Cântec de cruciat, de Ionel Zeana

Cântec de cruciat

Memoriei lui Cola Burecu,
mort în greva foamei la Aiud

Am îmbrăcat
Armura grea de cruciat
Și-o armă am smucit să-nfrunt
Balaurul și iadul crunt.

Pornii în veac ca un bolid fierbinte,
Să curm domnia cruzilor Irozi.
Tresar strămoșii aprigi din morminte:
Arcași, panduri, hatmani și voievozi.

De pe balconul sfântului trecut,
Mi-aruncă grațioasele domnițe,
Pe zalele de gloanțe, ca pe scut,
Surâsul alb și negrele șuvițe.

Îmi arde gândul ca un curcubeu
Pe frunte sprijinit de bolțile senine.
Mă binecuvântează Dumnezeu
Și sfinții din icoane bizantine.

Văzduhul Țării triste mă sărută
Și mă îmbrățișează ca o mamă,
La sânul ei c-o lacrimă durută,
Pădurea de smarald și de aramă.

Îmi joc destinul ca pe-un mânz în goană
Și viața-n vârful țevii ca pe spadă…
Hei, Neam al meu! Slăvita ta icoană
Ți-o cânt cu toți haiducii din baladă!

Pornii să-nfrunt, în răzvrătirea-mi cruntă,
Călăii cu privirile ursuze.
De-acum visez o moarte ca o nuntă,
Cu zâmbetul ca un stindard pe buze.

Îmi bate pliscul pajurei rotate
Sub coastele lucioase ca argintul…
Domnițe dragi, cu mâini catifelate,
Turnați-mi peste răni balsam, alintul!

Cum străjui viitorul și trecutul
Și calc cu pas arhanghelesc prin vreme,
Îmi ard cartușierele ca scutul,
Să sparg în țăndări lanțuri și blesteme.

Și scapăr tot de pajuri și de steme!

Ionel Zeana

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Metanie – de Radu Gyr

Metanie

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velniţă
Ca-ntr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte,
Faguri facă-se, şi vin,
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier!
Fă din fiecare rană
O cădelniţă spre cer,

Şi din fiece dezastru
Şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
Şi fă zâmbet înţelept.

Radu Gyr

DSCN0616 Troiţă Borca.jpg

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Poezia românească din temniţele comuniste

În această lume post-modernă, „curaj” înseamnă să faci ceea ce se ştie că este urât, imoral, dar legal şi jignitor pentru cei care nu-ţi pot da replici consistente
(creştinii – care sunt puşi la colţ de mass-media; copiii nenăscuţi – evident neputincioşi în faţa agresiunilor; eroii şi sfinţii trecuţi în Istorie – al căror răspuns este prea subtil pentru grosolănia epocii etc.).
Omul de azi este atât de lipsit de duh, încât încercând să pară profund este doar confuz; şi încercând să pară înţelept este ori doar încâlcit, ori numai ridicol.
În acest context patologic, al unei lumi aflată în curs de prăbuşire, poezia românească a temniţelor comuniste este o explozie de viaţă, adevăr, lumină, curaj, trăire înaltă, Duh Sfânt, demnitate, nobleţe, frumuseţe profundă, curăţie… toate unite între ele, firesc, aşa cum se cuvine să fie.
Minunea – şi lecţia! – este că poezia românească a temniţelor comuniste apare în cel mai sumbru, abject, satanic loc: puşcăriile de exterminare a celor arestaţi din motive religioase şi politice. Asemenea medii exterminatoare nu sunt noi. Extrema stângă a avut totdeauna astfel de mijloace şi medii, începând cu puşcăriile, ghilotinele şi linşajele bestiale din Revoluţia Franceză, continuând cu sistemele demente de represiune ale bolşevismului sovietic şi naţionalism-socialismului german, şi până la spitalele de nebuni ale lui Ceauşescu sau lumea orweliană a Coreii de Nord.
literatură a temniţelor sau a lagărelor există, de asemenea, în toate aceste medii.
Însă este o literatură a tristeţii, a deznădejdii, a durerii, a răzbunării etc.
Ceea ce aduce cu totul nou poezia românească din temniţele comuniste este sublimarea tuturor sentimentelor şi gândurilor negative în înfloriri puternice, sigure, neclintite, de încredere în viitor, dragoste, bucurie (da, bucurie! în acele locuri!), de trăire a minunilor dumnezeieşti, de recunoştinţă pentru frumuseţile găsite şi trăite în aceste cumplite locuri. Un optimism puternic, rădăcini adânci, extrem de adânci, trecând până dincolo de începuturile lumii şi care, îmbrăţişându-i pe toţi Eroii şi Sfinţii, se întind, imposibil dar deplin adevărat, în Ceruri, cu îngerii şi dincolo de ei, în luminile necreate ale Dumnezeirii.

Unul dintre deţinuţi consemnează pentru Veşnicie:

„Poeziile erau cerute prin morse și transmise mai departe. Lumea închisorilor se hrănea cu aceste daruri cerești care țineau nu numai spiritul treaz, dar chiar și trupul căpăta puteri de rezistență în aceste înfricoșătoare încercări. Poeziile, prin însuși conținutul lor, erau rugăciuni ce se rosteau la sfârșitul acatistelor și paracliselor, pe care le făcea fiecare în gând sau cu toții în șoaptă. Au fost hrană spirituală de care puțini întemnițați din întreaga lume au avut parte.” (Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată)

Cei pierduţi în lumea post-modernă, rătăcitori prin pretenţiile glorioase ale căderii unei civilizaţii, au în poezia românească a temniţelor comuniste un loc în care îşi pot regăsi durerile, tristeţile, întrebările… astfel încât răspunsurile primite prin aceeaşi poezie să le fie hrană, regăsire, lumină, întărire, bucurie, încredere, scară către Înalt.

 

Mihai-Andrei Aldea