmi zise turcul; el are să te slujească repede.

în adevăr, Vuc Sârbul a venit cu Miloș și era vesel că în sfârșit și-a împlinit misiunea. Dar soarele apucase a coborî pe munții albaștri și amândoi oamenii, cu mâinile pe căpestrele cailor, îmi ziseră cu rugăminte, plecându-și capetele pe umeri:

— Eu cred, bre, că nu-i bine să pleci asupra serii… Drumurile la noi sunt primejdioase câteodată.
— Au dreptate, au dreptate… îngână și funcționarul. Plecați mai bine mâine, în zori.
— Da, se grăbi să adaoge Vuc Sîrbul. Noi dormim la pragul tău, te sculăm de cu noapte, și când răsare
soarele, suntem departe.

Vremea era lină, frumoasă și caldă ; apusul era strălucit, plin de purpură, aur și albastru-adânc ca marea ; vulturi cu aripile neclintite pluteau spre lumina lui și spre munți. Vremea se arăta bună de călătorie, dar satele sunt rare, popasurile îndoielnice și drumurile nesigure în vechea patrie a lui Alexandru Macedon. Și Turcul, și Sârbii erau deci niște oameni cuminți, cu sfaturi prielnice. — Îmi amânai plecarea și mă îndreptai spre gazdă, prin niște ulicioare înguste și întortocheate, printre prăvălioare joase, cu obloanele lăsate de sus în jos la uliță ca niște tarabe, pe care stăteau grămădite toate mărunțișurile cu putință. Deodată avui iluzia vechilor noastre târgușoare, cu pulbere și noroi, cu maghernițe strâmbe și cu dughene cu lulelele întinse pe sfoară. Văzui chiar și vechi cunoștințe: negustori din neamul lui Israel, cu laibăre lungi și cu comanac în cap. Cu priviri iscoditoare mă cercetau, își plecau din praguri capetele și mă petreceau cu ochii o vreme. Tot ovrei era și hangiul meu. Deasupra șandramalei lui cu olane sure, atârna o cunună de fân. În odăița din față stăteau grămădite lânuri, sare, brânzeturi, băutură, măsline, fierării și toate articolele unui bazar, sub colb gros și netulburat. Din bagdadia neagră atârnau perdelele painjenilor. Ca un uriaș painjen sta și negustorul în prag, neclintit, așteptând o pradă… Hanul unde găzduiau călătorii era alcătuit dintr-o singură odaie cu divanuri turcești, îmbâcsite de un miros ciudat: un amestec de răsuflare omenească, mirosuri de mâncări și pulbere. Aici era locuința stăpânului și a întregului său neam. Când cădea vreun mușteriu, îl vârau pe el aici, și ei se strămutau cu toții între drobii de sare, butoaie cu măsline, fierării și pânzele de painjen.

Acolo am dormit și eu foarte rău. Afară, într-o șandrama alăturată de zid, necontenit behăia o capră și bătea din vreme în vreme cu coarnele în părete, drept la capul meu. Am fost fericit când am auzit la fereastră răcnetul lui Vuc. C-o luminare în mână, am ieșit prin dugheniță, pășind peste trupuri întinse în
toate sensurile pe rogojini. Negustorul, îmbrăcat alb, foarte sumar, cu stânga se scărpina în cap și cu dreapta primi căscând adânc plata găzduirii.

În sfârșit, iată-mă pe cal, urmat de oamenii mei, pornind spre munții din zare.

Dintr-un târg nenorocit, fără un pic de verdeață, dintr-o adunătura de șandramale și maghernițe, am ieșit la aer. Soarele, răsărind, lumina câmpii întinse și pustii. Pe munți plutea pâclă, care se destrăma încet-încet, până ce liniile Pindului rămaseră lămurite, aproape negre, pe un cer azuriu. În văile pe care le străbăteam, satele erau destul de rare: ici și colo câte-o adunătură de căsuțe și bordeie sărăcăcioase. Ogoare puține. Imașuri întinse pe care pășteau vite. Pe drumurile de țărână întâlneam câte-un car tras de bivoli ; în chilna10 de dinainte sta un sătean tăcut, cu prăjina pe umăr. Abia ne privea, c-un ochi obosit; nu ne saluta, nu ne întreba nimic.
La mirarea mea, Vuc îmi dădu lămuriri:
— Aşa-s oamenii pe la noi. Numai la munte sunt altfel. Acolo trăiesc Țințari11: și ei duc viaţă grea, dar
sunt mai fără grijă. Ei umblă ca Țiganii12, cu oile lor, din loc în loc…

Așa, de la Vuc Sârbul și de la tovarășul său Miloș, am aflat cele dintâi lucruri despre Aromânii păstori. Din văi, încet-încet am suit la munte, înspre un sat care avea un nume foarte frumos: Floreana13. Vegetația se făcea tot mai bogată; păduri se înălțau din văile apelor. Poteca era acum pietruită și se ridica lin ; în urmă rămâneau câmpiile în lumină și-n ceață. Din când în când treceam prin albii de puhoaie și căluții pășeau de pe piatră pe piatră. Pe-alocuri pădurea era plină de felurite esențe, de copaci și pomi printre care se împleticeau iederi și vițe sălbatice. În colțuri de acestea minunate, cu frunzișuri de felurite colori, am văzut întâi și smochinul sălbatic.

La un popas, Vuc, om mai vorbăreț, mi-a povestit cu oarecare dispreț despre viața ciobanilor : cum
umblă cu turmele pe coastele Pindului, cum își lasă satele la vremea iernii și se coboară de cealaltă parte a munților, în țara grecească.

— Acolo nu bate vântul de la miazănoapte… îmi zise Vuc râzând cu gura-i știrbă. Ţințarii se tem de vânt. Ei zic că poate să fie cât de frig, numai vântul să nu bată… — Eu i-am văzut odată, urmă călăuzul meu, când au pornit cu măgarii și cu cânii, cu toți copiii și nevestele și cu toate țoalele… Colibele și le lăsau pustii și se duceau14; și nici nu le părea rău ; cântau feciorii din fluiere și cimpoaie, și oile sunau din clopote — și se duceau la vale… Dar altfel sunt oameni cumsecade… Dacă n-ar fi ei, n-am avea brânză și cojoace. Numai când vin pe la noi și fac negoț îs răi…
— Răi ? de ce ?
— Așa. Răi și șireți. Grozav înșeală. Înșeală mai tare decât Grecii.
— Și de ce coboară în văile grecești ?
— Eu știu ? Ei zic că acolo-i primăvară. La noi e iarnă, și-acolo bate vânt cald de la Marea…

În afară de această poveste, Vuc și-a mai descleștat gura ca să cânte ceva : un cântec trăgănat, lung și
grozav de trist. Sîrbul îi dădea drumul pe nas și-l tremura din gâtlej : — parcă scotea o îngânare de cimpoi.
După ce a isprăvit, mi-a spus că acela-i cântecul lui Marco, și spune de vitejii din vremea veche.
— Sunt ș-acuma hoți, zise el dând din cap, dar nu mai sunt ca voinicii de odinioară…

Ținutul era liniștit, de hoți n-am dat, ș-am ajuns în scurt, cu bine, la Floreana. Acolo am intrat între Aromâni curați ș-am stat pe loc trei zile. Am văzut satele cu căsuțe mărunte, acoperite cu lespezi de piatră și risipite ici-colo; am văzut sălașele cărbunarilor și stânele păcurarilor… Nu știu de ce, aveam o impresie ciudată când îmi vorbeau Românii aceia râmași stingheri de trupul neamului și împresurați de atâtea limbi deosebite: simțeam cuvântul românesc în ce-mi spuneau, dar parcă-mi vorbeau niște oameni gângavi, ori peltici… Am petrecut o noapte și la o stână, la un foc de larice ș-am adormit într-o tohoarcă15… Mi-am amintit de zile din copilărie, de cântecul de fluier și de poveștile încete, când focul se stinge, apoi tresare, când înfioară vântul brazii și vine din adâncimi țipătul paserilor de noapte…

În sat, am găzduit la o casă mai cuprinsă, și m-a primit un bătrân nalt și voinic, cu mustața căruntă și cu barba rasă. Bătrâna, îmbrăcată curat, c-un fel de fote și c-un ștergar care-i învăluia părul, umbla cu fereală prin preajma musafirului și-a omului ei. Pregătea cina la cuptorul uriaș și culcușul pe scoarțe de lână și nu rostea nici un cuvânt. Umbla-ncolo și-ncoace, ieșea din casă și se înturna, după vorba stăpânului. Ferindu-se necontenit, umbla în juru-mi ș-o fetișcană oacheșă și sprâncenată, cea din urmă
odraslă din gospodăria bătrânilor.

De toate îmi aduc aminte destul de vag, căci pe atuncea, încă tânăr, eram trecător grăbit prin locurile acelea și voiam să răzbat în Grecia ș-apoi în Creta, unde era răscoală16. îmi amintesc totuși de impresia de viaţă patriarhală pe care mi-a lăsat-o așezarea aceea a Cuțovlahilor în Munții Pindului. Vedeam în juru-mi oameni voinici și frumoși, violenți în mișcări, sălbatici încă la privire; în case erau atârnate iatagane și puști vechi. — «împotriva fiarelor ș-a oamenilor…» îmi zicea gazda.

Și-mi aduc aminte de o poveste, de lupte cu Turcii în zilele de altădată, pe care o spunea bătrânul și pentru înțelegerea căreia trebuia să se amestece și Vuc. Era o istorie ca și cele pe care le-am auzit de la bunica, pe vremea cinci erau bejenii în Moldova noastră, în partea muntelui. Fata cu ochii negri asculta pierdută, cu gândurile duse, și bătrânul o pândea zâmbind. Iar bătrâna la pământ, lângă vatră, avea gestul bunicelor noastre, cu mina la gură, clătinând din când în când cu tristețe din cap.

Când a venit ceasul hodinei, fata a sărutat mâna bătrânilor și-a dispărut. Gazda m-a poftit la divanul de pământ bătut, ridicat numai de-o palmă de la pământ. Bătrâna grămădise acolo o zestre întreagă de poclăzi, ca să fie moale străinului. — Bătrânul s-a așezat pe un lăvicer, la pământ, lângă cămin. Baba i-a dezlegat încălțările. Apoi s-au închinat în tăcere și solemn amândoi, întorcându-se cu fețele spre răsărit. Femeia, după aceea, pășind încet, a înfățișat cu mâinile întinse soțului un ulcior înflorit în care era apă de izvor. Stăpânul a sorbit o dată, apoi a întins bătrânei amfora. Toate s-au făcut cu gesturi line și regulate, ca și cum s-ar fi îndeplinit prescripțiile unui rit. — Era atâta supunere în mișcările femeii, ș-atâta liniște și siguranță la bătrân, și-n jurul lor o atmosferă de dragoste și blândețe, încât am rămas adânc mișcat, — și tabloul acesta biblic a rămas de-atunci puternic luminat în amintirea mea…

Mihail Sadoveanu, Frunze-n furtună, 1920

diortosire și note Mihai-Andrei Aldea

  1. Cuțovlah = Denumire dată în bătaie de joc Românilor din Tesalia, Epir, Macedonia de către clerul grecesc și Grecomani (aceștia fiind Români, Slavi sau Albanezi care, prin grecizare, devin mari dușmani ai celor care nu vor să se grecizeze și ei). Limbaj rasist. ↩︎
  2. Alvanit = Formă grecizată pentru Albanez. Alte forme sunt Arnăut, Arbănașș ↩︎
  3. Șale sau Șele = Denumirea veche românească pentru partea spinării ce acoperă rărunchii (rinichii), aflată între bazin și cutia toracică. ↩︎
  4. Ciubuc = Pipă orientală cu coadă lungă. ↩︎
  5. Filigean sau felegean = Vas pentru băut cafeaua; este alcătuit dintr-o ceașcă fără toartă și un suport în formă de floare, cupă, coș etc. în care stă ceașca și de care se ridică pentru băut. ↩︎
  6. Efendi = O formă turcească echivalentă cu românescul domn(ule), dar numai pentru civili (spre deosebire de militari, la care se folosea forma aga). Efendi se folosea pentru principi, învățați de frunte, medici, funcționari importanți. Pas cu pas, a devenit o formă de politețe universală în limba turcă. ↩︎
  7. Imperiului Otoman. ↩︎
  8. Pelopones ori Peloponez = În românește Moreea sau Morea, peninsula aflată la sud de Golful Corint, azi în Grecia. În secolul al VII-lea d.Chr. alianța slavo-română a eliberat Moreea de sub dominația grecească. Ramurile (triburile) românești de aici au luptat mult împotriva invaziilor turcești — câteva secole alături de Venețieni, care foloseau Moreea ca bază pentru operațiile maritime din estul Mării Mediterane, din mările Candiei, Egee, Tracică etc. Grecii de la Constantinopole și din Asia Mică au lucrat cu răbdare exemplară, sute și sute de ani, la grecizarea (prin biserică a) Românilor și Slavilor de aici. ↩︎
  9. La început prin cleft se înțelegeau haiducii români din Moreea (Pind), Ahaia, Tesalia, Epir, mai rar Macedonia, care luptau împotriva ocupației otomane – de multe ori în alianță cu Venețienii sau alții de prin Italia. Acești Români sunt cei care au luptat pentru eliberarea amintitelor teritorii de sub Turci, în speranța făgăduinței promovate de Greci a unei împărății creștine în care toate neamurile creștine să conlucreze și să se dezvolte. În fapt, Grecii urmăreau asimilarea etnică a tuturor celor de altă limbă. Pe măsură ce grecizarea a înaintat, denumirea a trecut la bandiții genocidari greci care masacrau pe cei care nu acceptau elenizarea (grecizarea). ↩︎
  10. Chilnă = Lădiță folosită și ca bancă de căruțași sau vizitii. ↩︎
  11. Țințar = Altă denumire batjocoritoare dată de Greci Românilor din Sud, din pricina folosirii de către Români a literei ț. ↩︎
  12. Țigan = Endonim (adică nume pe care și-l atribuie natural un popor) folosit de o populație de origine indiană (indo-europeană) tradițional migratoare. Aici Vuc Sârbul face (se va vedea mai jos, intenționat, cu dispreț) confuzie între transhumanța Românilor Pindeni și migrația țigănească (ce este deosebită de migrațiile, de pildă, gotice sau avare prin faptul că acestea aveau un scop de jaf și/sau cucerire, în timp ce migrația țigănească este sau era parte a unei tradiții străvechi). Subliniem faptul că termenul de ”Rom” sau ”Rrom” este un exonim (nume dat de străini unui popor) preluat de la Unguri de către două triburi țigănești și generalizat prin presiuni politice de Extremă-Stânga. ↩︎
  13. Floreana este încă una dintre așezările românești al căror nume a fost uitat, fie prin schimbarea numelui, fie prin exterminarea Românilor. Alături de Florina (tot în Pind, însă mult mai la nord) și acest toponim de origine latină arată vechimea antică a așezărilor românești din Pind. ↩︎
  14. Colibă înseamnă aici locuința oierului sau locuință ciobănească. Se va vedea mai departe că acest înțeles e străin de acela de cocioabă pe care îl are uneori coliba. ↩︎
  15. Tohoarcă = Haină din blană de oaie (inclusiv căciulă, dacă este mai grosolană, mai simplu făcută). Denumirea s-a îndătinat mai ales pentru cojoacele din blană de oaie cu lâna în afară și pielea în lăuntru. Zisă și tihoarcă. ↩︎
  16. Acțiunea s-ar petrece, adică, fie între 1866 și 1869 (când are loc Răscoala Cretană sau Marea Revoltă Cretană), fie între 1770 și 1771, în timpul Răscoalei lui Ioan Românul (Ioannis Vlachos). Mari crime împotriva Românilor au făcut Grecii în timpul amândurora, precum și între ele sau după. Mai sunt și acțiunile din 1878, apoi Răscoala din 1897-1898, care devin astfel alte posibile date pentru călătorie. ↩︎

Ca o notă finală, consemnăm aici faptul că descrierea călătoriei (și locurilor) nu îngăduie determinarea exactă a pozițiilor geografice. Se pretinde că acțiunea s-ar petrece în Macedonia, la hotarul cu Grecia, în timpul unor mari tulburări în Insula Candia (Creta). Problema este că Tesalia, care se află între Macedonia și hotarul de la 1821 al Greciei ajunge sub ocupație elenă doar din 1881. Când atât luptele din 1866-1869, cât și cele din 1770-1771, deveniseră istorie. Cea mai probabilă rezolvare este aceea a unei confuzii între Macedonia ca provincie turcească (incluzând Tesalia) și teritoriul istoric al Macedoniei. Dar această soluție este viabilă doar dacă data călătoriei nu este între 1897-1898, când are loc ultima ridicare împotriva ocupației otomane. Atunci frontiera Greciei deja cuprinsese Tesalia. Doar că în acest caz călătoria s-a făcut în Masivul Olimp, nu în Pind. În primele două variante (1866-1869 și 1770-1771) se poate invoca trecerea unei ramuri sud-estice a Pindului.
Se poate ca Mihail Sadoveanu să aducă precizări pe care nu le-am găsit în aceste zile. Și să fie, atunci, inutile aceste încercări de determinare a timpului și locului. Iar cineva să îmi reproșeze că m-am grăbit să prezint această scriere a Zimbrului Moldovei înainte de o cercetare mai serioasă. Voi răspunde înainte de reproș: am simțit nevoia să readuc la lumină aceste rânduri privitoare la strămoșii mei, la frații pe care statul zis român i-a trădat, așa cum ne trădează și pe noi, dar care sunt totdeauna vii în sufletul meu.

Cerșetorul, de Puiu Craiu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cerșetorul
(sonet)

Umil, gârbovit, cu mâinile-ntinse,
Cu buzele vinete, cu ochi rugători,
Umil, gârbovit, cu tâmplele ninse,
Așa l-am văzut. M-au trecut fiori.

În luptă cu viața norocul respinse.
Visând ziua pâine, iar noaptea comori,
Așa l-am văzut: cu mâinile-ntinse,
Cu buzele vinete, cu ochi rugători.

În luptă cu viața, viața-l învinse.
Trăind pe la colțuri din mila cuiva,
Așa își petrece zilele stinse,
Așa-i pân’ la moarte sortit ca să stea:

Umil, gârbovit, cu mâinle-ntinse.

Puiu Craiu
20 Ianuarie 1958

P.S. Aceste versuri au fost consemnate și salvate de tatăl meu, Mihai Gh. Aldea după numele literar, Mihai-Ion-Petre Aldea după numele real. Și devin astăzi publice, pentru prima dată (după cunoștința mea). La sfârșitul foii pe care a însemnat versurile altui geniu românesc pierdut în vâltorile vremii, Mihai Gh. Aldea adaugă:

Versurile lui Puiu Craiu au să devină ale unui ilustru nescunoscut!

Da, adaug și eu, dar totul este să rămână. Deci, iubite cititorule, citește și dă mai departe! Puiu Craiu și Mihai-Ion-Petre Aldea, de dincolo de hotarele lumii, îți vor mulțumi!

Varianta manuscrisă (de Mihai Gh. Aldea) a poeziei ”Cerșetorul” de Puiu Craiu

Legenda lui Moș Crăciun

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Moș Crăciun
legenda românească
sau
Istoria cea veche a lui Moș Crăciun auzită de la moși și de la moașe

Aceasta este legenda românească a lui Moș Crăciun și a darurilor ce se aduc de Nașterea Domnului copiilor din întreaga lume. Înainte de a o începe, amintim că la Români se folosesc pentru eroul legendar numele de Crăciun, Cărciun, Cârciun, Crăcion, Cărcion sau Cârcion, căci limba română are multe graiuri și dialecte. Fiecare cu rostirea sa.

Atunci când s-a hotărât recensământul, Dreptul Iosif a plecat cu Fecioara Maria, însărcinată cu Pruncul Sfânt, către Betleem. Iosif era văduv, iar copiii din prima căsătorie destul de mari, Iacob deja cu familie, așa că aceștia au mers singuri. Se zice că erau și rușinați că tatăl lor, bătrân, s-a apropiat de o tânără nevinovată, cum era Maria. Căci ei nu știau că Maria a rămas însărcinată de la Dumnezeu, prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar Iosif și Maria nu puteau spune aceste lucruri, căci nu era vremea potrivită.

Ca urmare, Iosif și Maria au călătorit singuri. Și încet, căci nu se puteau mișca repede, Fecioara fiind însărcinată iar Iosif înaintat în vârstă.

De aceea, au ajuns la Betleem târziu, când toate locurile din casele așezării fuseseră umplute de cei veniți pentru recensământ. Așa că, prin noaptea tot mai rece, au înaintat către una dintre ieșirile Betleemului, înspre răsărit. Aici avea casă o rudă de-a lor îndepărtată, numită Crăciun.

Acest Crăciun era și el dincolo de a doua vârstă și lipsit de copii. Dar el se bucura de asta, căci era de o mare zgârcenie. Și vedea copilul, ca orice zgârcit, doar ca pe o cheltuială. Căci zgârcenia acoperă dragostea, așa cum o face și risipirea – căci toate patimile sugrumă iubirea. Deci Crăciun era zgârcit, dar și cam mânios de felul lui – pentru că patimile rănesc sufletul și durerea izbucnește tot pătimaș. Soția lui, însă, era foarte bună. Și nu doar că suferea că nu avea copii, dar și pentru că, foarte bogați fiind, cu greu putea să dea milostenie. Pentru Crăciun orice pomană, orice ajutor dat cuiva, adică, era o durere: i se părea că pierde mereu ceva.
Și vă veți întreba: de ce îl mai ținea Dumnezeu?

Pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și pe cei mai răi oameni Domnul îi cheamă să se întoarcă, pocăindu-se, pentru ca să ajungă în lumea iubirii, Raiul, și nu în cea a egoismului și răutății, Iadul.

Și pe Crăciun l-a chemat la El, de multe ori, Dumnezeu. Prin rudele sărace care aveau nevoie de sprijin. Prin rudele bogate care le-au ajutat pe cele sărace și nu au sărăcit, ci mai mult au sporit. Prin copiii de pe stradă, care îi aminteau că dragostea rodește și răceala este stearpă. Prin cei care se stingeau și îi arătau că viața trece și bogățiile lumești nu pot fi luate dincolo.

Dar Crăciun își întărea inima pentru zgârcenie și egoism, respingând chemările Domnului.

De aceea, când i-au bătut la ușă Iacob și Maria, le-a răspuns urât, cu dispreț și batjocură.
– Cerșetorilor, plecați de aici! Nu este loc în casa mea pentru cerșetori murdari ca voi! Afară!

Și a trântit ușa, mulțumit că și-a vărsat supărarea pe ei. Supărare ce venea chiar din răutatea lui, dar el nu voia să știa asta.

Soția lui, însă, prinsă de milă față de fata aceea tânără și însărcinată, de bătrânul care o însoțea, a zis:
– Bârr! – și și-a frecat umerii de frig. Bărbate, tare rece e noaptea aceasta! Oare ne-or ajunge lemnele ca să nu înghețăm?
Căci, fiind bogați, se încălzeau cu lemne, nu cu paie sau alte materii sărace, ca ceilalți.

Crăciun și-a dat seama că într-adevăr îi cam înghețase fața. ”Din cauza cerșetorilor ăia!”, a dat iar vina pe Iosif și Maria.
– Da, e cam rece – a recunoscut el. Du-te și mai adu niște lemne.

Bucuroasă, femeia a ieșit din casă și a fugit după Dreptul Iosif și Fecioara Maria. Care, mergând încet, nu ajunseseră prea departe.
– Stați! – le-a zis ea. În casă nu pot să vă primesc, dar avem aici o peșteră în care ținem vitele. Nu este un loc demn de oaspeți, dar cel puțin nu bate vântul și e mai plăcut. Ba chiar călduț, căci fiind vitele înlăuntru se mai încălzește de la ele.

Și i-a dus până la staulul vitelor. Care, într-adevăr, era într-o peșteră, nu un grajd. Vacile și boii s-au uitat cu uimire la Fecioara Maria, căci simțeau valurile de har ce se răspândeau dinspre ea. Și au început să sufle ca să o încălzească, în timp ce soția lui Crăciun și dreptul Iosif pregăteau un fel de așternut de paie curate în care să stea Fecioara.

Dar tot atunci Maria a zis:
– Nasc!

Și, înainte ca cei doi să își dea seama ce se întâmplă, apăru pe paie un băiețel, cu toate cele ale unui nou născut lângă el. Fără ca Maica Domnului să fi cunoscut durere sau sângerare, Pruncul Sfânt S-a născut. Și Crăciunița – cum i se mai spunea soției lui Crăciun – s-a apucat să-L șteargă și să Îl înfeșe cu șorțul ei, căci altceva nu avea, înainte să Îl dea în brațe Fecioarei.

Dar între timp, Crăciun, care se așteptase ca femeia să îi vină în câteva clipe cu lemnele, ieșise după ea. Și, din obișnuință, își înfipsese la brâu o secure pentru despicat scurtături1. Locul lemnelor era la câțiva pași de casă. Acolo, nici urmă de soție!

– Nu se poate! – își zise el furios. Să nu îmi spui că netrebnica a adus cerșetorii ăia la noi, pe undeva!

A fugit la hambar, dar acolo nu era nimeni.

– La staul! – își dădu el seama, ajutat și de diavolii care îi sporeau mereu furia.

Și, înnebunit de mânie, alergă la staul – adică la peștera în care țineau ei vitele.

Acolo văzu, de cum intră, pe Iosif îngenuncheat lângă Maica Sfântă, pe aceasta ținând Pruncul pe care i-L dădea Crăciunița, tot îngenunchiată.

Crăciun văzu negru înaintea ochilor și, înainte să își dea seama, furia îi izbucni: smulse din brâu securea și o aruncă orbește în soția lui, cu toată puterea.

Iar securea, izbind cu multă forță, îi reteză Crăciuniței brațele. Sângele începu să curgă șiroaie, în timp ce Crăciunița se uită, copleșită, la brațele ei și la soțul încremenit de groază. Căci doar acum își dăduse seama Crăciun ce răutate fără margini a făcut. Și începu să își dea seama cât de rău este! Doar că… ce mai putea să facă?

Crăciunița însă, care văzuse Nașterea cea minunată, cum nu se pomenise niciodată la nimeni, știa că Pruncul este Mesia, iar Maica Sa, Mireasa lui Dumnezeu. Deci ridică ochii spre Fecioara Maria:
– Măicuță Sfântă, ajută-mă! – zise ea.

Și Maica Domnului, uitându-se la Pruncul Sfânt, a întins mâna și s-a atins de una din mâinile căzute jos. Iar acestea, ridicându-se, dintr-o dată au fost lipite la loc de o putere nevăzută. Încât doar urma albă a tăieturii se vedea pe brațe.

Și în timp ce Crăciun se prăbușea în genunchi, plângând de durere și uimire, plângându-și păcatele și mila și răbdarea Domnului, tavanul peșterii s-a deschis. Și Cerurile s-au deschis cu el, iar îngerii au apărut cântând imnuri, de o frumusețe la care nici gândul nu se poate sui.

Cuceriți de cântările îngerești, nici nu și-au dat seama când au venit păstorii, pe care îngerii îi înștiințaseră că s-a născut Christosul, adică Mesia.

Dar când îngerii s-au retras, Crăciun s-a ridicat și plecându-se Maicii, Pruncului și Dreptului Iosif, i-a poftit în casă. Și a împărțit daruri păstorilor. Dar aceștia nu au vrut să le primească. Pentru că erau copleșiți de minunile văzute și nici nu înțelegeau de ce ar primi daruri de la Crăciun – ce oricum era vestit pentru zgârcenie.

– Pentru copiii voștri! –a zis Crăciun.

Și a plâns iar, căci abia acum înțelesese că ferindu-se să aibă copii Îl respinsese pe Dumnezeu.

Deci i-a adus în casă pe cei trei, spre fericirea soției lui.

Din această pricină i-au găsit în casă pe Pruncul Sfânt, Maica Sa și Dreptul Iosif cei trei crai de la răsărit.

Craii – adică împărați sau regi mari – tocmai din Persia veniseră. Pentru că văzuseră acolo, pe cer, o stea mișcătoare.

La început au crezut că este o cometă și că, după cum apăruse, vestește nașterea unui rege – se credea la ei că aceste comete prevestesc lucruri despre regi, după partea cerului în care apăreau și cum se mișcau. Doar că steaua coborâse foarte jos și părea că le arată un drum. Iar ei, care erau și mari regi, dar și cercetători ai cerului și vrăjitori – adică magi – au urmat steaua. Căci, după știința lor, le arăta drumul către un împărat mare, căruia trebuiau să i se supună.

Au sosit astfel la Ierusalim. Oraș obișnuit cu cei care pretindeau că ar fi Mesia ori că știu unde este Mesia. Dar niciodată nu văzuseră vreun rege mare, cu atât mai puțin trei, care să Îl caute pe Mesia. Așa că tot Ierusalimul s-a tulburat de căutarea lor. Dar craii, ca să nu mai piardă vremea cu oamenii speriați și care vorbeau vrute și nevrute, au mers la conducătorul țării.

Și au ajuns la Irod, un om foarte rău și foarte prefăcut.

Irod, temându-se de puterea lor, nu a cutezat să le facă nimic. Altfel, i-ar fi băgat în temniță și i-ar fi chinuit până scotea tot de la ei. Așa, Irod s-a prefăcut că are același păreri ca și ei. Le-a spus că a înțeles și el că steaua vestește un Împărat al împăraților. Și că vrea și el să i se închine. Astfel, a aflat de la ei când li s-a arătat lor steaua. Ceea ce, după cum se zice, s-ar fi întâmplat în noaptea în care Duhul Sfânt a umbrit Fecioara și Dumnezeu Fiul S-a întrupat, făcându-Se om. Adică în urmă cu ceva mai mult de nouă luni.

Apoi, Irod a chemat pe bătrânii Iudeilor, ca să spună unde ar fi să se nască Mesia, Împăratul împăraților. Căci se gândea că, în afară de vreun fiu al lui care să îi ia locul, doar Acela putea să fie pricina minunii nemaivăzute a stelei călăuzitoare. Bătrânii, care știau Scripturile dar nu credeau în ele, i-au spus că la Betleem trebuie să se nască Mesia. Nu au ascuns aceasta, nici nu au plecat la Betleem cu magii, pentru că ei nu credeau în Scripturile pe care le știau pe de rost.

Deci au plecat craii și la ieșirea din Ierusalim iarăși s-a arătat steaua. Care i-a călăuzit către sud, iar apoi către răsărit, până la casa unde stătea pruncul. Arătând astfel că era un înger care, în chip de stea, îi chemase pe cei trei la Mântuitorul lumii, Iisus Christos.

Au intrat deci în casa lui Crăciun, unde era Pruncul Sfânt. Și fiecare i-a adus daruri: unul aur, altul smirnă și altul tămâie, toate curate și prețioase. Iar înțelegând de la Fecioara Sfântă și Dreptul Iosif adevărurile despre Dumnezeu și răutatea vrăjitoriilor, s-au lepădat îndată de păcate și s-au îndreptat. De aceea Dumnezeu le-a descoperit în vis că trebuie să meargă pe altă cale către țara lor, ceea ce au și făcut.

Crăciun era fericit că Îl găsise cu adevărat pe Dumnezeu și dragostea Lui. Dar după ce au plecat cei trei crai, Iosif a primit în vis poruncă:

– Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica Lui și fugi în Egipt! Și stai acolo până îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să Îl ucidă!

Și sculându-se Iosif, a făcut așa.

Deci venind trimișii lui Irod în Betleem, nu au putut afla nimic. Pentru că păstorii nu știau nimic despre cei trei crai, decât că trecuseră prin Betleem și au stat în casa lui Crăciun. Crăciun care nu avea copii și nu primea pe nimeni în gazdă, căci era foarte zgârcit.

Crăciun, știind că sunt puși să găsească Pruncul să Îl ucidă, i-a primit cu răceală.
– Nu am copii! – le-a zis el. Și nu am vrut niciodată să am! – a adăugat.
Deși durerea că fusese rătăcit ardea în inima lui.

Trimișii au plecat mai departe, pe urmele magilor, până ce au ajuns la hotarele Iudeii – peste care stăpânea Irod.

– Nu am putut să găsim urmă de Cel pe care Îl căutau craii! – i s-au plâns lui Irod. Poate nici nu L-au găsit, poate nici nu este și a fost doar o înșelare a lor!

Irod, însă, nu se putea liniști.
– Poate nu L-au găsit, dar asta nu înseamnă că nu este. Sau poate este ceva ce ne scapă nouă.

Și, într-adevăr, le scăpa faptul că Dumnezeu a rânduit lucrurile spre mântuirea lumii, iar împotrivirea lor îi osândea.

Irod era însă măcinat de lăcomie, ură și mândrie. Voia să fie sigur că nu se ridică nimeni care să îi ia tronul, deși el însuși era bătrân.
– Să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos din Iudeea! – a poruncit el, nebunește.

Și a început cu uciderea propriului său copil. De unde s-a zis că e mai bine să fii porcul lui Irod – căci nu mânca el porc – decât copilul lui.

Se zice că 14000 (paisprezece mii) de copii au fost uciși atunci în Iudeea, afară de cei care au apucat să fugă peste hotare. A fost un masacru în care au fost uciși până și părinții care își apărau copiii. Cum a spus Domnul prin Proorocul Ieremia, Glas în Rama s-a auzit, bocet și tânguire amară: Rahela (adică mamele din Iuda) își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu mai sunt.

Crăciun, îngrozit de cele întâmplate, a înțeles mai bine ca oricând unde duc egoismul, răutatea, însingurarea, zgârcenia și celelalte patimi. Și, în fiecare an, din averea lui împărțea daruri copiilor din Betleem și împrejurimi, de ziua Nașterii Domnului.

Iar acest obicei a fost păstrat de cei credincioși până astăzi, ca să își învețe copii să fie darnici și să se păzească de zgârcenie și egoism. Dar și ca să arate lui Dumnezeu că știu că fiecare copil este trimisul Lui și că cine primește un copil, pe El Îl primește.
Și în fiecare an, de Nașterea Domnului, casele se împodobesc, oamenii se spovedesc și împărtășesc, iar copiii primesc daruri. Dacă au fost cuminți!
După cum făcea Crăciun cel bătrân.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. Am adunat aici, repovestite, cele istorisite despre Moș Crăciun și craii/magii de la Răsărit de bătrâni, în șoaptă, în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. În șoaptă, căci nu era voie pe atunci să vorbești despre Christos, Dumnezeu sau Crăciun. Am ascultat aceleași istorisiri la bătrâni din Carpați de-a lungul deceniilor. Și dau înapoi, în forma în care m-am priceput să povestesc, cele primite. Așa erau cândva învățați copiii despre Crăciun, fără minciunile care fac de rușine pe cei mari în fața celor mici. Și cred că este adevărată această povestire, mai ales că am întâlnit Evrei care încercau să mă convingă de faptul că și cuvântul Crăciun este de origine ebraică. Ceea ce corespunde, în fapt, cu tradiția românească.

P.P.S. Această istorie sau poveste poate fi preluată cu două condiții: păstrarea grafiei și indicarea sursei. Toți bătrânii ce mi-au dăruit acestea spuneau Cristos ori Christos și așa se cuvine să rămână.

1Scurtături = bucăți de lemn de foc destul de scurte ca să intre bine în vatră, sobă, șemineu.

Dan Săraru – mort pentru Patrie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

A plecat dincolo Dan Săraru. Și, ca în cazul altor valori, sunt unii (mulți) care se suie pe cei plecați ca să pară înalți.
Desigur, nu am aceeași părere cu el în multe privințe. Dar îi recunosc și curajul asumării, și iubirea de Neam și Țară. Mai ales îmi place la Dan Săraru faptul că și-a asumat cu demnitate titlul de cea mai înaltă noblețe, țăran.

Citez din zisele lui Dan Săraru:

„Gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”

„Globalismul care a fost inventat pentru călcarea brutală și vulgarizatoare sub șenilele lui a identității naționale, spirituale și a orgoliului demnității a și pătruns în acest ADN al românului.”

„Aș fi vrut ca familia mea să trăiască după principiile vechi…”

„La Slătioara, ca în mai toate satele românești, numai cerul și stelele au rămas țărănești. Universul rural a fost răscolit și bulversat de influența nefericită a implementării capitalismului de Codrul Vlăsiei, încât, nu întâmplător, acest sat trimite la literatura lui Marques.  Țăranii, pe care i-am descris eu, pe care i-am iubit și pe care i-am venerat, pe care i-am povestit în romanele mele, nu mai sunt.”

„Eu sunt ultimul țăran din Slătioara…”

„Deznaționalizarea a fost un proces care continuă și astăzi cu și mai multă agresivitate, cu și mai multă forță de distrugere a unei identități naționale și spirituale absolut strălucitoare.”

„Nu se dorește ca generația tânără să aibă identitate. Va urma o perioadă dramatică – există pericolul pierderii identității naționale. Tinerii trăiesc însingurați și izolați.”

„… tatăl meu a murit eroic în Cel De-al Doilea Război Mondial, la Tiraspol, și a fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central Ortodox din Chișinău.”

„Regele Mihai m-a distins, la zece ani, cu o medalie acordată, cum se scrie în decret, fiului eroului Războiului de Reîntregire. De ziua Eroilor, la Slătioara, în fața monumentului Eroilor, un elev din clasele mari citea dintr-un catastif numele celor căzuți pe front. Lângă acel copil care citea eram eu, care trebuia să spun, după fiecare nume rostit, MORT PENTRU PATRIE. Lista eroilor începea cu tatăl meu.”

Și închei acest șir de citate cu unul mai lung, dintr-un interviu de acum șaptesprezece ani:

„O nefericită situație domină de mai multă vreme universul spiritual românesc – o confuzie acută a valorilor și a ierarhiei valorilor. Am să pornesc de la un exemplu concret. A murit de curând, într-un anonimat de o tristețe covârșitoare, unul dintre cei mai mari cărturari pe care i-a dat spiritualitatea românească, academicianul Virgil Cândea. A murit la nivel de știre, în unele ziare, și de „burtieră”, la televiziuni. Unul dintre străluciții filosofi ai culturii. Un model de devotament pentru ideea de valoare. El, săracul, n-a fost niciodată în niciun top sau în emisiuni de televiziune care să concureze un grup minuscul, adânc înfipt în șaua cuceririi cu orice preț a sufragiului cultural național. Acest grupuleț de un grotesc homeric câștigă de o bună bucată de vreme toate topurile, fie că sunt literare, jurnalistice, filosofice. Cred că şi dacă s-ar organiza un top al moașelor comunale, pe primele trei locuri s-ar afla tot acești irozi de Găești, care nu sunt nici scriitori, nici filosofi, nici…
Ei sunt de găsit mai ales în spațiul literaturii de frontieră, autori de marginalii, de prefețe sau postfețe. S-au jucat „filosofic” cu stricăciunea fibrei spirituale a românilor și așa au câștigat sufragiile. Mulţi şi-au construit biografii de luptători în ilegalitatea anticomunistă din România, dar ani de zile și-au făcut studiile în străinătate, au luat cu devotament toate premiile de la UTC până la Academie, s-au bucurat de toate stipendiile comuniste. Și acum dau lecții, fac apeluri către toate ipostazele nemerniciei, erijându-se în arhanghelii purității și justiției morale. Această lăcomie a incontinentei lor prezențe perpetue și agresive ar putea fi numită foarte bine cu o sintagmă aflată chiar în doctrina lor, „impostura de anvergură”. Apoi, e de mirare că acești ocupanți ai primelor locuri în mai toate topurile imaginate de agresivitatea propagandistică a falselor ierarhii vârâte cu de-a sila pe gâtul și în mintea telespectatorilor și cititorilor jurnalelor comerciale nu s-au întrebat până acum ei singuri cum e posibil ca un filosof, un cărturar, un creator autentic să poată sta mai tot timpul, nu în schimnicia bibliotecii sau a camerei de lucru, ci pe toate ecranele tv, pentru a-și cuceri locul întâi în bătălia concurenței cu reclama cacofonică „Berea e frate cu românul”.”

Cine are urechi de auzit să audă!

M.A.A.

Despre canonizarea Părintelui Dumitru Stăniloae

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Dumitru Stăniloae este cunoscut mai ales ca „teolog”, în înțelesul de specialist în Teologie. Și, da, are o operă teologică uriașă, atât cantitativ dar mai ales calitativ. Una dintre cele mai scurte cărți scrise de el, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, este o lucrare atât de înaltă, atât de duhovnicească, încât citirea ei ridică mintea, inima și sufletul la înălțimi nebănuite. Și în această operă, și în altele, Părintele Dumitru Teologul folosește seriozitatea ardelenească, împreună cu o cultură vastă, pentru a exprima trăirea adâncă a unirii cu Dumnezeu – o trăire esențială pentru firea românească.

Iar aici atingem hotarul neînțelegerii în felul în care este cunoscut sau văzut Părintele Dumitru Stăniloae. Căci a cuvânta despre trăirea unirii cu Dumnezeu – am spus a cuvânta, iar nu a vorbi sau pălăvrăgi – este cu putință doar celor care trăiesc unirea cu Dumnezeu.

Părintele Dumitru Teologul, dincolo de cultură, dincolo de seriozitatea ardelenească a fiecărei făptuiri, are ca sită a cunoașterii teologice trăirea în ascultare și jertfă. El nu este unul dintre cei care și-au purtat harul hirotonirii ca pe un trofeu și ca pe o îndreptățire. El nu este unul dintre cei care și-au purtat titlurile academice ca pe o înălțare sau pecetluire a valorii. Pentru el toate au fost o adăugire la crucea pe care o avea de dus. Ca urmare, nu a putut să fie clătinat în credința sa nici de furtul acestora! Arestat, bătut, scuipat, înjurat, torturat, aruncat în celule și la izolare, Părintele Dumitru a rămas același om al lui Dumnezeu. La fel și lăudat sau bârfit, la fel în toate înălțările și încercările.

Ca urmare, canonizarea sa este firească, este un semn al sănătății duhovnicești a Bisericii din România. Doar că…
Doar că există aici o lipsă!
O lipsă dureroasă, foarte dureroasă: Maria Stăniloae.

În încercările sale Părintele Dumitru Teologul nu a fost singur. A avut alături mereu un înger în trup: Maria Mihu, devenită prin căsătorie Stăniloae.

Maria nu s-a distins prin studii și scrieri, ci printr-o trăire minunată, vrednică de Maica Domnului și de Sfânta Ana, de Sfânta Elisabeta sau de mama Macabeilor.

Atunci când soțul său a fost înălțat, ea a rămas în umbră, smerită și fericită de reușitele lui. Atunci când soțul ei a fost batjocorit, înlăturat, arestat, ea i-a rămas credincioasă, l-a respectat deplin, i-a cinstit chinurile. Acolo unde alte femei fugeau de greutăți, divorțau sau chiar își vindeau soții autorităților comuniste, Maria Stăniloae a stat neclintită în iubire, demnitate, credință.

Cei doi mucenici, Dumitru și Maria Stăniloae, au trecut prin încercări grele chiar de la începutul căsniciei. La un an după căsnicie, Dumnezeu le-a dăruit doi gemeni, botezați… Maria și Dumitru. Dar tot Dumnezeu a luat la Ceruri, foarte iute, pe Dumitru, iar după vreo patru ani, a luat-o și pe Maria. Pentru alți oameni asemenea lucruri sunt piatră de poticnire și izvor de deznădejde. Însă deși îndurerați de despărțirea de copii, Dumitru și Maria au știut că Dumnezeu cel plin de iubire i-a luat spre binele lor – al copiilor și al părinților, deopotrivă. Și s-au întărit în munca și lupta de a câștiga Raiul, acolo unde puteau să fie iarăși împreună cu toți cei dragi – de la bunii de demult până la copiii abia plecați.

Și dacă s-ar putea pretinde – deși nu ar fi adevărat – că Părintele Dumitru și-ar fi înecat durerea în muncă, ce vom spune despre Preoteasa Maria? Aceasta, casnică, ar fi fost copleșită de încercări dacă nu ar fi fost cu adevărat credincioasă! Și a fost, până dincolo de capăt.

Înălțările soțului ei nu au putut să o ispitească nici către invidie, nici către îngâmfare.

Căderile sociale ale soțului ei, aruncarea lui în temniță și celelalte lovituri ale lumii supusă răului nu au putut să o ispitească nici spre deznădejde, nici spre delăsare, nici spre necredință, nici spre trădare.

Precum Iov la vremea lui, precum Sfântul Ioan de Aur în încercările sale, și Maria Stăniloae a primit toate de la Dumnezeu ca pe trepte către Cer. Toate. Și cele bune, și cele rele.

Și, ca o adevărată icoană a soției și preotesei, i-a fost Părintelui Dumitru ajutor pe măsura sa. Căci însuși acesta mărturisea că fără soția sa, fără sprijinul uriaș pe care i l-a dat, fără modelul care aceasta a fost, nu ar fi putut să scrie ceea ce a scris.

Toți cei care au cunoscut-o mărturisesc smerenia și bunătatea Mariei Stăniloae, lumina ce o însoțea la fiecare pas.

Al treilea copil dăruit de Dumnezeu, Lidia, mărturisea despre mama sa că „era duhul cel bun al casei”. Părintele Dumitru Teologul mărturisea că „soția mea se roagă mai mult decât mine”. Iar Maria îl contrazicea, lucru foarte rar, spunând „Zice Dumitru așa, dar dânsul și când scrie se roagă”, ceea ce era de asemenea adevărat.

Mărturisesc aici o vină a mea față de cei doi, și o minune mângâietoare a lor față de mine.

Atunci când am auzit chemarea lui Dumnezeu cei doi erau în viață. Mai mult, aveam cunoscuți și prieteni cei îi cunoșteau, ba chiar unii se și spovedeau la Părintele Dumitru. Și mai mult, se întâmpla destul de des să trec pe Strada Cernica (azi, Dumitru Stăniloae). Dar, dintr-o ciudată ispită și înșelare, având o anume sfială, îmi tot spuneam „mai încolo”. Adică mă amăgeam că o să-i vizitez „cândva”; când voi fi mai pregătit, când o să simt că este bine…

Am aflat apoi, cu durere, de plecarea la Domnul a Mariei Stăniloae, în primăvara lui 1993. A fost încă o pricină să amân vizita care mi se părea și mai nepotrivită după asemenea încercare. Apoi pe 5 Octombrie același an se răspândește ca focul vestea: Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la Domnul!

Doar atunci am înțeles că și cum am fost amăgit de cel rău ca să nu ajung la acești doi sfinți. Și am încercat de atunci să țin legea de a încerca să fac binele atunci când se poate, fără amânări nepotrivite.

După ani și ani de zile, într-o iarnă geroasă, a rânduit Dumnezeu ca, neașteptat, să am timp liber – ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Era o zi de sâmbătă, soția era cu copiii la părinții ei, iar mie mi se anulase o slujbă dintre Liturghie și Spovedanii. Aveam timp cam o oră și jumătate, în care puteam să merg să mănânc și să mă odihnesc puțin. Dar am ales altceva: am „fugit” la Cernica. Simțeam mai mult ca niciodată dorința să ajung la mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae, să spun o rugăciune și un mulțumesc. Un mulțumesc pentru toate scrierile sale de care m-am folosit atât de mult! Un mulțumesc pentru pilda vieții sale,

atât de luminoasă! Un mulțumesc pentru a-mi cere iertare că nu am ajuns mai devreme!

Intrat în cimitir, în frigul acela de se lipea pielea de fierul sau de piatra pe care le atingeai, mi-am dat seama că nu știam deloc unde este mormântul! Și, ca de obicei, nu era nimeni în jur! Iar timpul era puțin, căci trebuia să mă întorc la spovedit!

Dar am simțit ca și cum m-ar trage ața către un loc dintre morminte. Am mers drept acolo, căci altceva tot nu puteam face, nu aveam cum să iau tot cimitirul la pas într-o jumătate de oră…
Și am văzut un mormânt ce mi se părea că luminează! Lumina discret, blând, însă limpede.
Ajuns la el, am văzut cutremurat că era mormântul soților Dumitru și Maria Stăniloae. Am îngenunchiat, am sărutat marginea mormântului și am simțit piatra călduță – deși era un ger foarte mare. Și am știut atunci că am fost iertat pentru nepriceperea mea, dar mai ales am știut că Dumitru și Maria Stăniloae sunt împreună, sunt amândoi sfinți.

Întors la ale mele, am căutat să aflu mai multe despre cei doi – pe care îi știam doar prin opera Părintelui Dumitru și câteva povestioare de la cei care îi cunoscuseră. Atunci am aflat cu adevărat despre viața Prezbiterei Maria Stăniloae, și că într-adevăr a fost mucenică și sfântă ca și soțul ei – deși altfel.

Întrebat dacă a cunoscut vreodată un sfânt în viață, Părintele Dumitru Stăniloae a răspuns: „Da, pe soția mea!”.

Și mă întreb, cât de drept și de creștinește, și cât de folositor este să fie canonizat singur Părintele Dumitru, fără sfânta sa soție Maria?

Atunci când tinerii caută model de familie creștină, sunt de obicei trimiși la Sfinții Ioachim și Ana sau Elisabeta și Zaharia, ori la alte asemenea pilde. Și ei spun „aceștia au trăit în alte locuri, în alte vremuri, acum este altfel”. Și mulți nu se folosesc destul.

Dar în fața unei icoane a familiei creștine precum Sfinții Dumitru și Maria Stăniloae, folosul ar fi uriaș. Pentru toți tinerii care vor să știe cum trebuie să fie o familie creștină. Și cu atât mai mult pentru viitorii preoți și viitoarele preotese, părinții duhovnicești ai următoarelor generații.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea