Etichetă: Saşi

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (III)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

20171210_145139 mic

(continuare)

III. Două lămuriri

a) A intrat în gândirea unor Ortodocşi propaganda comunistă după care „naţiunea este un concept ce apare târziu”, „naţiunile apar doar prin secolul al XVIII-lea” etc. Afirmaţiile de acest fel sunt de o imbecilitate rară, fiind bazate exclusiv pe o incultură istorică feroce, pe o lipsă de logică elementară sau, respectiv, pe o rea-voinţă teribilă.

În 1438 se constituia în Transilvania o alianţă a coloniştilor împotriva Românilor băştinaşi: Unio Trium Nationum. Adică Uniunea celor Trei Naţiuni. Nu ştiau bieţii naţionalişti-extremişti Unguri, Secui şi Saşi că nu ar fi trebuit să existe noţiunea de naţiune! Aşa că o aveau şi o foloseau.

Ca să o scurtez, amintesc de faptul că în secolul al IV-lea strămoşul nostru Ieronim foloseşte termenul de naţiune în acelaşi înţeles pe care îl are termenul în secolele XVIII-XIX. Că cine citeşte Vechiul Testament vede clar conştiinţa naţională nu doar la Evrei, ci şi la Filisteni şi alte popoare ale vremii. Trec aici peste istoria Chinezilor sau Indienilor, cu naţionalismele care au marcat-o. Cred că şi aşa sunt destule dovezi pentru cine vrea să vadă adevărul: neamul sau naţiunea este, ca noţiune, o realitate străveche, a cărei apariţie merge către începuturile Omenirii.

b) Sunt nedumeriţi unii ortodocşi, dar profită de nedumerirea lor pseudo- şi anti- ortodocşii, de termenul „mântuirea neamului”. Se întreabă, adică „Ce înseamnă să ne mântuim ca neam?”. Răspunsul pe larg există în scrierile unor teologi precum Părintele Dumitru Stăniloae. Pe scurt, putem explica astfel:

Orice Neam (Naţiune) se caracterizează printr-o cultură, printr-o spiritualitate. Aceasta este, de obicei, compusă, având curente uneori (sau adesea, după caz) contradictorii. În măsura în care această cultură este îmbibată tot mai mult de Duhul Sfânt, devine tot mai mult o trăire a Evangheliei, neamul în cauză se regăseşte tot mai deplin în Cer. Altfel spus, Românii care se mântuiesc nu vor duce în Ceruri cele rele din cultura şi spiritualitatea Neamului Românesc. Vor duce doar cele bune. Cu cât Neamul Românesc izbuteşte, aici pe pământ, să se cureţe de cele rele şi să adune cele bune, cu atât mai deplin se va regăsi în Ceruri. Cu specificul lui, după cum aminteşte Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23, 26; 22.2). Se construieşte, astfel, o Românie cerească, bineînţeles ca parte a Împărăţiei Cerurilor. Evident, cu cât un neam este mai apropiat de Evanghelie, de Ceruri, cu atât mai mare este nu doar prezenţa sa culturală în veşnicie, ci şi numărul fiilor săi care se mântuiesc. Acesta este, pe scurt, principiul şi rostul mântuirii neamului.

IV. Concluzii

Este o deosebire uriaşă între împotrivirea faţă de xenofobie sau rasism şi împotrivirea faţă de fireasca, frumoasa şi sănătoasa iubire de neam şi ţară. Este ca şi când te-ai opune unui ins care hărţuieşte oamenii necunoscuţi interzicându-le tuturor să-şi iubească părinţii, fraţii, prietenii. Este evident o acţiune total nesănătoasă, greşită, rea.

Mai aduc aminte de un fapt! Cei care privesc invidioşi sau bălind sau slugarnic spre ţări străine precum S.U.A., Israel, China, Ungaria, Elveţia etc. trebuie să înţeleagă un fapt: s-au construit pe baza naţionalismului şi patriotismului (uneori în forme de-a dreptul bolnave!). Şi chiar şi atunci când forme de naţionalism-extremist le-au prăbuşit, tot naţionalismul şi patriotismul le-au ridicat (cum s-a întâmplat, repetat, cu Germania, cum s-a întâmplat cu Polonia, cum s-a întâmplat, repetat, cu Ungaria etc.1).

Iubirea de neam şi ţară sunt singurele care ţin o naţiune, o ţară. Cine se împotriveşte lor este, cu voie sau fără de voie, duşman acelei naţiuni, acelei ţări… sau tuturor.

Ceea ce, iarăşi, este împotriva lui Dumnezeu, Cel care spune că neamurile vor exista în Veşnicie.

Lucrarea celor din amintitul videoclip – clerici şi mireni deopotrivă – este bună şi vrednică de laudă, cerându-se urmată de cât mai mulţi. Face parte din faptele bune pe care trebuie să le săvârşim. Ea intră în lucrarea cea bună a iubirii de neam şi ţară; a acelei iubiri de neam şi ţară fireşti, sănătoase, duhovniceşti. De la Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab ori Constantin Brâncoveanu şi până la părinţi ca Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Arsenie Boca ori Dumitru Stăniloae avem o pleiadă de sfinţi care s-au mântuit mergând pe această cale (a iubirii sănătoase, fireşti, duhovniceşti, de neam şi ţară).

Ca urmare, cei care – din îndoctrinare comunistă sau din alte pricini – denigrează asemenea lucrări şi li se împotrivesc acţionează împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a Neamului şi a Ţării.

S-ar cuveni să ştim că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit! Şi să vorbim cu prudenţă despre asemenea lucruri, nu să ne facem judecători în temeiul unor prejudecăţi sau lozinci.

(încheiere)

Mihai-Andrei Aldea

1 Germania a căzut de mai multe ori în urma acţiunilor imperialiste. Revenirile s-au datorat totdeauna unor forme (uneori sănătoase, alteori nu) de naţionalism şi patriotism. Polonia s-a prăbuşit datorită ambiţiilor imperialiste (şi Moldova, Muntenia şi Transilvania au suferit, direct sau indirect, din pricina acestor ambiţii). Ungaria a căzut sub Turcii Otomani datorită naţionalismului-extremist (care a exclus din apărare pe Români). Şi-a revenit datorită naţionalismului şi patriotismului care au ţinut aprinsă flacăra vieţii naţionale. A reînviat, real, prin dualismul habsburgic (1867, Austro-Ungaria), dar a căzut exact prin extremismul-naţionalist care o ridicase. Etc.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 2. RÂNDURI DE LA ÎMPĂRATUL IOSIF al II-lea

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

„Ţara [Ardealului n.n.] este fără îndoială frumoasă şi bună, însă îi trebuie ajutor; paleativele sunt sigur neîndestulătoare, dat fiind că sunt şi suflete atât de corupte. Este aici atâta neîncredere, bănuială, spirit de intrigă, care domină cu desăvârşire; nobilimea ungurească nu se îngrijeşte de nimic mai mult pe lume decât de veniturile ei şi de ceea ce poate să-i îngusteze privilegiile. Ce-i pasă de ce este drept sau de ce este nedrept! Merge atât de departe pe cât se poate întinde şi, ca urmare, suge pe supuşii ei şi vrea să dispună de dânşii după bunul plac. De aceea ar face orice altceva decât să îşi recunoască vreo scădere – acest lucru este, mai ales pentru Unguri, un subiect îngrozitor. Iobagul este un sclav al stăpânului său: el nu posedă vreo resursă, el trebuie să slujească mult sau puţin, unde şi cum vrea placul stăpânului său. […] Aceşti săraci supuşi Români care sunt fără îndoială cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Ardealului, aceştia sunt cei maltrataţi de fiecare, fie că este Ungur sau Sas, fiind copleşiţi de toate nedreptăţile. Aşa încât soarta lor, când se uită cineva bine, este vrednică de toată mila. Şi este de mirare că atât de mulţi dintre oamenii aceştia există acolo [în Ardeal n.n.] şi nu au fugit cu toţii. […] Naţiunea [română n.n.] este, de fapt, cu adevărat isteaţă, şi starea ei vine cu siguranţă numai din nenorocirea pe care o suferă.„

Merită amintit că Iosif al II-lea a stăpânit Imperiul Austriac între 1765-1790. Născut la Viena, unde va şi muri, a avut parte de o educaţie occidentală, şi catolică, dar şi cu puternice influenţe ale iluminismului german. Era, prin urmare, cu totul necunoscător al spiritualităţii româneşti în particular şi al celei ortodoxe în general, prejudecăţile sale în acest domeniu fiind, iniţial, cele ale Apusului. Informaţiile sale privitoare la corupţia profundă a administraţiei şi nobilimii ungureşti şi săseşti din Ardeal vin, ca urmare, nu din vreo sursă străină: ele ţin de contactul direct al împăratului Iosif al II-lea cu acestea!
Pe de-o parte, în eforturile de conducere a Ungariei, Banatului, Ardealului etc. el are de-a face, constant, cu administraţia şi nobilimea ungurească şi săsească a acestora. Pe de altă parte, vizitează aceste ţări şi intră, sistematic şi încăpăţânat, în contact cu populaţia. Ia legătura cu ţăranii Unguri, Români, Slavi etc. şi luptă să cunoască realităţile concrete ale societăţii, ale vieţii, ale economiei etc.
Prin urmare, corupţia profundă, aroganţa patologică şi mania stăpânirii dictatoriale, sălbatice, pe care le vede la nobilii Unguri şi Saşi constituie nu o prejudecată sau un subiectivism ci, dimpotrivă, o tristă constatare personală.
Acest lucru trebuie subliniat cu atât mai mult cu cât Ungurii au avut şi au o manie extremă în a respinge cu furie absolut orice critică ce li aduce (chiar şi de ai lor). Această atitudine face ca orice fenomen de corupţie, de aroganţă faţă de subalterni şi slugărnicie faţă de superiori, de purtare dictatorială etc. să fie definit de Ungurii din România drept „bizantinism”, „balcanism”, „miticism” (de la „Mitică”, nume peiorativ dat de şovinii Unguri tuturor „Românilor de peste munţi”). Şi sunt o serie de îndoctrinaţi maghiar, de semi-maghiarizaţi sau maghiarizaţi de origine română, ce preiau asemenea texte şovine drept adevăruri. În realitate însă, după cum se poate vedea şi în această mărturie – şi în nenumăratele fapte ale liderilor maghiari de ieri şi de azi – corupţia, aroganţa, şovinismul, cruzimea etc. au caracterizat nobilimea ungurească în mod constant, de la Ştefan Voiteh până astăzi. Paradoxal pentru prejudecăţile extremismului maghiar, excepţiile sunt constituite în primul rând chiar de către Ungurii de religie ortodoxă, ori puternic influenţaţi de Ortodoxie; ceea ce combate total etichetările amintite.

Mai merită subliniat faptul că împotriva pretenţiilor rasiste ungureşti şi săseşti, pretenţii de „binefăcători” şi „civilizatori” ai „înapoiaţilor Valahi”, stă categoric şi această mărturie a lui Iosif al II-lea. Dimpotrivă, el arată în cel mai categoric mod că starea „înapoiată” a Românilor din Ardeal se datorează corupţiei şi despotismului unguresc şi săsesc, dar mai ales unguresc.

Deşi ca o paranteză, poate fi de folos să amintim că Iosif al II-lea a fost el însuşi un persecutor al Ortodoxiei. El a interzis trecerea Catolicilor la Ortodoxie, chiar şi atunci când aceasta însemna de fapt revenirea la Ortodoxie după o convertire forţată. Aceasta, adică forţarea trecerii la Catolicism sau Protestantism, fiind o practică tradiţională a Ungurilor şi Saşilor, moştenită încă de la genocidarul Ştefan Voiteh (care a masacrat nobilii Unguri ce ţineau de Ortodoxie sau de religia şamanică a vechilor Maghiari, refuzând convertirea la Catolicism). Iosif al II-lea a respins folosirea pe mai departe a convertirii forţate şi a discriminării religioase extreme, încercând să instaureze un climat ceva mai moderat – cel puţin pe hârtie, deşi practic nu s-a putut aplica decât parţial voinţa sa. Rândurile sale despre Români şi starea lor, despre corupţia profundă a societăţii ungureşti şi săseşti – care conducea Transilvania în epocă – devin astfel o mărturie cu atât mai puternică. 

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă