Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. IV. Biserica Rusă apără încălcarea canoanelor… în numele canoanelor

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. IV. Biserica Rusă apără încălcarea canoanelor… în numele canoanelor

partea dinainte aici

Am arătat în părțile dinainte că structurile rusești din Basarabia sunt 100% necanonice. Și că în loc de pocăință și îndreptare, conducătorii locali ai necanonicei Mitropolii „a Chișinăului și întregii Moldove” se îndârjesc în încălcarea Legii Noi.
Dar acest lucru nu îl fac ei doar așa, pentru că vor, ci mai ales pentru că se tem de șefii lor de la Moscova.

Acest lucru se vede și din faptul că ei preiau – și la fel și M.S.C. și alții asemenea – exact ideile promovate prin Patriarhia Rusă.
De pildă, aceasta pretinde, într-un act din 12 Martie 2024, că Biserica Ortodoxă Română ar încălca felurite canoane.

1. În primul rând, că ar încălca anume canoanele privitoare la cei caterisiți (precum Canoanele 11, 12, 13 și 31 Apostolice, Canonul 17 Trulan și altele asemenea).
Însă condiția aplicării acestor canoane este, se înțelege, ca acele caterisiri invocate să fie canonice!

În această împrejurare, însă, ce avem?

Avem clerici care, ieșind din structurile etnofiletiste rusești, evident necanonice, sunt „pedepsiți” de Rusia prin așa-zise caterisiri, opriri de la slujire etc. Altfel spus, clericii rămași în rătăcire își arogă dreptul de a-i „pedepsi” pe cei care se îndreaptă!

Este absolut evident că asemenea „pedepse” nu sunt ortodoxe, iar singura valoare pe care o au înaintea lui Dumnezeu este aceea de osândire a celor care le emit.

Acest lucru, de altfel, este mărturisit și de Canonul 5 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, ce arată că se țin pedepsele canonice, indiferent dacă ereticii le ridică. Ceea ce este adevărat și invers, căci pedepsele necanonice, ca și binecuvântările necanonice sau altele asemenea nu au nicio validitate în Biserica lui Dumnezeu.

2. Ca o culme a ridicolului și a auto-osândirii, Biserica Rusă îndrăznește, fără pic de rușine, să invoce Canonul 31 Apostolic. Acesta poruncește ca

Dacă vreun prezbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare separată și ar pune alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privința dreptei credințe și a dreptății, acela să se caterisească drept iubitor de stăpânire, căci este uzurpator. De asemenea și ceilalți clerici, câți se vor adăuga lui, iar laicii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una și a doua și a treia stăruință (de îndreptare) a episcopului.” (Canonul 32 Apostolic)

Este ridicol, absurd și rușinos ca acest canon să fie invocat de Biserica Rusă. Și mai ales în cazul Basarabiei! Căci exact acest canon a fost încălcat de Biserica Rusă în Basarabia de mai multe ori!
Pentru că ruperea protoieriilor, parohiilor și mânăstirilor din Basarabia de episcopii lor s-a făcut în 1812-1813 nu pentru că la aceștia s-ar fi găsit vreo prihană în dreapta credință sau altă privință. Ci s-a făcut pentru iubirea de stăpânire a Rusiei (barbarie și etnofiletism) și a Bisericii Ruse (care era în acea vreme sub administrarea Statului rus). De aceea s-au și plimbat episcopi și s-au schimbat titlurile și alcătuirile de mai multe ori: căci făcându-se schismă față de episcopiile canonice, nici nu se știa ce se va pune în loc. Doar se știa că trebuie să slujească rusismului, implicit deznaționalizării Românilor.

Iar invocând Canonul 31 Apostolic, Patriarhia Rusă nu face altceva decât să osândească pe toți cei care au urmat schismelor organizate de Rusia și Uniunea Sovietică, și în 1812-1813, și după aceea, și în 1940-1941, și în 1944 și după aceea, și în Decembrie 1992.

În Decembrie 1992, când Biserica Rusă ar fi trebuit să lucreze la vindecarea rănii făcută de etnofiletism, etatismul bisericesc, șovinismul anti-român etc. Adică ar fi trebuit să îndemne pe clericii din Republica Moldova, Regiunea Cernăuți și Regiunea Odesa să revină la Biserica Ortodoxă Română de care trebuie canonic să țină.
În loc de aceasta, Patriarhia Rusă a urmat îndemnul autorităților de stat implicate și în dezmembrarea Republicii Moldova (prin Războiul din Transnistria, autonomia găgăuză etc.). Și, în loc să îndrepte actele necanonice ale trecutului, s-a făcut continuatoare, înființând organizația rusofonă expansionistă numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” (după chipul înființării R.S.S.A. Moldovenești în 1924).

Pe scurt, Canonul 31 Apostolic îi osândește pe clericii din structurile rusești aflate în teritoriile canonice ale Bisericii Ortodoxe Române. Implicit, pe cei care au inițiat și continuă această schismă: membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse.

3. Pe aceeași linie de nerușinare și auto-osândire este și invocarea de către Biserica Rusă a Canonului 33 Apostolic. Îl cităm:

Niciunul dintre episcopii și preoții sau diaconii străini să nu se primească fără scrisori de recomandare. Și aducându-le pe acestea, să fie cercetați (verificați). Și dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credințe, să fie primiți. Iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuință, să nu-i primiți pe ei în biserică, fiindcă multe se fac prin vicleană răpire (amăgire).” (Canonul 33 Apostolic)

Acum, dacă într-adevăr Biserica Rusă crede în acest canon, și nu îl invocă din viclenie, să arate cărțile canonice ale preoților și diaconilor din Basarabia trecuți din 1812 sub Patriarhia Rusă! Iar dacă nu, se dovedește mincinoasă, căci invocă un canon pe care nu îl respectă.

De asemenea, să arate Biserica Rusă și cărțile canonice ale preoților și diaconilor din Basarabia, Herța, nordul Bucovinei etc., care au fost trecuți în 1940 și 1944 sub Patriarhia Rusă. Căci în lipsa acestor cărți canonice Biserica Rusă va fi vădită lumii ca înșelătoare, căci una propovăduiește și alta face.

Și, ca să știe oricare cititor: Biserica Rusă nu a cerut și nu a primit cărți canonice pentru clericii din Basarabia și celelalte teritorii românești ocupate. Ca urmare, invocarea acestui canon în cazul revenirii clericilor la Biserica Română este o fățărnicie și o absurditate.

Spun absurditate și pentru că o structură necanonică nu poate da cărți canonice valide.
Acest adevăr este elementar, este de bun-simț.

Iar cum Mitropolia rusească zisă „a Chișinăului și întregii Moldove” este necanonică (a se vedea și părțile de început ale acestei scrieri) ar fi absurd ca Mitropolia Basarabiei să condiționeze primirea clericilor de „cărți canonice necanonice”.

Tot absurdă este invocarea Canonului 33 Apostolic de Moscova și pentru că acolo se vorbește despre clerici străini, pe care episcopii sau preoții locului nu îi cunosc personal.
Însă în Republica Moldova avem clerici foarte bine cunoscuți de episcopii Mitropoliei Basarabiei – astfel încât nu se aplică acest canon și pentru această pricină (alături de cele de mai sus).

Canonul 13 Sinodul IV Ecumenic este doar o scurtă întărire a Canonului 33 Apostolic, iar Canonul 17 Trulan o întărire mai pe larg. Ca urmare, e ușor de înțeles că invocarea lor de către Biserica Rusă în acest caz este la fel de „logică” și „dreaptă” (ca și a Canonului 33 Apostolic).

4. Ajungem astfel la o altă pildă a nemărginitei îndrăzneli etnofiletiste: invocarea de către Biserica Rusă, nici mai mult, nici mai puțin, decât a Canonului 2 de la Sinodul II Ecumenic!
Dar ce poruncește acest canon? În esență (cu multe cazuri particulare incluse în text), Canonul 2 Sinodul II Ecumenic poruncește ca

Episcopii puși peste o eparhie (dieceză) să nu se întindă asupra bisericilor din afara hotarelor lor!

Însă istoria ne arată că neîncetat Biserica Rusă s-a întins peste bisericile din afara hotarelor ei!

De fapt, exact asta a făcut cu teritoriile aflate sub păstorirea episcopilor români, precum Podolia, Vozia (Edisan), Basarabia, Herța sau nordul Bucovinei!
În toate aceste teritorii – și nu doar în acestea – Biserica Rusă a intrat peste hotarele sale canonice, s-a întins peste bisericile din afara acestor hotare.

Mitropolia Basarabiei este reactivarea firească a autorității canonice a Bisericii Ortodoxe Române în hotarele ei încălcate de Rusia și Biserica Rusă.

Conform, de altfel, și Canonului 37 Trulan, ca și Canonului 2 Sinodul II Ecumenic, căci amândouă apără Biserica al cărei teritoriu este invadat necanonic de puteri străine păgâne sau pretins ortodoxe. Așa cum o fac multe alte canoane, după cum am mai arătat.

Ca urmare, invocarea Canonului 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic osândește Biserica Rusă pentru încălcarea repetată a hotarelor Bisericii Ortodoxe Române.

Și nu poate fi invocat după nicio logică sănătoasă împotriva Bisericii care își recuperează teritoriul canonic.

4.bis Exact acest lucru se întâmplă și cu strania și auto-osânditoarea invocare a Canonului 8 de la Sinodul al II-lea Ecumenic. Pentru că acesta, de asemenea, poruncește să se respecte autoritatea și hotarele episcopiilor și nimeni să nu le încalce. Făcând dreptate, astfel, Bisericii Ciprului, a cărei autocefalie era încălcată atunci de Patriarhia Antiohiei – care nu că luase acel teritoriu, dar începuse a face acolo hirotonii necanonice. Și poruncind respectarea hotarelor și autorității episcopiilor, Dumnezeieștii Părinți adaugă:

Aceasta să se păzească și în celelalte dieceze (episcopii) și în mitropoliile de pretutindeni. Încât niciunul dintre iubitorii de Dumnezeu episcopi să nu apuce altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins eparhie străină și în chip silnic a supus-o el, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților și nici sub cuvânt de lucrare sfințită să se furișeze (în Biserică) trufia stăpânirilor lumești, și să nu trecem cu vederea că (prin asemenea căderi) pierdem câte puțin din libertatea pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Christos, Izbăvitorul tuturor oamenilor. I s-a părut, așadar, sfântului și ecumenicului sinod ca fiecare mitropolie să păzească curate și nescăzute drepturile ce i se cuvin ei, de la început și de mult, după obiceiul ținut din vechime. Având fiecare mitropolit îngăduința ca pentru propria lui siguranță să ia opisele celor ce s-au hotărât.
Iar dacă cineva ar înfățișa o hotărâre potrivnică celor orânduite acum, i s-a părut întregului sfânt și ecumenic sinod ca aceasta să fie fără tărie.

Este strigător la Cer și blasfemic să invoce acest canon tocmai Biserica Rusă!
Avem de-a face aici cu o fățărnicie fără margini, cu totul străină de calea Ortodoxiei.

Să vedem că acest canon înseamnă că Biserica Rusă nu a avut niciodată drept să își întindă autoritatea în părțile episcopiilor moldovenești.
Acest canon arată că orice structură întemeiată de Biserica Rusă în teritoriile canonice românești este „fără tărie”.

Altfel spus, Canonul 8 de la Sinodul II Ecumenic osândește imixtiunile ruse în teritoriile canonice românești!
Iar invocarea lui de către Sinodul Rus este totuna cu practica celor care au furat și pretind că a lua de la ei ceea ce au furat este… furt.
Doar că acest canon arată clar că luarea înapoi de către Biserica Ortodoxă Română a teritoriilor sale canonice este dreaptă.

4.tris Am notat cu 4., dar am împărțit deosebi, canoanele privitoare la inviolabilitatea hotarelor și autorității episcopilor și mitropoliților. Am văzut mai sus cum Canoanele 2 și 8 de la Sinodul al II-lea Ecumenic osândesc imixtiunea rusă în teritoriile canonice românești.

În același document din 12 Martie 2024 Sinodul Bisericii Ruse a mai invocat și Canoanele 13 și 22 Antiohia. Și aceste două canoane sunt, de fapt, osânditoare ale imixtiunii Bisericii Ruse în teritoriile canonice ale altor episcopii, mitropolii și patriarhii, în cazul de față în teritoriile canonice românești.

De pildă, Canonul 13 Antiohia interzice venirea unui episcop ca episcop într-o eparhie (dieceză) fără să fie chemat de episcopul locului. Ceea ce îi face și mai mult necanonici pe clericii aduși de Rusia în Basarabia!
Iar pedeapsa citată de canon, caterisirea, este cuvenită tuturor celor implicați și care continuă imixtiunea.

Și mai și, Canonul 22 Antiohia poruncește:

Episcopul să nu intre în cetate străină, care nu este supusă lui, nici în ținutul care nu ține de el, pentru hirotonia cuiva, nici să așeze preoți sau diaconi în locurile supuse altui episcop, decât numai cu voia episcopului propriu al ținutului. Iar de ar îndrăzni cineva una ca aceasta, hirotonia să fie nulă și dânsul să primească pedeapsă de la sinod.” (Canonul 22 Antiohia)

Însă ceea ce interzic acest canon și cel mai sus amintit (13 Antiohia) este tocmai ce au făcut ierarhii ruși în Basarabia în 1812-1813 și după, sau în Basarabia, Herța și nordul Bucovinei în 1940-1941 și din 1944 până astăzi!

Căci ei au intrat peste ierarhii canonici, stricând hotarele episcopiilor, hirotonind preoți și diaconi după voia lor; totdeauna fără voia episcopilor canonici.

Prin urmare, și aceste două canoane, ca și altele invocate de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, osândesc în fapt acest sinod care se face complice, de mulți ani, la o necanonică, total abuzivă și 100% etnofiletistă imixtiune în teritoriile canonice românești.

Încheiem cu un adevăr pe care Statul Rus și Biserica Rusă caută să îl oculteze sistematic:

„După proclamarea independenței față de fosta Uniune Sovietică, prin Declarația Parlamentului Republicii Moldova din 27 august 1991 a fost posibilă descătușarea valorilor ortodoxe și revenirea clericilor și mirenilor dintre Prut și Nistru sub jurisdicția canonică a Bisericii Ortodoxe Române.
La 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhială constituită la Chișinău a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, care a existat din 1925, fund sancționată prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925. Preasfințitul Petru Păduraru, episcop de Bălți, a fost ales locțiitor de mitropolit al Mitropoliei Autonome a Basarabiei de stil vechi.

Adunarea Eparhială a hotărât, în numele clerului și credincioșilor din Basarabia, revenirea la canonicitate a Mitropoliei Basarabiei și trimiterea la București a unei delegații, alcătuită din clerici şi mireni, pentru a adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugămintea ca Mitropolia Basarabiei să revină la rosturile ei canonice și să-și reia activitatea sub jurisdicția de drept a Sfântului Sinod al Bisericii strămoșești a neamului românesc.

La 19 decembrie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act, cu binecuvântare, de reactivarea Mitropoliei Basarabiei și printr-un Act Patriarhal și Sinodal a recunoscut această Mitropolie ca autonomă și de stil vechi, făcând parte integrantă din trupul Bisericii Ortodoxe Române și având reședința în Chișinău.
 „Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârșește astăzi un act sfânt de adevăr și dreptate, care reîntregește plinătatea comuniunii de credință strămoșească și gândire românească”se spune în Actul Patriarhal și Sinodal.”

Deci, în ciuda canoanelor care îi dădeau dreptul să revendice teritoriul său canonic, Biserica Ortodoxă Română nu a făcut acest lucru după 1991; căci a înțeles durerile, putințele și neputințele, suferințele și primejdiile prin care trecea poporul Republicii Moldova.
Totuși, iată, dintre fiii Moldovei ocupate de Ruși s-au ridicat cei care au cerut refacerea unității bisericești, revenirea, după canoane, la Biserica Ortodoxă Română.

În fața acestui gest Biserica Rusă nu a arătat pocăință pentru nenumăratele crime săvârșite cu complicitatea sa împotriva Românilor. Nu a făcut pasul firesc și sănătos de revenire la frățietate care ar fi fost recunoașterea actului Patriarhului Tihon și, respectiv, a alegerii Bisericii din Basarabia din 1918. Nu a propus clericilor rusofoni retragerea în teritoriul canonic rusesc. Dimpotrivă, a exercitat direct sau prin Statul Rus numeroase presiuni pentru a opri îndreptarea samavolniciilor trecutului. Pe 19 Decembrie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a primit unirea cerută de Basarabeni. Ca replică, Biserica Rusă a înființat, necanonic și complice cu politica șovină țaristă și sovietică, structura necanonică, expansionistă și etnofiletistă rusă numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”.

Ca urmare, faptele istorice și contemporane, precum și sfintele canoane, arată foarte clar că poziția Bisericii Ruse este anti-canonică. Faptul că Biserica Rusă invocă înseși canoanele care o osândesc este de-a dreptul tragic. Să invoci canoanele ca pretext pentru încălcarea canoanelor amintește de invocarea milosteniei de către Iuda pentru a putea fura (Ioan 12.1-8).
Desigur, această paralelă cumplită poate avea cauze inocente. De neștiință, de pildă. Însă, inocente sau nu cauzele, textul emis de Sinodul Bisericii Ruse pe 12 Martie 2024 este o tristă însăilare autoritaristă și anti-canonică, auto-osânditoare pentru cei care l-au conceput și acceptat.
Iar faptul că Biserica Rusă nu poate invoca decât canoane inaplicabile în context, ori care de-a dreptul osândesc politica sa bisericească în Republica Moldova și alte teritorii spune totul: pentru poziția Patriarhiei Ruse și structurilor ei din Basarabia și celelalte ținuturi românești nu doar că nu există nicio bază canonică, dar chiar Canoanele Apostolice și Canoanele Sinoadelor Ecumenice o osândesc strașnic, pe vecie.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Istoricul Bisericii canonice în Basarabia (Biserica Română – Mitropolia Basarabiei) în doar 7’49”

Istoricul Bisericii canonice în Basarabia (Biserica Română – Mitropolia Basarabiei) în doar 4’49”

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. III. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. III. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei

(partea dinainte aici)

Una din marile alunecări din adevăr ale propagandei rusofone privind Mitropolia Basarabiei este cea privind reactivarea acesteia în 1992.

De pildă, d-l Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) pretinde că de vreme ce în 1992 exista în Republica Moldova „o biserică ortodoxă” … „deci nu exista niciun motiv de natură pastorală, misionară, să întemeiezi o biserică ortodoxă paralelă în teritoriul în care exista deja o biserică ortodoxă”.

Aici M.S.C. se dovedește tributar propagandei rusești, ceea ce îl face străin canoanelor Bisericii Ortodoxe.

După cum am arătat în partea dinainte și în prima parte a scrierii de față, dar și în alt material pe temă, Biserica lui Dumnezeu NU recunoaște și NU primește în veci schimbările de clerici, parohii sau eparhii făcute cu forța, făcute cu intervenția stăpânitorilor lumești (fie ei împărați, dregători, funcționari, dictatori, generali etc.).

Este un adevăr canonic fundamental, de care Patriarhia Rusă fuge cu groază. Și îl acoperă prin felurite sofisme și neadevăruri, căci altfel ar trebui să îndrepte foarte multe și să se pocăiască pentru foarte multe. Și încă nu poate. Nădăjduim, deocamdată.

Trist este însă că sunt și Români preiau această propagandă – ușor de demontat pentru oricine are acces la izvoarele canonice și istorice.

Atât aceștia din urmă, cât și Patriarhia Rusă, uită ori se prefac a uita un canon vechi și esențial:

De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege; așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți nu a putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele (cetăți) cu starea (cali­tatea) sa preoțească, și ca, astfel, după obiceiul care se ține să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului. Noi, păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare), nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exer­cite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie sta­tornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (încheie) hotarul cârmuirii.” (Canonul 37 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

Acest canon a fost și este folosit din plin de Patriarhia de Constantinopol, de Patriarhia Alexandriei, de Patriarhia Antiohiei etc. Altfel spus, a fost și este acceptat urbi et orbi de Biserică. Inclusiv de Biserica Rusă, care a recunoscut pe ierarhii hirotoniți în temeiul său, ba a și slujit cu ei, de mai multe ori.

Dar ce spune de fapt acest canon? Care, desigur poate să pară prea lung și într-un grai prea vechi pentru mulți!
Ei bine, acest canon poruncește ca, dacă năvălirile barbare tulbură episcopiile (eparhiile) sau mitropoliile, astfel încât episcopii canonici nu pot să vină în localitățile de scaun ale episcopiei lor, SĂ ÎȘI PĂSTREZE TITLUL ȘI TOATĂ PUTEREA, iar la trecerea amenințării SĂ ÎȘI REIA SCAUNELE CUVENITE.

Pentru că „asprimea” amintită în canon este datoria sfântă a episcopului de a-și ocupa scaunul și a nu sta altfel decât în vizite frățești în alte localități decât cele păstorie. Datorie sfântă a cărei încălcare se pedepsește prin caterisire.
Și, spun Dumnezeieștii Părinți, de Duhul Sfânt insuflați, dacă din pricina năvălirilor sălbatice (barbare) nu se face ocuparea scaunelor, atunci nu se aplică pedeapsa și, atenție, nu se mărginește (încheie) hotarul cârmuirii. Făcându-se aceasta după nevoia vremii.

Deci, o năvălire sălbatică ce ar alunga pe toți clericii ortodocși din Moscova, Atena sau Ierusalim, nu ar da nimănui dreptul să înființeze acolo altă episcopie. Ori dacă o asemenea năvălire ar veni peste Kazan ori Tesalonic, peste Damasc ori Cairo, de asemenea nu ar avea nimeni dreptul să înființeze acolo episcopii, și cu atât mai mult unele rupte de centrul canonic.

La fel, sălbatica năvălire sovietică din 1944 nu dă nimănui dreptul să înființeze altă episcopie sau alte episcopii în locul celor care țin de Patriarhia Română.
Iar odată trecută năvălirea, sau odată îmblânziți ocupanții, Patriarhia Română are, conform Canonului 37 Trulan, datoria de a reactiva episcopiile sale din teritoriul ocupat. Fie în forma inițială, fie în altă formă. Putând să primească ori să caterisească pe clericii aduși de puterile lumești (conform canoanelor amintite și în părțile dinainte ale lucrării de față).

Prin urmare, este greșit – sau, mai bine zis, mincinos – pusă problema „întemeierii” Mitropoliei Basarabiei.

Mitropolia Basarabiei a fost înființată, la cererea clericilor și poporului credincios basarabean (din Aprilie 1917), prin hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse ținut la Moscova în August 1917!
Iar Patriarhul Tihon al Rusiei, pe 23 Mai 1918, a recunoscut libertatea Mitropoliei Basarabiei de a-și alege apartenența: la Biserica Rusă ori la Biserica Română. Asta, deși după canoane ar fi trebuit să recunoască apartenența Bisericii Basarabene la Biserica Română…
Totuși Biserica Basarabiei a ales revenirea la Biserica Ortodoxă Română.
Act care a fost primit de Biserica Română, refăcându-se apartenența canonică firească a Basarabiei.

Aici merită amintit alt canon încălcat permanent de Rusia:

Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a cunoaște pe cel întâi întru dânșii și a-l socoti pe acesta drept căpetenie, și nimic de seamă fără el să nu facă. Iar fiecare să facă doar cele câte se cuvin Episcopiei sale și satelor celor de sub dânsa. Dar nici acela fără de încuviințarea tuturor să nu facă ceva, că așa va fi o unire și se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.” (Canonul 34 Apostolic)

Ca urmare, era cu totul firească această revenire. Și așa a funcționat Mitropolia Basarabiei, 100% canonic până și din punctul de vedere al Bisericii Ruse, până la năvălirea barbară a Sovieticilor. Care, după cum am arătat mai înainte, a batjocorit canoanele și ierarhia Bisericii, fapt ce nu putea rămâne neîndreptat de Biserică.

Prin urmare, conform și Canonului 37 Trulan, Biserica Ortodoxă Română avea datoria sfântă să reactiveze Mitropolia Basarabiei.
Iar clericii structurii necanonice rusești (din 1990 arhiepiscopie), aveau datoria sfântă de a se retrage în Rusia ori de a reveni la Biserica Română, singura canonică în Republica Moldova, Regiunea Cernăuți și Regiunea Odesa.

Față de răzvrătirea acestor clerici, față de părtășia lor cu Bolșevicii și genocidurile acestora, față de complicitatea acestor clerici la structuri necanonice etc., Mitropolia Basarabiei avea tot dreptul să îi caterisească și să îi dea anatemei.

Dar iubirea este mai mare decât dreptatea, au spus ierarhii români. Și au așteptat, chemând iar și iar la îndreptare, la unire, la frățietatea firească.
Iar astăzi, când la această chemare preoții, diaconii, dascălii și poporul Republicii Moldova răspunde, multă bucurie se face în Ceruri și în sufletele ierarhilor români.
Dar, din păcate și patimi, tulburare multă și ocări și minciuni se născocesc de propaganda rusă. La care se alipesc, foarte dureros, oameni ce ar trebui să știe mai bine.

Însă nu ne tulburăm de aceasta.
Precum se împrăștie fumul și nu mai este, așa sunt amenințările și așa-zisele pedepse aruncate de cei necanonici, din dragoste și cu pogorământ răbdați de Biserica Ortodoxă Română.
Duhul Sfânt, care a insuflat canoanele Bisericii, este de partea Bisericii Române, care a ținut și ține aceste canoane. Căci fără puterea uimitoare și minunată a lui Dumnezeu, nu se putea ca de atâtea ori România să elibereze Basarabia, în parte sau în întregime, de sub cizma Moscovei.

De aceea, să alungăm orice frică și cu bucurie să dăm slavă lui Dumnezeu pentru refacerea unității noastre. Căci scris este

Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună!
Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui.
Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munții Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac
. (Psalmul 132)

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, urmează)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. II. Întemeierea sau schimbarea unei episcopii cu sila ESTE necanonică

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. II. Întemeierea sau schimbarea unei episcopii cu sila ESTE necanonică

partea I aici

Am arătat în prima parte faptul că Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) înșeală oamenii (nădăjduiesc, fără voie) atunci când răspândește ideea că ocupația sovietică „doar a schimbat numele [Mitropoliei Basarabiei] și stăpânitorii politici”.
Dimpotrivă, ocupația sovietică a torturat, măcelărit, deportat și/sau expulzat episcopii canonici (și foarte mulți alți clerici), a torturat, măcelărit, deportat și/sau expulzat credincioșii, a distrus toată structura canonică locală, a numit episcopi, preoți și diaconi aflați în slujba Statului Bolșevic, au impus promovarea urii șovine împotriva Românilor și României (= etnofiletism) etc.
Toate acestea fiind acte condamnate pentru totdeauna de Sinoadele Ecumenice.

Un cititor mi-a spus că s-ar putea ca M.S.C. să nu cunoască adevărul istoric, să nu cunoască genocidul rusesc și sovietic, să nu cunoască actele anti-ortodoxe pe care Sovieticii le-au săvârșit în Basarabia (și celelalte teritorii românești ocupate). I-am atras atenția că:
– am criticat spusele d-lui M.S.C., nu persoana
– este inadmisibil ca un jurist, și cu atât mai mult un teolog, să se avânte în condamnări, mai ales extrem de grave, fără a asculta, cu toată obiectivitatea, toate părțile implicate (ceea ce M.S.C. nu a făcut)
– M.S.C. m-a citat în materialele în care a înnoit sprijinul său pentru propaganda rusofonă pseudo-ortodoxă în Republica Moldova.
Ca urmare, nu văd în ce fel mi se poate reproșa existența acestor răspunsuri. La care oricum sunt dator ca preot.

Dar, trecând peste răspunsul dat cititorului, să ne întoarcem la cel dat afirmațiilor d-lui M.S.C.

În această parte plecăm de la o părere cel puțin ciudată a teologului și juristului Mihai Silviu Chirilă, aceea după care „necanonicitatea întemeierii „cu sila” a Mitropoliei Chișinăului” ar fi „teoria par. Mihai Aldea”. Această părere este întărită de temerea sa că asemenea idei „ar putea să devină doctrină oficială pentru credincioșii din Republica Moldova”.
Din păcate, amândouă afirmațiile sunt cu totul în afara Învățăturii lui Dumnezeu.

Este necanonică orice structură bisericească întemeiată „cu sila”, prin puterea de stat sau locală, și nu prin rânduielile canonice ale bisericii.
Aceasta nu este teoria Păr. Mihai Aldea, sau a oricărui alt om, este rânduială dumnezeiască.
Sfântul Duh, în Sinoadele Ecumenice, a întărit porunca dată de Iisus Christos nu dăm Cezarului ce este al lui Dumnezeu, adică nu dăm puterilor lumești autoritate în Biserica lui Dumnezeu.
Am arătat acest fapt și în partea dinainte, unde am citat: Canoanele 30 și 35 Apostolic, Canonul 6 Sinodul I Ecumenic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic.

Merită ținut minte că un singur canon de Sinod Ecumenic este lege.
Iar aici avem cinci canoane (două apostolice!) care spun același lucru:

Este necanonică orice structură bisericească întemeiată „cu sila”, prin puterea de stat sau locală, și nu prin rânduielile canonice ale bisericii.

Ca urmare, din punct de vedere teologic (ortodox) fraza

„Teoria necanonicității  întemeierii „cu sila” a Mitropoliei Chișinăului e gresita” (autor: M.S.C.)

este neortodoxă.

Asta pentru că niciun teolog ortodox adevărat nu va scrie o frază care să pună la îndoială ceva din Învățătura Ortodoxă. Iar această frază exact asta face.

Desigur, va sări cineva (poate chiar autorul frazei) să spună că „nu necanonicitatea întemeierii cu sila” se neagă în frază, ci faptul că Mitropolia Chișinăului ar fi fost întemeiată cu sila. Însă această pretenție cuprinde două alunecări puternice.

În primul rând, și M.S.C. cu adepții săi, dar și alți anti-BOR vânează cu fanatism orice exprimare ce li se pare neclară sau ambiguă la episcopii, preoții, diaconii sau mirenii BOR; și fiecare asemenea caz de părută sau reală neclaritate ori ambiguitate este declarată ritos „erezie”, „lepădare”, „necredință” ș.a.m.d. Ca urmare, e de așteptat ca la ei să nu existe asemenea „erezii”, „lepădări” sau „necredințe” prin fraze neclare sau ambigue. Iar, în prezența frazelor neclare sau ambigue, autorii (și adepții autorilor) să își recunoască greșeala.

În al doilea rând, faptul că „Mitropolia Chișinăului” a fost întemeiată „cu sila” este absolut clar și absolut dovedit. Am arătat aceasta și în prima parte a acestui material, și în altele. Să pretinzi că înlăturarea de trupele rusești/sovietice a ierarhilor canonici este un act canonic încalcă întreaga Învățătură Ortodoxă. Și tot anti-ortodox este să pretinzi că sunt „doar o schimbare a numelui” acțiunile sovietice de
(a) înlăturare a ierarhilor canonici,
(b) desființare a Mitropoliei Basarabiei,
(c) înființare a unei noi ”Episcopii de Chișinău” pentru o parte din Basarabia,
(d) trecere a părții nordice a Basarabiei sub o altă inovată de Sovietici ”Episcopie de Cernăuți”,
(e) trecere a sudului Basarabiei sub o altă episcopie și mitropolie decât aparține canonic
(f) genocid anti-ortodox și anti-românesc în care au fost uciși sau deportați peste 1,200,000 de Români!

Eroii și mucenicii Bisericii și Neamului Românesc Ștefan Holban, Pan Halippa și Mitropolitul Gurie (Grosu)

Sunt mai mult decât îndurerat de faptul că un om cu pregătire, care știe gravitatea unor judecăți și osânde, poate să mintă atât de categoric și atât de fățiș. Și asta cu toate că sursele istorice sunt multe și foarte clare, contrazicând categoric propaganda rusofonă.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, continuă aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


P.S. Trec în aceste răspunsuri peste multe căderi din adevăr săvârșite de d-l M.S.C.

Iată, de pildă, d-sa afirmă că structura religioasă rusească

„este adevărata continuatoare a Mitropoliei Basarabiei, pentru că nu și-a schimbat decât numele și stăpânii politici ai statului. Dar a rămas aceeași Mitropolie a Basarabiei, numai că s-a numit din nou, cum se numise și înainte, Mitropolia Chișinăului.”

Am arătat mai sus și în partea trecută adevărul.
Adică faptele istorice care contrazic acea pretinsă continuitate, acea limitare a schimbărilor aduse de Sovietici la schimbarea numelui.
Însă mi se pare de mare însemnătate să vedem cum se încalcă aici principiile acribiei, rigurozității, preciziei etc. și în privința numelui structurii rusești!

Căci structura sovietică nu a fost numită de Moscova doar ”Mitropolia Chișinăului”, așa cum pretinde M.S.C.!
De fapt, după cum am arătat, Mitropolia Basarabiei a fost înlocuită de o episcopie, devenită mult mai târziu (abia în 1990!) arhiepiscopie, iar într-un trist sfârșit, mai precis în 1992 (deci la 48 de ani de la începutul ocupației ruse!) este declarată și Mitropolie (după reactivarea Mitropoliei Basarabiei!).

Deci, evident, nu există nicio continuitate între Mitropolia Basarabiei și structura sovietică.
Dar ceea ce ne interesează cel mai mult aici este titlul ales de Patriarhia Rusă pentru noua mitropolie:

Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove.

A se vedea și capul de foaie pentru site-ul oficial (ca și prezentarea din actele oficiale ale structurii), pe care am salvat-o de pe acest site pe 18 Martie 2024:

Titlul oficial al site-ului structurii ruse/rusofone din Republica Moldova.

Dar, se va întreba cititorul, ce contează că nu se numește ”Mitropolia Chișinăului”, cum îi spune d-l M.S.C., ci ”Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”, cum i se spune oficial după ordinul Moscovei?
Pentru că Republica Moldova nu este întreaga Moldovă!
Despre acest lucru nici nu ar fi nevoie să vorbim, căci în România există o Moldovă, părți din Moldova sunt și sub ocupația Ucrainei, iar Republica Moldova este mai puțin de o treime din Moldova lui Ștefan cel Mare (care avea, cu Pocuția și fără teritoriile dintre Nistru și Bug, peste 100,000 km2).

Mai mult, titulatura amintită nu este ”Mitropolia Chișinăului și a Republicii Moldova”, ci „și a întregii Moldove”. Iar „Moldova întreagă” nu este decât Moldova lui Ștefan cel Mare!
Și, ca urmare, acest act al Rusiei sau Patriarhiei Ruse de a întemeia asemenea mitropolie cu așa nume nu poate fi întâmplător. Dimpotrivă, el este identic în intenție actului din 1924 prin care s-a înființat așa-zisa „Republică Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească” (R.S.S.A.M.), aflată la Est de Nistru (pe teritoriul nou înființatei Ucraine, ca parte autonomă a acesteia). De ce este identică în intenție înființarea R.S.S.A.M. cu înființarea „Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove”?
Pentru că și înființarea R.S.S.A.M. cuprindea teritorii din România!
Mai precis, capitala oficială a Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldovenești era „orașul vremelnic ocupat Chișinău” („Chișinev”, după pronunța rusofonă). Altfel spus, în mod oficial R.S.S.A.M. a fost înființată pentru a rupe cât mai mult din Moldova în favoarea Moscovei.
Aceeași intenție există și în titlul Mitropoliei rusești „a Chișinăului și întregii Moldove”.

Iar M.S.C. pare foarte conștient de acest lucru, de vreme ce se ferește din răsputeri să folosească acest nume. Pentru că, evident, acest nume este o mărturie absolută a etnofiletismului rus din spatele Mitropoliei rusofone „a Chișinăului și întregii Moldove”. Structură înființată de Rusia cu același scop ca și fosta R.S.S.A.M.: pentru a promova pretențiile sale teritoriale.

Iar etnofiletismul din spatele acestei structuri rusești este, evident, anti-ortodox și necanonic. Adăugând încă o mărturie la nenumăratele mărturii privind necanonicitatea Mitropoliei rusești zisă „a Chișinăului și întregii Moldove”.

Despre canonizările din 2025

Despre canonizările din 2025

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Și toți s-au dus pe-același drum.
Ei și-au plinit chemarea lor
Și i-am văzut murind ușor;
N-a fost nici unul plângător,
Ca viața-i fum.
Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viața-i datorie grea
Și lașii se-ngrozesc de ea –
Sa aibă tot cei lași ar vrea
Pe neluptat.

Sufletul mi se cutremură cu bucurie și venerație de câte ori citesc lista celor 15 cuvioși și mărturisitori propuși spre canonizare pentru Anul Centenar al Patriarhiei Române (2025).
Dintre cei cincisprezece, am avut binecuvântarea să îi întâlnesc, să îi ascult, să primesc învățătură și binecuvântare de la Părinții Sofian Boghiu și Ilie Cleopa. De aceea voi povesti puțin de tot despre aceștia doi.

Pe Părintele Ilie Cleopa l-am văzut și ascultat la Mânăstirea Sihăstria, din Județul Neamț.
Era, cred, 1993, și cu siguranță era toamnă. Jos, la câmpie, pădurile erau încă verzi, dar sus, la brădet, deja ninsese. Mergând pe jos din Târgu Neamț până la Mânăstirea Sihăstria – unde am și înnoptat – am ajuns la aceasta spre seară. Doream să îl vedem pe marele duhovnic. Și, bineînțeles, la fel voiau zeci, dacă nu sute, de oameni. Am fost îndrumați – după ce am rezolvat cu cazarea – către o cameră ca o sală mare de clasă. În față „catedra”, de unde urma să ne cuvânteze Părintele Ilie. Apoi rânduri de bănci, până la peretele din spate. Intrarea era pe laterală, înspre peretele opus „catedrei”. Pe același perete cu ușa se afla alt rând, lung, de bănci – și acolo ne-am găsit și noi loc. În diagonală față de ușa dinspre afară era altă ușă, în dreptul „catedrei”, ușă care, spuneau oamenii „dădea în mânăstire”. Pe acolo, se zicea, avea să vină Părintele Ilie Cleopa. Era multă lume, care vorbea tot felul de lucruri: despre Părintele Cleopa, despre mânăstiri și schituri, despre Părintele Ioanichie Bălan (pe care aveam să îl întâlnim în ziua următoare), despre necazurile lor … După o vreme s-a aflat că au venit două autocare cu copii din Harghita (Români, desigur), dornici să ia o binecuvântare. Se tot intra și ieșea pe ușa „de intrare”. Noi – eu cu cei câțiva prieteni cu care plecasem în pelerinaj – mai mult tăceam și ne tot uitam la ușa din lăuntru, așteptându-l pe părintele. Apoi, într-o clipită, s-a făcut liniște deplină și toți ne-am întors către ușa dinspre afară: intrase Părintele Ilie Cleopa!
De ce a tăcut toată lumea? De ce ne-am întors toți către ușa a cărei deschidere și închidere nu o mai băga nimeni în seamă de peste o oră?
Părintele Cleopa a stat puțin, uitându-se la noi. Era mic. Părea un munte. A dat din cap:
– Ei, mânca-v-ar Raiul!
Și a plecat spre „catedră”, adică spre scaunul din față de unde urma să ne cuvânteze.
Și l-am văzut ca pe un stâlp al lumii, neclintit, care părea că merge, dar de fapt lumea mergea să îi aducă scaunul pe care să se așeze. Și mi-am adus aminte de versurile marelui George Coșbuc:

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Și am înțeles atunci că poetul patriot și martir George Coșbuc a văzut sfinți. Pentru că, într-adevăr, Părintele Ilie Cleopa era un stâlp, rămas parcă dintr-o vreme în care oamenii erau cu Dumnezeu și Dumnezeu umbla printre ei. S-a mișcat lumea ca să îi aducă Părintelui Ilie scaunul la picioare? Sau Părintele Cleopa a pășit, bătrân ca veacul, către scaun? În acea mișcare omenesc dumnezeiască, se vedeau stihiile lumii legate de lumina dumnezeiască a unui om. Și, da, știu că era lumina lui Dumnezeu, dar era și a omului îndumnezeit Ilie Cleopa.

Pe Părintele Sofian Boghiu l-am cunoscut la Mânăstirea Antim, din București.
Era un basarabean înalt, cu ochi albaștri, deschiși la culoare, luminoși ca cerul. Părea scos din basme și din Viețile Sfinților. Doar când te binecuvânta, apăsând ușor mâna pe creștetul capului tău, înțelegeai că este real și aici. Smerenia sa, de o adâncime nesfârșită, a făcut să rodească multe din darurile primite de la Dumnezeu: a fost un pictor bisericesc desăvârșit, a fost un cântăreț bisericesc uimitor, a fost un liturghisitor plin de har și lumină, a fost un adevărat om de cultură, a fost un mărturisitor prin trăire și prin cuvânt…

Dintre toate lucrurile pe care le-am văzut la Părintele Sofian, dintre toate minunile pe care Dumnezeu le-a lucrat prin el, cel mai mult m-a atins blândețea izvorâtoare de pace. Căci, de curând venit la Biserică, nu înțelegeam multe din textele litrugice. Iar expresia „chip blândețelor”, alăturată Sfântului Nicolae, mai mult o intuiam decât o pricepeam. Însă Părintele Sofian a fost și rămâne chip blândețelor în cel mai deplin și adevărat înțeles.

O pildă a înălțimii duhovnicești este o întâmplare ce poate părea tristă. Părintele Sofian primise la sfătuire și apoi și spovedanie un tânăr înșelat de sectanți. Cu răbdare, i-a arătat din Sfintele Scripturi (Biblia) și din Istoria Bisericii adevărul: Iisus Christos a întemeiat Biserica Sa în secolul I, pentru Veșnicie, deci nu pot sectele născocite de oameni în ultimele secole să fie Biserica Sa. Și i-a răspuns, cu aceeași răbdare, la toate nedumeririle, arătându-i din Scripturi adevărul. Când ai lui au înțeles că tânărul revenise la Ortodoxie, și că nu se leapădă oricare ar fi amenințările, au turbat. Au venit în grup la Mânăstirea Antim, atunci când știau că este mai goală, și găsindu-l în biserică pe Părintele Sofian l-au amenințat și insultat cerându-i să îndemne tânărul să se întoarcă la sectă. Zâmbind cu bunătate, Părintele Sofian le-a spus că mai bine i-ar fi să i se pună o piatră de gât și să fie aruncat în mare decât să smintească pe unul din copiii Domnului. Turbații au sărit să îl strângă de gât, iar părintele i-a lăsat fără să facă cel mai mic gest de apărare. Femeia care făcea curat a început să țipe. Doi bărbați care erau aproape au sărit și l-au scos pe Părintele Sofian din mâinle sectanților ucigași. Dar Părintele nu i-a lăsat să cheme Poliția, ci i-a îndemnat pe vinovați să plece și să se pocăiască. Părintele Sofian Boghiu, care îndurase atâtea chinuri din partea Comuniștilor prigonitori, a îndurat fără supărare alte chinuri din partea prigonitorilor religioși. Și plecând la chilie mulțumea lui Dumnezeu că a fost binecuvântat să sufere pentru Numele Lui.

O altă pildă a harului blândeții și mângâierii, prin care Părintele Sofian a dăruit multă pace lumii, este dintr-o seară. O seară în care Părintele, dacă era mai bine, spovedea; iar dacă se simțea mai rău, spunea un cuvânt de folos (o cateheză), retrăgându-se apoi la chilie. Stăteam în spatele bisericii, așteptând să văd ce hotărăște Părintele Sofian – care asculta o pereche ce venise să îl întrebe ceva, răspunzând în șoaptă. Deodată au intrat în biserică niște oameni: mai mult duceau decât aduceau un bărbat și o femeie. Chipurile acestora erau chipurile durerii totale și total deznădăjduite: ochii erau goi, iar fața pur și simplu le atârna, ca și cum toți mușchii faciali muriseră. Fiecare dintre ei era ținut și ajutat să meargă. Unul din însoțitori a șoptit unui bărbat de lângă mine care îl întrebase ce s-a întâmplat: le-a murit pe neașteptate copilul de 10 ani. De ce murise, nu am aflat și nu știu nici astăzi. Văzându-i cum se mișcau, ca niște păpuși mânate de cineva, văzându-le chipurile inumane, distruse de o durere fără hotar, toți le-au făcut loc. Odată cu înaintarea lor se răspândea peste tot o durere ca un ger, care i-a făcut pe toți să tacă, iar pe unii chiar să lăcrimeze. Au ajuns la Părintele Sofian. Unul dintre însoțitori i-a șoptit ce se întâmplase cu cei doi. Și Părintele Sofian a ascultat, apoi, neașteptat, a zâmbit ușor: în zâmbet de înțelegere și mângâiere, un zâmbet de dragoste și înțelegere, un zâmbet de împărtășirea durerii, dar și a unei nădejdi nebiruite. Și le-a spus câte ceva, nu se auzea ce. Apoi, neașteptat, a părut că unul dintre cei doi… grăiește! A fost ca un șoc, a fost ca și cum ar fi vorbit un mort. Părintele Sofian le-a răspuns, tot încet. Nu auzeam ce spune, dar se răspândea în biserică o blândețe, o bunătate, o pace, care înlătura frigul durerii ce venise cu cei doi. După câteva minute, cei doi s-au întors, singuri. Și în loc să fie duși de alții, se sprijineau între ei. Și plângeau. Dar plângeau ca niște oameni, cu o durere omenească, în care era deja o anume nădejde și mângâiere. Pacea biruise deznădejdea, răul fusese înlăturat de blândețea harului care îi învățase că dincolo de moarte este Viața. Au venit și mai târziu la Părintele. Dar minunea din acea seară mi-a devenit cu atât mai mare cu cât am lucrat mai mult preoția. Căci am văzut atâția oameni, chiar credincioși, covârșiți de încercări! Și am văzut că pentru fiecare dintre ei dragostea este mai mare decât dreptatea, că fără să simtă harul mângăierii oamenii nu pot înțelege nădejdea Veșniciei. Și Părintele Sofian Boghiu, purtător de pace, bunătate și blândețe, a știut mereu să dăruiască oamenilor harul mângâierii.

Închei amintirile despre Părintele Sofian cu mărturisirea faptului că m-a ajutat nespus de mult în lucrarea mea pastorală. Căci foarte mulți oameni, tulburați, speriați, dezbinați, răvășiți, au găsit pace rugându-se lui.

Aceste amintiri despre cei doi sfinți din Prigoanele Comuniste sunt doar o parte din cele pe care le port. Am văzut sfinți, am cunoscut sfinți. Deci citind lista celor propuși pentru canonizare mă cutremur, căci recunosc în ei sfințenia pe care am văzut-o în alții. Și o recunosc și pentru că mulți dintre sfinții pe care i-am cunoscut mi-au grăit și despre sfinții pe care nu i-am cunoscut.

Suntem, unii, nemulțumiți că nu sunt canonizați mai mulți.
Desigur, mi-aș dori și eu să îi văd în calendar pe Părinții Macarie de la Pasărea, Visarion Iugulescu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Arsenie Boca și mulți alții asemenea lor. Și am fost foarte întristat că lipsesc din listă.
Dar acum cred și că fiecare lucru vine la rândul lui: după mila lui Dumnezeu care înmulțește de mii de ori puțina noastră râvnă și bunătate. Căci dacă mai mulți Români i-ar cinsti cu adevărat pe acești Sfinți din Prigoanele Comuniste, atunci și canonizările ar fi mai multe.
Deci acum se fac aceste canonizări nu după vrednicia noastră – căci prea puțin îi iubim pe acești martiri – ci după nesfârșita milă a lui Dumnezeu. Dacă vrem cu adevărat mai mult, să dăm mai mult.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea