Părintele Visarion Iugulescu – de Sergiu Ciocârlan

22, septembrie, 2021 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Printre Sfinţii Prigoanelor Comuniste pe care i-am întâlnit se află şi Părintele Visarion Iugulescu.

Prigonit pentru Credinţă – de Comuniştii de ieri şi de astăzi -, a păstrat neîncetat căldura iubirii de Dumnezeu. Cuvântul său cucerea prin trăirea din care izvora.

Dacă intelectualiştii sterpi îşi îmbracă goliciunea în vorbe alambicate, preţiozităţi şi aroganţe, Părintele Visarion – ca şi Părintele Nicodim Măndiţă – a izvorât har pentru că trăia în har. Firescul trăirii sale în Christos era copleşitor pentru cel care îl întâlnea. Şi împărţea cu drag şi bucurie darurile sale, care se înmulţeau, astfel, nesfârşit.

Urât de ocupanţii sovietici – pretinşi Români -, urât de colaboraţionişti şi alţi trădători, Taica Părintele, cum îi spun ucenicii, a mers neîncetat către Ceruri.

Amintirea lui este vie printre ucenicii săi şi familiile acestora. Dar pentru cei mai mulţi sunt puternice bârfele lansate de Securitate – inclusiv prin colaboraţioniştii din Biserică.

Profesorul Sergiu Ciocârlan, cercetător acreditat CNSAS, a hotărât să se aplece asupra vieţii şi învăţăturii Părintelui Visarion Iugulescu. A străbătut kilometri de documente, mărturii înregistrate, mărturii directe. A pus în paralel actele Securităţii – adeseori agramate şi nu rare ori auto-contradictorii şi absurde. Le-a pus în paralel, apoi, şi cu mărturiile persoanelor implicate la care a putut ajunge.

În anul 2020 apare la Editura ART SOLEIL, Braşov, lucrarea

Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Părintele Visarion Iugulescu, de Sergiu Ciocârlan.

Cartea este tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

O să vă îndemn, din suflet, să o citiţi! Merită!

Ţineţi minte: Dacă îi cinstim şi urmăm pe Sfinţi suntem urmaşii lor, dacă nu îi cinstim şi nu îi urmăm suntem urmaşii torţionarilor, ocupanţilor şi colaboraţioniştilor.

Citiţi cartea lui Sergiu Ciocârlan.

Veţi vedea amândouă taberele: a Românilor lui Dumnezeu şi a oamenilor Satanei.

Şi vă va ajuta să ţineţi calea cea dreaptă. Cale spre care a îndemnat atâta suflete şi luminosul şi iubitorul ierodiacon Visarion Iugulescu.

Închei cu un citat de la începutul lucrării Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Părintele Visarion Iugulescu :

„De mii de ori de m-aş naşte, aceeaşi misiune aş lua-o
acelaşi lucru l-aş face, pentru că nu există o datorie mai sfântă
decât aceea de a-i sluji aproapelui,
de a salva suflete şi de a fi în slujba lui Dumnezeu!”
(Părintele Visarion Iugulescu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva gânduri despre legea pentru „starea de alertă”

13, mai, 202013, mai, 2020 Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Câteva gânduri despre legea pentru „starea de alertă”

I.
A trecut de Senatul (zis al) României proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19
Desigur, din acest titlu trebuia să lipsească un cuvânt: gripă. Corect era „de gripă COVID-19„.
S-a adăugat cuvântul „unele„, deşi nu era necesar. Dacă se spunea „Lege privind măsuri pentru…” era la fel de clar.
În text s-a precizat coronavirus, când s-a vorbit despre SARS-CoV-2, deşi se putea spune virus şi nu era nicio pierdere.
Altfel spus, autorii proiectului nu s-au temut de cuvinte în plus.
Însă cuvântul gripă, absolut necesar pentru o exprimare corectă, ştiinţifică, lipseşte.
Mie mi se pare că această lipsă ţine de reflexul manipulator al Parlamentarilor „noştri”. Cu tot respectul faţă de funcţia lor, ei mi se par a fi în cea mai mare parte nişte urmaşi vrednici ai ocupanţilor sovietici din anii 1946-1989. Mai exact, sunt al patrulea val (primul a fost al simulacrelor de guverne democratice, al doilea al administrării sovietice directe – gen Ana Pauker, Nicolschi, Brucan etc. –, al treilea al unor agenţi sovietici zişi români – gen Dej şi Ceauşescu –, al patrulea al partidelor în care s-a transformat PCR-ul – adică FSN, UDMR, PDL, PSD, PNL, ALDE, PMP etc.).
Ca urmare, sunt convinşi de superioritatea lor faţă de popor şi de dreptul lor de a-l manipula şi exploata.

II.
Proiectul de lege era, în forma iniţială, o creaţie nazist-stalinistă de rasă pură. Era un produs perfect al gândirii de extremă stânga, cea care în numele „binelui public” a înfiinţat lagărele de concentrare naziste şi sovietice, a „purificat” societatea hitleristă ori leninist-stalinistă etc.

Precum legile naziste şi bolşevice, şi această lege este propusă pentru „interesul public general”.
Datele statistice arată că în România anului 2020, în lunile Martie şi Aprilie, au murit mai puţin oameni decât în lunile similare ale anilor trecuţi.
Nu există niciun studiu medical serios, independent, în privinţa virusului SARS-CoV-2 şi a gripei provocate de acesta (COVID-19), care să stea la baza acestei legi.
Altfel spus, legea se întemeiază – ca uriaşa majoritate a legilor zis româneşti – pe vorbele politicienilor.
Ei spun că e de rău dacă nu se face cum spun ei.
Şi lumea trebuie să îi creadă.

III.
Proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19 spune că „are în atenţie” şi „măsurile care au avut un impact pozitiv în prevenirea şi limitarea răspândirii” coronavirusului SARS-CoV-2.
Straniu, însă, nu se face nicio referire la Georgia (Gruzia) şi la vecina noastră Bulgaria. Care au obţinut mult mai mult în „lupta cu coronavirusul” decât statul (zis) român.
Adică, proporţional, România ar fi trebuit să aibă fie sub 50 de morţi (comparativ cu Georgia), fie sub 250 de morţi (comparativ cu Bulgaria). Ceea ce înseamnă că Guvernul, Preşedintele şi Parlamentul au administrat foarte prost gripa COVID-19 în România. (Sau mint cu privire la numărul de morţi – dar ştim că nu ar face aşa ceva, deci rezultă că sunt „doar” incompetenţi.)
Ştiţi care este singura mare deosebire între măsurile aplicate în România şi cele aplicate în Georgia şi Bulgaria?
În cele două ţări bisericile au rămas deschise şi s-au făcut slujbe în ele. Cu respectarea distanţării sociale. Şi fără ca guvernele să aibă neruşinarea bolşevică de a se amesteca în practicile cultice. Rezultatele sunt net superioare celor din Republica România.
Dar, bineînţeles, nu sunt luate în seamă.
Din grijă şi dragoste faţă de noi, cetăţenii.

IV.
Forma iniţială dădea Guvernului puterea totală în statul (zis) român.
Guvernul căpăta dreptul de a declara unilateral starea de alertă, când îl trăznea cheful. Desigur, cu nevoia de a prezenta pretexte pentru această declaraţie – dar cum politicienii de la noi au pretexte pentru orice (de la starea drumurilor la starea şcolilor) nu ar fi fost asta o problemă.
Din fericire, Parlamentarii ţin şi ei la putere, aşa că nu au acceptat să o lase toată Guvernului. Desigur, în numele democraţiei.
Dar, până la urmă, e bine că s-a revenit… deşi nu cu totul!

V.
Totuşi Art. 2, alin. (2), lasă mai departe Guvernului puterea să instituie starea de alertă „pe teritoriul unor unităţi administrativ-teritoriale„. Dincolo de pleonasm rămâne faptul că până la urmă acest proiect dă Guvernului puterea să instituie starea de alertă în toată ţara, câtă vreme o face judeţ cu judeţ.
Guvernul devine un fel de Ana Pauker sau Ceauşescu, puterile fiindu-i limitate atât de vag încât practic sunt nelimitate.
Despre separaţia puterilor în stat… veşnica pomenire!

VI.
Cine citeşte primul articol al Secţiunii I (Domeniul economic), nu poate să nu fie şocat de incultura celor care au redactat legea. Dar şi de faptul că Senatul (cică al) României nu a corectat exprimarea ineptă.
Art. 3, alin. (2), cuprinde o prevedere finală („cu excepţia teraselor unde se respectă măsurile de protecţie sanitară„) ce nu are nicio legătură cu restul conţinutului. De fapt această prevedere ar fi trebuit, probabil, să fie legată de alin. (1) al aceluiaşi articol. Oricum, în context este complet aberantă.

VII.
Art. 4, alin. (3), cuprinde una din teribilele imbecilităţi ale vremii de acum: obligativitatea de a purta mască.
Sunt de ţinut minte aici două fapte elementare:
– orice măsură medicală impusă de stat presupune studii medicale foarte serioase şi respectarea eticii medicale şi drepturilor populaţiei (inclusiv dezbaterea publică a studiilor şi măsurilor propuse în urma analizării acestora) – evident, nu este cazul;
– orice obligaţie financiară suplimentară impusă cetăţenilor, agenţilor economici etc. trebuie să fie însoţită de măsuri fiscale echilibratoare; adică dacă impui agenţilor economici ori cetăţenilor, prin lege, folosirea suplimentară de materiale medicale trebuie să asiguri scăderea impozitelor cu sumele cheltuite pentru aceste materiale – evident, nu este cazul.

VIII.
Art. 8, în întregime, reia Art. 4, alin. (3), extinzându-i însă prevederile extrem de larg.
Reamintesc faptul că nu există studiile medicale necesare spre a se justifica măsuri ce aduc lezare demnităţii umane şi instituie un regim de tip nazisto-bolşevic,
Totuşi Guvernul primeşte puterea de a impune, prin Ministerul Sănătăţii şi M.A.I. tot felul de asemenea măsuri.
Fără să se prevadă sancţiunile necesare pentru abuzurile săvârşite de autorităţi, sancţiuni ce sunt, normal, agravate în situaţii speciale precum starea de urgenţă ori starea de alertă.
Altfel spus, M.S. şi M.A.I., implicit Guvernul, primesc puteri discreţionare asupra populaţiei.
În numele „respectării normelor de igienă” se poate ajunge la orice fel de abuzuri şi bestialităţi. Aşa cum se şi întâmplă în toată ţara – jandarmi şi poliţişti lovesc oamenii pe stradă absolut gratuit şi… fără să fie pedepsiţi.

Închei aici, deşi ar fi multe de spus. Comunismul a făcut din cetăţenii Republicii România sclavii statului. Deşi sunt conştienţi, teoretic, de faptul că politicienii îi mint şi jefuiesc, de fiecare dată îi urmează orbeşte. Eventual urlând „puie psd”, „puie pnl” sau alte imbecilităţi şi josnicii, fără să vadă cât de bine colaborează de fapt toate partidele parlamentare la înrobirea, manipularea şi jefuirea lor.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cu toate că ştiu că nu interesează pe nimeni, voi aminti de faptul că starea de alertă este o aberaţie neconstituţională, instituită de Guvernul Adrian Năstase (PSD) în 2004 şi întărită de Guvernul Călin Popescu-Tăriceanu (PNL+PD+UDMR+PUR+Minorităţi). Încă o dovadă directă a complicităţii reale între partidele parlamentare ce pretind electoral că sunt „duşmani neîmpăcaţi”.

lenin icoana Icoana la care se închină în taină Parlamentarii Republicii România – cel puţin ca apartenenţă spirituală (cu puţine excepţii care confirmă regula)

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Român, Românofon, Pseudo-Român. Şi Mihai Eminescu

7, mai, 2020 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

De mai multă vreme am început a face deosebire între Român şi Românofon.

Chiar şi în lucrarea Cum luptau Românii? (2019, Ed. Evdokimos, Bucureşti), am amintit cele două cuvinte cu înţelesurile lor. Scriu, în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul:

Român(i) – Populaţie (membru al acesteia) care duce mai departe moştenirea (v.) de sinteză creştină a Traco-Ilirilor, Scito-Sarmaţilor, Celţilor şi (bineînţeles) Romanilor. (p.382)

Românofon(i) – Persoană care vorbeşte limba română, fie ca limbă maternă, fie ca deprindere însuşită mai târziu, dar care nu cunoaşte şi nu trăieşte Legea Românească (v.). Românofonii nu cunosc (şi adesea nu recunosc) moştenirea (v.) românească, nu îi respectă pe Străbuni (v.), dispreţuiesc Biserica (1) (v.), inventează noi „tradiţii” (de obicei cu foarte slabe legături cu realităţile istorice şi culturale româneşti, născocesc noi origini şi denumiri ale Românilor (v.) („Daci”, „Geţi”, „Rumuni”, „Arimi”, „Vlahi” ş.a.a.), militează pentru „transformări” sau „reveniri” la ceea ce Românii nu au fost niciodată etc. Sau, dimpotrivă, sunt cu totul dezinteresaţi de orice ţine de Românime (1) (v.), de orice îi defineşte pe Români ca etnie sau naţiune.

foto 01b

Termenul de Românofon îmi aparţine în parte, noţiunea însă nu[1].
Noţiunea există de multă vreme.
Mihai Eminescu îi numea pe cei care s-au rupt, conştient sau nu, de moştenirea străbună Pseudo-Români. În vremea lui erau încă minoritari în Principatele Române / Regatul României. Însă o minoritate ce deţinea puterea, cu mult sprijin străin (sună cunoscut?).

Perioada de după 1848 a cunoscut o corupere a Românilor şi o distrugere a identităţii lor unică în istorie.
Toate celelalte coruperi şi distrugeri asemănătoare ca intensitate s-au făcut sub ocupaţii străine. Însă aceasta s-a făcut prin mâinile unor aşa-zişi Români.
Ca urmare, un Mircea Vulcănescu a putut spune România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o.
Ca urmare, un Ernest Bernea a putut spune, la sfârşitul anilor ’50, Vechea cultură românească a pierit.

Într-adevăr, ce legătură este între slugile gata să pupe picioarele stăpânilor ce le pun botniţă şi străbunii gata să moară luptând pentru libertatea lor?
Ce legătură este între Româncele din Apuseni care cântau că mai bine mor decât să meargă după un bărbat de alt neam şi femeile vorbitoare de limbă română care pleacă vesele „la produs” în Cipru, Italia, Germania… şi tot restul lumii?
Ce legătură este între vechea familie românească, în care bătrânii erau veneraţi, erau inima şi sufletul familiei, şi familia de astăzi, în care bunicii sunt o povară şi copiii răzgâiaţi sunt zei?
Ce legătură este între Românul de altădată, care nu se socotea bărbat dacă nu ştia trânta, bătaia, răsucirea spadei, întinsul lăncii şi al arcului, călăria şi altele asemenea, şi, respectiv, fătălăii de astăzi, preocupaţi de epilare şi manichiură, freză şi ţoalele la modă?
Ce legătură este între bărbatul român de altădată, care muncea de mic şi era fericit ostenindu-se, şi mimozele pretins masculine de astăzi, care leşină dacă trebuie să facă muncă fizică?
Ce legătură este între Românca harnică de altădată şi uşuraticele care se freacă în faţa a mii de privitori ca să câştige bani pe care îi risipesc aiurea, ajungând la bătrâneţe frânte, stoarse, sterpe şi acrite?
Ce legătură este între bunica de altădată, cu privirea sfântă şi mânile muncite pline de har şi acriturile pline de venin ale maturelor sau senioarelor de astăzi?
Şi tot aşa.
(Desigur, nu cuprindem aici pe cei de astăzi care nu sunt aşa. Se înţelege de la sine.)
Răspunsul este:
Legătura dintre cele două părţi este (uneori) a originii fizice (genetic (uneori) au aceiaşi străbuni) şi a limbii vorbite (în parte aceeaşi).

Căci, da, dincolo de bunicii ori străbunicii comuni, rămâne faptul că toţi cei amintiţi vorbesc o limbă zisă românească.
Spun zisă, pentru că la mulţi nu mai este limba română, ci, ştiinţific vorbind, o creolo-română. O creolo-română în care nu doar vocabularul este împestriţat cu străinisme tâmpe, dar şi gramatica este strâmbată după forme străine.

Nu sunt toţi aşa! – vor spune unii cititori.
La Pungeşti au fost oameni ce au dat dovadă de bărbăţia românească de altădată – de pildă.
Şi?
Eroii de la Pungeşti au fost persecutaţi, bătuţi, amendaţi, arestaţi, hărţuiţi. De la preoţi până la bătrâni. Şi restul „Românimii” a dormit, a tăcut, şi-a văzut de manele, grătare, sex şi celelalte droguri.
Obştile de moşneni, mânăstirile de iubitori de Dumnezeu, obştile parohiale adevărate, tot ceea ce este comunitate românească în adevăratul înţeles… minoritate!
Majoritatea cetăţenilor Republicii România este alcătuită din Românofoni.

Românofoni, oameni care şi-au pierdut rădăcinile, sau nu le-au avut niciodată sau cu rădăcini anti-româneşti, dar vorbind (oarecum) româneşte.
Unii sunt din familii româneşti străvechi. Dar fie au fost rupţi de tradiţie prin valurile Comunismului şi altor duşmănii, fie au renunţat la ea „ca să le fie bine”.
Unii sunt la mijloc, între o moştenire şi alta, fără a avea tăria de a-şi asuma Românismul în care şi pentru care s-au născut.
Unii sunt duşmani veniţi aici ca să îi înlăture pe Români, indiferent de mijloace. Colonişti străini, agenţi străini (a se vedea cazuri precum Silviu Brucan, Ion Iliescu, Petre Roman), oameni care vor să nimicească România şi Românii spre a le lua locul – ei sau comandanţii lor.

Existenţa Românofonilor este un coşmar şi pentru unii dintre ei, şi pentru Români.
Este un coşmar pentru aceia dintre ei care îşi caută rădăcinile – şi, într-o ţară controlată de anti-români, le este foarte greu să şi le regăsească.
Este un coşmar pentru aceia dintre ei care ajung să se ruşineze de moştenirea românească, sub apăsarea unui rasism anti-românesc feroce (exemple: „Românii nu se pot conduce singuri” [2], „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită” [3], „Ortodoxia este de vină pentru înapoierea României” [4] etc., etc.).
Este un coşmar pentru Românofonii care vor distrugerea Bisericii, tradiţiilor, culturii române… şi încă nu o obţin.

Pentru Românofonii din primele categorii ieşirea din coşmar este asumarea, firească, a moştenirii româneşti, a identităţii româneşti.

Pentru Români, ieşirea din coşmar este refacerea structurilor sociale româneşti, revenirea la obştea românească, revenirea la încrederea în Dumnezeu şi puterea Neamului Românesc, renunţarea la încrederii în partidele parlamentare – marionete ale puterilor străine.

Citez din scrierile lui Mihai Eminescu:

„Dacă pe acest pământ va exista o civilizaţie adevărată, va fi aceea ce va răsări din elemente civilizatorii vechi.
Nu de greco-bulgara subţire şi nasalizată a secolului fanarioţilor se va lega progresul limbii noastre, ci de începuturile sănătoase ale unui Urechie sau Miron Costin; nu de traducerea de legi străine atârnă civilizaţia juridică, ci de perfecţionarea şi completarea vechilor şi propriilor începuturi de legislaţiune şi viaţă juridică. Din rădăcini proprii, din adâncimi proprii, răsare civilizaţia adevărat a unui popor; nu din maimuţărirea obiceiurilor străine, limbilor străine, instituţiilor străine.„

Mihai-Andrei Aldea

[1] Noţiunea acoperă o realitate veche, a celor deznaţionalizaţi, a imigranţilor străini sau ostili tradiţiilor româneşti (deci care nu ar trebui primiţi niciodată ca cetăţeni ai ţării a căror cultură o dispreţuiesc sau urăsc). Forma – de Românofon(i) – mi-a fost inspirată de termenul basarabean pentru cei care îşi spun cetăţeni ai Republicii Moldova însă nu vor să vorbească româneşte: Rusofoni (oameni care nici în Rusia nu se duc, nici Români nu vor să fie, parazitând o ţară românească fără nicio ruşine). Cuvântul Românofon este astfel acoperitor pentru mai multe realităţi: şi pentru cei care fără voie sunt înstrăinaţi de moştenirea românească (şi până izbutesc să o regăsească de multe ori lovesc în ea şi în Români); şi pentru cei care se întâmplă să vorbească (oarecum) româneşte, dar nu au nicio dorinţă de a fi Români; şi pentru cei care deşi vorbesc (oarecum) româneşte urăsc istoria, cultura şi tradiţia românească.

[2] Expresia „Românii nu se pot conduce singuri” (sau „Românii nu sunt în stare să se conducă singuri„) este o expresie tipică rasismului fanatic, ce desemnează un popor sau o rasă ca inferioare. Expresia a fost folosită pentru a justifica toate formele de genocid ale secolelor XIX-XX. De la Hitler şi Stalin la ceea ce a făcut Japonia în China şi Indochina anilor 1940-1945, nenumărate sunt ororile ivite sub asemenea pretext.

[3] Am vorbit şi altădată despre oroarea unei formule care este o instigare directă la genocid. Şi a cărei folosire la adresa Românilor nu a fost pedepsită niciodată. Pentru conducătorii Republicii România doar alţii trebuie ocrotiţi – chiar când sunt invadatori ce au pe conştiinţă şiruri de crime odioase. Românii, după aceşti conducători, pot fi oprimaţi şi exterminaţi fără probleme. (Aştept să văd pedepsirea abuzatorilor din timpul carantinei!)

[4] Maica Neamului Românesc, după cum o numea Nicolae Iorga, cea care singură, a dat o limbă şi o cultură, Limba Română şi Cultura Română, este acuzată de rasişti fanatici ca fiind „vinovată de înapoierea României”. Pentru asemenea fiinţe iraţionale nu este de vină Catolicismul, care a dezlănţuit nesfârşite războaie şi prigoane împotriva Românilor (Ungaria şi Polonia fiind aici primele instrumente); nu este de vină Islamul, care din secolul al XIII-lea şi până astăzi poartă război împotriva Românilor (peste 600 de ani de atacuri, jafuri, măceluri, genocid, războaie etc. sunt ignorate!); nu este de vină Protestantismul, care prin Calvinism a prigonit cumplit pe Românii din Transilvania şi Ungaria, şi prin îndoctrinarea lui Petru a declanşat imperialismul rus în forma sa atroce. De vină, pentru ei, este Ortodoxia, este Biserica Ortodoxă, cea care a ţinut Neamul Românesc în vâltori, făcându-l să treacă peste toate răutăţile aduse de „civilizatorii” catolici, musulmani, protestanţi etc.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Războinici sau resemnaţi

29, aprilie, 2020 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În urmă cu destul de mulţi ani – la scara vieţii omeneşti – un site neocomunist îşi anunţa indignat cititorii că un preot ortodox vrea să le transforme copiii în războinici. Asta fiind, pentru mintea lor comunistă, o acuzaţie. Preotul acela sunt eu, site-ul era, ca mai toate site-urile anti-ortodoxe, condus din străinătate (parte a unei reţele de site-uri neocomuniste răspândite în aproape întreaga lume) iar acuzaţia este o laudă. Şi, da, aş vrea să vă transform în războinici. Nu doar pe copiii voştri, ci şi pe voi. Pentru că suntem în război, iar cei care nu sunt războinici sunt sclavi.

George Coşbuc spunea O luptă-i viaţa, deci te luptă!, într-un poem numit chiar… Lupta vieţii.
Mihai Eminescu ori Ion Luca Caragiale au fost amândoi implicaţi în munca şi lupta naţionalistă, românească, a vremii lor. A fost, de altfel, unul din capetele de acuzare ale stângiştilor de atunci.
Pe scurt, orice personalitate culturală românească am alege, din orice secol, vom găsi că a fost parte a luptei patriotice româneşti a vremii lui. Dacă nu cumva este o falsă personalitate culturală românească, fiind în fapt o personalitate anti-românească, ce a luptat împotriva Românilor (precum cei care i-au atras pe Români către Catolicism, Calvinism, Islamism, Rusism, Maghiarism, Elinism şi alte asemenea izme).
Dar acum?

Am lângă mine teribila carte a lui Anatol Munteanu, Eroii de la Nistru. O mărturie – înăbuşită de laşitatea şi comoditatea românofonă – a luptelor pe care acum, în anii de după 1989, le-au dat şi le dau Românii. Căutaţi-o şi citiţi-o, plângeţi şi treziţi-vă!
Sau puteţi să vă uitaţi şi la Românii din Găgăuzia, aflaţi sub o presiune cumplită, turcească, într-o aşa-zisă „ţară liberă şi independentă” (Republica Moldova, aflată încă sub control rusesc). Cum spunea Svetlana Stoinov, Directorul Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” din Comrat, „lupta pentru identitatea românească se duce zi de zi”.
Sau puteţi să vă întrebaţi câte şcoli româneşti există pentru Românii din Grecia, Albania, Bulgaria, Serbia etc.
Sau puteţi să vă întrebaţi ce s-a ales din sutele de mii de Români din Ungaria anului 1921.
Sau puteţi să vă întrebaţi ce viaţă duc Românii din Ucraina, din Crimeea, din Kazahstan etc., etc.

Sunt milioane de dureri de fiecare zi ale Românilor îngropaţi de resemnarea Românofonilor.
A! Să reamintesc:

Român este cel care cunoaşte, ţine şi duce mai departe moştenirea culturii creştin-ortodoxe pe care au zidit-o sfinţii şi eroii Neamului Românesc. Este un războinic.

Românofon este cel vorbeşte o limbă (oarecum) românească, fie ca limbă maternă, fie ca limbă însuşită mai târziu, dar care nu cunoaşte, nu ţine, nu duce mai departe moştenirea românească. Un asemenea om este cel mult un resemnat, dacă nu deja un duşman al vieţii, trăirii, culturii româneşti, al Bisericii, sfinţilor şi eroilor.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Resemnat este cel care şi-a trădat camarazii, datoriile de luptă, legea, aşezându-se sub alt semn, devenind sclav.

20171210_130309_075 mic

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Primăvara – un cântec minunat al Formaţiei Noroc (mai apoi „Contemporanul”)

28, aprilie, 202028, aprilie, 2020 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În 1967 pe scenele de concerte şi spectacole din U.R.S.S., mai târziu chiar şi pe stadioane, izbucnea cu o tainică şi nesfârşită putere formaţia Noroc.
În plină prigoană sovietică, în plin genocid cultural şi fizic, oameni cu suflet românesc dăruiau celor zdrobiţi de Comunism cântec şi poezie,
nu doar alinându-i, ci arătându-le că dimensiunea mistică a lumii este vie şi nemuritoare.
Ca sufletul românesc.

Iată aici un cântec de o mare frumuseţe muzicală şi poetică, având versuri de o mare adâncime. După cum bine a spus marele Mihai Eminescu,
„Limba română este floarea sufletului românesc„.
Atâta vreme cât printre Românofonii de azi vor mai fi şi Români această floare va înflori mereu, minune între minunile lumii.