Privire înainte
Și dacă stele cad
Și stele se înalță
din Început se curge către vremi
plutesc dureri, ispite și tăceri
Și luminează arderi ziditoare
Și peste tot – senin și depărtare
Privire și-ngrijire pentru tot,
Din începutul vechi
– uitat, uitat –
se naște începutul cel mai nou.
Al arderilor sfinte
Sfânt ecou
Și nou, și nou…
atât de minunat!
Mihai-Andrei Aldea
(Din volumul de poezii Între vise… și… dor, cu poeme de Mihai Gh. Aldea și Mihai-Andrei Aldea)
Luminătorul
(Vasile Voiculescu)
Am fost ca nerodul din poveste
Ce cară soarele cu oborocul
În casa-i fără uși, fără ferestre.
Și-și blestema întunericul și nenorocul.
Ieșeam cu ciuberele minții, goale, afară,
În lumină și pară,
Și când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Așa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul.
Atunci ai trimis îngerul Tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții.
Au curs cărămizi și moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieții,
Au curs lacrimi multe și suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Și cu el odată,
Lumea toată.
Îngerul luminator a zburat aiurea,
Lăsându-și înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă și de lumină.
Eu nu văd poezia să rămână
mai mult de-o clipă
și mai mult de-un gând.
Se duc trăiri, zidiri și prăbușiri
și vieți și morți
se duc
trecând
curgând
pe rând.
Și în zvâcnirea clipei de simțire
peste pereți de negru sau azur
o clipă un răsunet
poezie
e întărire
prăbușire
cânt.
Apoi se duc trăiri, zidiri și doruri
și prăbușiri
și înălțări de-o clipă
se prinde
Veșnicia
de-o aripă
și tot
se duc
trecând
curgând
pe rând.
În urmă versul,
gând al Veșniciei
rămâne
sfânt
ecoul
Poeziei.
Mihai-Andrei Aldea
Părtășie
Simt cum ceva îmi rupe din durere
Și-mi risipește grijile și teama
Ca pe-o perdea de nori o adiere:
Se roagă-n taină pentru mine mama.
Un val de duioșie mă-mpresoară
Și simt pentru o clipă iar fiorul
Atât de dulce de odinioară:
Iubita mea mă caută cu dorul.
Și câteodată-mi pare mai ușoară
Povara grea ce mă-ngenunche-n baltă:
Un gând trimis de undeva din țară,
De un prieten, pune umărul și saltă.
Demostene Andronescu
din Peisaj lăuntric, de Demostene Andronescu, Editura Fundației Sfinții Închisorilor, Pitești, 2014, ediția a III-a; Prefață : Un paradox binecuvântat de Claudiu Târziu, Postfață : Demostene Andronescu sau Vocația Mărturisirii de Răzvan Codrescu
Între gând și cuvânt
Câte șoapte încap într-un gând?
Curg valuri de blânde trecuturi
Trec vise pierdute spre noi începuturi
Și ochii privesc, rând pe rând.
Câte șoapte încap într-un gând?
Pierzând veșnicia la păcănele
Sau pe gazonul cu dâre rebele
Furtunile curg spumegând.
Și întrebarea se pierde cu noi:
În noapte sunt spasme
În suflet sunt spaime
În inimă grămezi de gunoi.
Câte șoapte încap într-un gând?
Pășesc peste mine tot mai departe:
Durerile-s aripi născute să poarte,
Căderile trec fulgurând.
O cruce se-nalță povara să-mi ducă
Zâmbesc bucuros că ești chinuit
Nu-s singur în zbateri, nu s-a sfârșit,
Deznădejdea se duce năucă.
Atâtea șoapte încap într-un gând
Cât nu poate hârtia să știe,
Nici creiere noi strălucind a prostie
Nici sclavii ce cad rând pe rând.
Din gând cad căderi, se-nalță și zboruri,
Alege ce vrei, oricum chinuit,
În zbor frigul, durerea, te fac împlinit
Și-n zboruri ai pace și rosturi.
Zenit.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 