Încheiere

Încheiere

Te caut în zâmbet și lacrimi
E pace târziul sărut
Și peste oglindă sau ape
Sfârșitul e doar început.

Te caut în șoapte și strigăt
Cuvântul și vorba se-ngână
Tăcerea se lasă, bătrână,
Prin colb desenată o mână.

Târzie venirea devreme,
Devreme plecarea târzie
În noaptea pierdutelor gene
Doar șoapta luminii o știe.

Te caut în zi, și cu soare
Pe norii apusului cald,
Sub stelele aprigei ore
În ochi strălucirile ard.

Te caut afară în mine
Pământul e aspru și greu,
Sclipesc înserările lucii,
Te caut, te caut mereu.

( Te caut în zâmbet și lacrimi
E pace târziul sărut
Și peste oglindă sau ape
Sfârșitul e doar început.)

Mihai-Andrei Aldea

migdal 01 c mic

Cântec de cruciat, de Ionel Zeana

Cântec de cruciat

Memoriei lui Cola Burecu,
mort în greva foamei la Aiud

Am îmbrăcat
Armura grea de cruciat
Și-o armă am smucit să-nfrunt
Balaurul și iadul crunt.

Pornii în veac ca un bolid fierbinte,
Să curm domnia cruzilor Irozi.
Tresar strămoșii aprigi din morminte:
Arcași, panduri, hatmani și voievozi.

De pe balconul sfântului trecut,
Mi-aruncă grațioasele domnițe,
Pe zalele de gloanțe, ca pe scut,
Surâsul alb și negrele șuvițe.

Îmi arde gândul ca un curcubeu
Pe frunte sprijinit de bolțile senine.
Mă binecuvântează Dumnezeu
Și sfinții din icoane bizantine.

Văzduhul Țării triste mă sărută
Și mă îmbrățișează ca o mamă,
La sânul ei c-o lacrimă durută,
Pădurea de smarald și de aramă.

Îmi joc destinul ca pe-un mânz în goană
Și viața-n vârful țevii ca pe spadă…
Hei, Neam al meu! Slăvita ta icoană
Ți-o cânt cu toți haiducii din baladă!

Pornii să-nfrunt, în răzvrătirea-mi cruntă,
Călăii cu privirile ursuze.
De-acum visez o moarte ca o nuntă,
Cu zâmbetul ca un stindard pe buze.

Îmi bate pliscul pajurei rotate
Sub coastele lucioase ca argintul…
Domnițe dragi, cu mâini catifelate,
Turnați-mi peste răni balsam, alintul!

Cum străjui viitorul și trecutul
Și calc cu pas arhanghelesc prin vreme,
Îmi ard cartușierele ca scutul,
Să sparg în țăndări lanțuri și blesteme.

Și scapăr tot de pajuri și de steme!

Ionel Zeana

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Aici eu sunt stăpân, de Ionel Zeană

Aici eu sunt stăpân

de Ionel Zeană

Aici eu sunt stăpân.
Și neam de neamul meu sărac,
A stăpânit aici prin veac
Cu vrere aspră de român.

Aici eu sunt stăpân.
Istoria m-a tras adeseori pe roată
Dar am crescut mai tare Detunată
Din propria-mi cenușă de român.

Aici eu sunt stăpân.
În mine își dau mâna toți:
Și scumpi nepoți și strănepoți –
Și-i simt, foșnind ca un gorun.

Aici eu sunt stăpân.
În lutul ăsta drag dorm toți străbunii mei
Și voi dormi alăturea de ei
Și eu și neam de neam român.

Aici eu sunt stăpân.
Nu hoardele zălude și flămânde
Și nu mă sperie nici lanțuri, nici osânde,
Ci neclintit sub fulgere rămân.

Aici eu sunt stăpân.
Cioplit în cremene și-n dinamită,
Calc apăsat și dârz peste ursită,
Cu neînfrânta-mi cerbicie de român.

Aici eu sunt stăpân
Și-nfrunt cutezător pe-aceste plaiuri
Netrebnicele stârpituri și graiuri
Și sub restriști încrezător rămân
În steaua mea înaltă, de Român,

C-aici eu sunt stăpân!

Doina, de Mihai Eminescu

Doina

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa Creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta!
Lasă-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Mihai Eminescu

Poezia Doina, de Mihai Eminescu, a apărut pentru prima dată în Revista „Convorbiri literare” din 1 Iulie 1883. Fusese însă citită public mai devreme, la Iaşi, cu puţin înainte de arestare. Doina este o continuare spirituală a poeziei La arme – pe care o veţi vedea în zilele următoare pe acest site. Şi o exprimare a durerii pe care Eminescu o avea faţă de colonizarea cu străini a pământurilor româneşti, în paralel cu persecutarea sistematică – religioasă, culturală, economică, politică, administrativă şi militară – a Românilor. Preluarea conducerii politice, administrative, economice şi militare a României de către străini este încă în vremea lui Eminescu o realitate. Pe care acesta o arată clar, în ciuda încercărilor oficiale de mascare. După cum arată şi roadele otrăvite ale acestui fenomen. Poezia Doina marchează clipa din care eliminarea politică a lui Mihai Eminescu devine iminentă. Va fi arestat abuziv şi internat forţat, fără niciun temei legal sau medical, într-un ospiciu psihiatric destinat dizidenţilor. Se va încerca – şi se încearcă – denigrarea sa, de asemenea sistematică (precum este şi denigrarea Românilor ca neam, cultură, credinţă etc.). Cea mai blândă formă a denigrării este închiderea lui Eminescu în sintagme precum poet sau poet nebun sau geniu nebun. Prin care toată opera sa ştiinţifică – în primul rând istorică, etnologică şi politică – este aruncată la gunoi.

Merită să observăm că după 136 de ani de la apariţia poeziei Doina situaţia pare să fie exact aceeaşi – deosebirile fiind strict tehnologice.
Şi astăzi Eroii şi Sfinţii ne sunt batjocoriţi public. Şi astăzi extrema-stângă (pe atunci Partidul Liberal, astăzi într-o gamă largă de la PSD la USR) îi denigrează, în cel mai bun caz îi foloseşte electoral, îi declară vinovaţi pentru suferinţele îndurate din partea clasei politice şi trepăduşilor acesteia.
Şi astăzi pământurile româneşti sunt colonizate masiv cu străini. De la Nistru pân’ la Tisa există ţinuturi întregi în care Românii au devenit minoritate. Adeseori o minoritate în pragul dispariţiei (precum în Vestul Crişanei sau Banatului, în Nordul Maramureşului, în Harghita şi Covasna, în Sudul Basarabiei etc.).
Şi astăzi Codrul, frate cu Românul, este ras – ce-i drept, cu drujbele sau utilaje masive, nu cu securea.

Această imagine cumplită a unei persecuţii anti-româneşti sistematice îl cutremura, acum peste un secol, pe Jules Verne. Care prevestea, cu durere şi neputinţă, dispariţia acestei „ramuri a Romanităţii” sub apăsarea genocidară a Ungurilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor etc.
Şi totuşi,
Românul nu piere!
Destinaţi dispariţiei de fanatismul rasist al vecinilor apropiaţi şi îndepărtaţi, rămânem, dăinuim şi ctitorim.
Noi biserici şi mânăstiri, noi poezii, noi cântece, noi opere literare, noi picturi, noi sculpturi, tot ceea ce putem. Şi, cu darul lui Dumnezeu, putem infinit mai mult decât se aşteaptă duşmanul, duşmanii.

Odă limbii române, de Dumitru Ichim

Odă limbii române

Vorbim
cum ne-a-nvățat mama a spune
lucrurilor din jurul nostru –
jumătate pământ, jumătate minune.

E o limbă aprins de curioasă,
pentru unii,
că ne-nțelege și apa și ascuțișul de coasă
al lunii,
muntele și luminișul de la știubeu;
vorbim atât de omenește
că uneori Dumnezeu,
sub umbra cuvintelor noastre,
se odihnește.

Vorbim ce suntem și suntem ce vorbim,
sorbim din ulcică și vin și lumină,
Cuvântul când ne cheamă la Cină.

Substantivele noastre-s amare;
nu au declinare
nici de venit, nici de dus,
ci numai orizontul de sus –
taboric urcuș de Vinere Mare.
N-avem tâlmaci
în această prisacă și Vale a Plângerii;
chiar îngerii,
omeneasca vrând s-o deprindă,
merg la gramatica noastră din ghindă,
iar veacul
din duhul pietrei ce nu se schimbă
răspunde plevei ce-o vântură vântul
Oamenii ăștia s-au născut din limbă,
că înaintea lor,
Întru-nceput,
le-a fost Cuvântul.

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

20171210_145139 mic

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă