Manipularea „Cuie PSD” şi feţele Comunismului

România este condusă de străini, duşmănoşi faţă de Români, Cultura Română Veche, Biserica Românească etc. Aceşti străini se împart în patru mai grupe:
a) urmaşii jefuitorilor fanarioţi şi post-paşoptişti,
b) urmaşii agenţilor sovietici veniţi pe tancurile sau trenurile militare (sau infiltraţi anterior, ca bunicul şi tatăl lui Ion Iliescu),
c) feluriţi agenţi ai altor puteri şi urmaşii lor,
d) feluriţi fripturişti.
Se întâmplă să ajungă în straturile puterii şi Români, patrioţi adevăraţi. Cu toate limitele lor – suntem oameni, avem limite – au încercat să îşi facă datoria. Asemenea oameni sunt Ioan Alexandru, George Pruteanu, Grigore Vieru şi alţii. Tipic este faptul că orice măsură puternic folositoare a lor a fost blocată.
De pildă,
Ioan Alexandru a putut pune Crucea pe peretele Parlamentului, sub blestem pentru cine ar da-o jos. Să ai Crucea pe peretele Parlamentului, deasupra parlamentarilor, este frumos, înălţător, este un lucru drept şi cuviincios într-un stat românesc. Dar faptul că a fost pusă cu forţa şi de o persoană, sub blestem pentru cine ar da-o jos, deja arată faptul că avem o ocupaţie străină şi o rezistenţă românească în luptă directă. Şi, esenţial, acelaşi Ioan Alexandru nu a putut opri, nici prin cuvinte, nici cu lacrimi, nici cu blesteme, cedarea teritoriilor româneşti către Ucraina!
Tactica comunistă obişnuită: cedează în cele mici ca să poţi să le iei pe cele mari.
O tactică pe care ar trebui să o folosim şi noi.
Revenind, contradicţia dintre reuşita simbolică, dar minoră practic, şi nereuşita majoră, simbolic şi practic, a lui Ioan Alexandru este paradigmatică: aşa li se întâmplă tuturor politicienilor patrioţi din România post-decembristă.

Una din mişcările prin care (Neo)Comuniştii ţin sub cizmă pe Români este dezbinarea, dar mai ales dezbinarea dirijată.
Va rămâne clasică în manualele de istorie manipularea „Cuie PSD!„. (Bineînţeles, este sub demnitatea mea să redau forma reală, mizerabilă, a acestei lozinci comuniste.)
O manipulare ieftină, grotescă, josnică şi de mare succes. Care arată unde au ajuns cetăţenii Republicii România cu decăderea.
Şi sunt aici trei aspecte ce trebuie reţinute:

Întâi, faptul că lozincile vulgar-violente sunt tipice Comunismului. Nu există om de dreapta care să se preteze la asemenea josnicii. Părintele Nicolae Steinhardt arată, în Jurnalul fericirii, faptul că omul ancorat în tradiţii, cu atât mai mult fiind şi Creştin, are firescul demnităţii. Şi, aş adăuga eu, şi datoria demnităţii. Coborârea la folosirea ca lozincă politică a unor perversităţi sexuale, evident jegoase, înseamnă căderea din demnitate. Din demnitatea de Om, din demnitatea de Creştin, din demnitatea de Român. Ţine de patologia comunistă convingerea că poţi fi creştin dar să foloseşti lozinci politice obscene. Icoana sfinţilor şi eroilor Neamului Românesc ne arată incompatibilitatea totală între cele două stări: aceea de Român şi aceea de „cuist politic. Dacă ducem comparaţia la Fiul lui Dumnezeu şi Apostoli, Părinţii Neamului Românesc şi, desigur, ai Bisericii, avem aceeaşi incompatibilitate totală.

Al doilea, nu PSD este de vină pentru situaţia din România. PSD este un produs al situaţiei din România, o situaţie a cărei răutate a fost doar adâncită prin campania „Cuie PSD!„. Care este această situaţie?
Din păcate, Republica România, cea de după 1990, este dominată de mafia generalizată a eşaloanelor superioare ale Securităţii şi Partidului Comunist. Conturile personale ale Ceauşeştilor, cu miliarde de dolari, se volatilizează. Flota se volatilizează. Industria se volatilizează. Etc., etc.
În acest context lumea politică este controlată de aceşti agenţi străini; sunt persoane fără demnitate (necunoscând noţiunea, în fapt), extrem de încrezute şi agresive, fără niciun dumnezeu, gata oricând să lingă pantofii şefilor şi să-i calce în picioare pe cei aflaţi în puterea lor. De la Lucian Boia, turnător comunist ce a ţinut lecţii de onestitate studenţilor naivi, până la Silviu Brucan, Ion Iliescu, Petre Roman şi alte beizadele ale agenţilor Uniunii Sovietice în România.
Folosind principiul devide et impera au creat sau au preluat partidele politice care puteau avea priză la public. Cele prea autonome – sau cu sprijin extern neagreat – au fost decapitate, orbite, trecute pe linie moartă.
În toate aceste partide favorizate, găsim nenumăraţi foşti. Fie că este vorba despre PSD, PNL, PMP, ALDE sau UDMR, chiar şi „curatul” USR (care scapă de foşti doar dacă sunt semnalaţi în presă). Toţi cei care au ajuns la conducerea Republicii România de după 1989 au un trecut comunist reproşabil (delicat spus), în vreme ce niciun fost deţinut politic nu ajunge în vreo funcţie esenţială în Republica România. Chiar şi aşa-zisa „condamnare a Comunismului” este făcută fără a se ţine seamă de punctele de vedere ale foştilor deţinuţi politic.
Aceste feţe ale Comunismului, aceste măşti, sunt adorate de cei manipulaţi. Unii, anti-PSD, alţii pro-PSD, unii anti-PMP, alţii pro-PMP, unii anti-USR, alţii anti-USR etc., etc. Şi astfel cei din spatele marionetelor numite partide politice duc mai departe Republica România spre noi culmi ale jafului şi decăderii morale.

Al treilea, faptul că patimile orbesc. Văd oameni, cândva anti-comunişti, care acum susţin proiectele neocomuniste ale unor partide politice doar pentru că acestea se declară anti-PSD. Campania de abrutizare – sufletească şi intelectuală – „Cuie PSD!” are o mare contribuţie la această orbire. Este o superficialitate cruntă, ce va fi plătită cumplit. Acum este doar începutul.

Mihai-Andrei Aldea

Dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Să ţinem minte! Formaţia Noroc, devenită Contemporanul

În vremea ocupaţiei sovietice românii de dincolo de Prut – care nu se dăduseră cu ocupanţii – încercau să reziste aşa cum se putea. De pildă, prin artă.

Înainte de eroi şi martiri precum Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru şi alţii asemenea au fost unii care astăzi sunt aproape necunoscuţi generaţiilor tinere. De ce?
Pentru că au stat în „umbra marelui urs” şi nu au apucat să iasă la vedere după 1989.
Chiar dacă unii au profitat masiv de ei – şi înainte de, şi după căderea Comunismului.

Aici o să vorbim despre o formaţie de muzică uşoară din „Republica Socialistă Sovietică Moldovenească”, Formaţia Noroc.
Da, chiar aşa se numea „Noroc„.

Formaţia Noroc apare în 1966, în vremea unui oarecare „dezgheţ”.
Inima ei este compozitorul şi interpretul Mihai Dolgan, un erou şi un martir al Neamului Românesc. Deportat la 7 ani în Siberia, împreună cu părinţii săi, trece prin experienţa Gulagului cu inimă tare şi ochii deschişi.
Izbuteşte în 1956 să revină în Moldova ocupată de Sovietici.
Lucrează ani de zile ca acordeonist la Casa de Cultură din Sângerei (Raionul Sângerei).
Dar în 1966, la Chişinău, istoria se schimbă.
Lidia Botezatu (în 1969 se căsătoreşte cu Mihai Dolgan), Valentin Goga,  Alexandru şi Anatol Cazacu, Liudmila Clocicova, Ştefan Petrache sunt doar o parte din numele celor ce au făcut parte din acest grup.
Merită amintit că Ion Aldea-Teodorovici a cântat şi el în Formaţia Noroc, la fel Nina Gorbani, Ion Suruceanu, Liviu Ştirbu etc.

Formaţia începe să dea spectacole în 1967 (de aceea unii cred că acesta este şi anul înfiinţării ei).
Stilurile adoptate sunt folk şi pop-rock.
Succesul este gigantic, în ciuda faptului că foloseşte în cântece limba română – sau poate şi din această cauză, gestul fiind, în epocă, o subtilă formă de opoziţiei.
Foarte repede concertele susţinute de Noroc au biletele vândute cu mult înainte de data spectacolului. Speculanţii profită, cumpărând masiv bilete spre a le vinde la supra-preţ.
Iubirea faţă de Formaţia Noroc se extinde masiv în toată Uniunea Sovietică.
La Moscova, stadioanele pe care cântă această formaţie sunt arhipline, mulţi ascultând în stradă.
În ciuda faptul că artiştii originari din Republia Moldova nu aveau voie în străinătate, străinătatea ajunge să cunoască muzica lor. Şi să o iubească!
În 1969, anul căsătoriei dintre Mihai Dolgan şi Lidia Botezatu, piesa „Cântă un artist” va ajunge în Top 10 Internaţional în Marea Britanie.
În 1970 aceeaşi performanţă este obţinută cu piesa „De ce plâng chitarele” (plagiată ulterior de Formaţia O-Zone).

Creşterea fulgerătoare a numărului de iubitori ai Formaţiei Noroc, vânzarea a milioane de discuri într-un timp incredibil de scurt, mulţimile ce se luptau să ia parte la concerte şi succesul internaţional (în numai trei ani de la lansare!) sperie şi înfurie regimul sovietic.
Chiar în 1970, în conformitate cu ordinele Moscovei, Formaţia Noroc este desfiinţată, iar artiştilor li se interzice să mai cânte în R.S.S. Moldova. Motivele desfiinţării erau tipic bolşevice „lipsa disciplinei, absenţa unei orientări sănătoase şi promovarea unor valori artistice de slabă calitate”. De, corectitudinea politică este pur şi simplu politica bolşevică, iar aceste acuze sunt o permanenţă. (Şi Biserica a primit şi primeşte de la (Neo)Comunişti acelaşi fel de acuze.)

Cu toate că se izbuteşte refacerea formaţiei sub numele Contemporanul în 1974 – tot în jurul lui Mihai Dolgan –, Conducerea de Partid şi de Stat va avea grijă să-i saboteze în permanenţă şi să reducă pe cât posibil receptarea lor populară.

Ca semn al dezgheţului, în 1988 Mihai Dolgan va primi, cu o uriaşă întârziere, titlul de „Artist al Poporului”. Iar în 1990 distincţia de Cavaler al Ordinului Republicii Moldova.
Însă, bineînţeles, nici el şi nici formaţiile sale nu vor intra în zona mass-mediei puternice („mainstream”). Era creştin ortodox, era naţionalist român, supravieţuise cu demnitate Gulagului şi regimului sovietic. Neocomuniştii care preluaseră puterea la Chişinău, Tiraspol, Moscova sau Chiev nu îl agreau şi nu îi agreau formaţiile.

Adevărul despre manipularea mediatică se poate vedea prin comparaţia între originalul piesei „De ce plâng chitarele” (Formaţia Noroc) şi plagiatul O-Zone.
Versurile profunde, româneşti, romantic-optimiste, compuse de poetul evreu român Efim Crimerman, au fost modificate astfel încât să fie modernist-plângăcioase. În rest, aceeaşi melodie – sigur, cu orchestraţie modernă, dar asta nu a produs nicio schimbare semnificativă. Chiar şi solo-ul de chitară a rămas acelaşi.
Totuşi chiar şi astăzi cei mai mulţi cred în minciuna după care cântecul ar fi al Formaţiei O-Zone.

În sfârşit, mai merită amintit şi faptul că formaţia unui dizident faţă de regimul sovietic şi U.R.S.S, în care, de altfel, erau mulţi patrioţi români, luptători împotriva ocupaţiei, este încă pretinsă a fi „o formaţie sovietică”, „o realizare a U.R.S.S.” etc. Cine foloseşte motoarele de traducere pentru textele ruseşti ale comentariilor la videoclipurile Noroc (/Contemporanul) va găsi, alături de simple aprecieri ale frumuseţii compoziţiilor sau talentului artiştilor, şi asemenea revendicări nostalgice pro-sovietice.

Să încercăm să ţinem minte adevărul!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Versurile originale ale cântecului De ce plâng chitarele

De ce plâng chitarele
Ştiu doar felinarele
Strunele amarele
Ce oare au pierdut?

Fete ca lalele
Cu ochi mari ca stelele
Vin încet ca ielele
Şi se opresc tăcut

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut

[Solo Chitară]

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut

P.P.S. Dând click aici ajungeţi la videoclipul cântecului „Primăvara” al Formaţiei Noroc.

P.P.P.S. Videoclip cu forma originală a cântecului „De ce plâng chitarele”.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă