Etichetă: Ovidiu Naso

Petru Maior, Limba Română şi Dacismul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Iubirea Străbunilor este o frumoasă şi sfântă datorie.
Dar iubirea Străbunilor, nu doar a unuia sau unora dintre ei!

Dacismul este o lucrare de înstrăinare a Românilor de toţi Străbunii cu excepţia unor „Daci” sau „Geţi” mai mult imaginari decât reali, înfăţişaţi de propaganda dacistă mult altfel decât au fost.
Mihai Eminescu a arătat că Dacismul îşi are izvoarele în lupta Rusiei şi Austriei împotriva Românilor.
Această luptă ideologică, deznaţionalizatoare şi anti-ortodoxă continuă şi astăzi. Folosind nenumărate minciuni.
Am amintit despre Ovidius Publius Naso, un poet latin ce este mincinos invocat de Dacism drept susţinător al pretinsei identităţi dintre limbile latină şi tracă/dacă/getă. Cine vrea să citească dă un click pe cuvintele subliniate şi poate vedea eseul.
O altă minciună des întâlnită este una care se foloseşte de Petru Maior, un învăţat de religie greco-catolică, deci mare susţinător al latinităţii românilor.
Acesta ajungea până la extrema deplină a pretenţiei că Dacii au fost complet exterminaţi, Românii trăgându-se, după el, exclusiv din cetăţenii romani colonizaţi în Dacia.
De asemenea, el spunea că limba română este limba latină vulgară, cu – pretindea el – foarte puţine schimbări. Şi, discutând despre comparaţia între latina cultă bisericească din vremea lui şi limba română, zicea

„Aceasta, este adevărat, precum văzum deasupra, că nu limba latinească cea proastă [latina vulgară sau româna după autor n.n.] s-au făcut din limba latinească cea corectă [latina cultă, bisericească, din acea vreme n.n.]; ci aceasta din ceea. De aceea, măcar că n-am deprins a zice că limba românească e fiica limbei latineşti, adică ceei corecte [latinii culte n.n.]; totuşi, de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbei cei latineşti [culte n.n.].” (Petru Maior, Istoria pentru începutul Românilor în Dakia, Buda, 1812, p. 316)

Aici Petru Maior trage concluzia firească a tezei sale după care limba română ar fi, aproape integral, latina vulgară veche, aproape neschimbată. Se ştie, desigur, că din limba populară se formează, în timp, limba cultă. La fel, din latina vulgară s-a format, prin contribuţia a nenumăraţi scriitori – dar şi a activităţilor publice care cereau scriere – latina cultă. Declarând limba română ca fiind una şi aceeaşi cu latina vulgară, Petru Maior putea pretinde că latina cultă este fiica aceleia.

Propaganda dacistă a trunchiat scrierile şi a denaturat gândirea lui Petru Maior. Un susţinător exagerat al latinismului românesc devine, în Dacism, un susţinător al Dacismului! În textele daciste se pretinde că Petru Maior ar fi susţinut că româna – identificată de dacişti cu „limba dacă” (de fapt, dialectul dacic al limbii trace) – este mama limbii latine… în general. Se sugerează, adică, susţinerea de către Petru Maior a faptului că limba latină s-a trage din „limba dacă” (de fapt, dialect tracic).

Se foloseşte pentru aceasta o singură frază, scoasă din context:

„De aceea, macar ca ne-am deprins a zice ca limba româna e fiica limbii latinesti, adeca ceei corecte, totusi, daca vom vrea a grai oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti.„

Uneori se foloseşte această frază chiar în forma

„De aceea, macar ca ne-am deprins a zice ca limba româna e fiica limbii latinesti,  totusi, daca vom vrea a grai oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti.„

După cum se poate vedea, în prima formă sintagma „adecă ceei corecte” pare să nu aibă logică. Mai ales când fraza este folosită într-un text dacist, cele trei cuvinte sunt practic trecute cu vederea. Dacă sunt şi scoase, este şi mai greu pentru cititor să îşi dea seama că ceva nu este în regulă. Şi astfel un latinizant exagerat devine în textele daciste, ca prin farmec, „susţinător al Dacismului”…

Este drept, aici există şi vina cititorilor: nu cercetează, nu verifică.
Viaţa lui Petru Maior şi învăţăturile lui sunt uşor de găsit. Se poate constata şi ceea ce a adus corect – rolul latinei vulgare în formarea limbii române –, cât şi ceea ce a greşit. Şi se poate vedea că numai dacist nu a fost. Iar fraza este trunchiată intenţionat.
Iarăşi se vede însemnătatea nemărginită a discernământului, a reflexului necesar de a cerne, de a cerceta, de a verifica un lucru din surse cât mai corecte. În acest caz, scrierea propriu-zisă este, fireşte, cea mai bună sursă. Şi se găseşte, în întregime, în biblioteca virtuală Google, de pildă.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Trebuie să fac o observaţie. Poate secundară, dar necesară. Cel care a lansat înşelăciunea cu această frază a citit, cu siguranţă, întreaga lucrare. Ştia foarte bine ce a vrut să spună Petru Maior. Şi a vrut, conştient, să înşele oamenii. A făcut, conştient, un fals grosolan, mizerabil. Acest lucru arată şi ce fel de caracter are, dar şi lipsa de argumente a tezei pe care o propagă (Dacismul). Dacă avea argumente reale, solide, nu avea nevoie să vină cu asemenea escrocherii.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Puţin despre vie, vin şi vinărit în Dacia

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Ca o adăugire la micul eseu despre vin, amintesc aici câteva lucruri despre cultivarea viţei de vie şi facerea vinului în hotarele Daciei ptolemaice…

1. Cuvintele privitoare la viţa de vie şi facerea vinului sunt în foarte mare parte latine şi tracice (dacice) [1]. O mică listă mai jos:

  • acru (latin) (despre vin, struguri sau poame)
  • (a) agăţa (latin)
  •  alb (latin) (despre struguri sau poame)
  • amar (latin) (despre vin, fie când are gustul acesta de la struguri, de la prea mult cotor saulemn, ori de la vreo boală, fie de la pelin sau altă plantă adăugată)
  • arcer (tracic) (piatră bună pentru ascuţit; evident, se folosea şi la vierit, pentru cuţit,cuţitoaie, foarfece etc.)
  • aromă (latin)
  • aspru (latin) (pentru gustul vinului şi altele)
  • aţă (latin) (se folosea la legarea viei)
  • beci (tracic)
  • bob, boabă, boambă (tracic)*
  • bute (latin)
  • butie (latin)
  • butoi (latin)
  • butuc (tracic)
  • (a) călca (latin) (lucrarea prin care poamele sau strugurii copţi sunt storciţi spre a fi storşi dezeamă)
  • cârcel (traco-ilir)
  • cârlig (tracic) (uneori pentru cârcel, dar şi pentru atârnarea viţei acolo unde se doreşte)
  • celar (latin)  (anexă pentru felurite produse, uneori şi pentru butiile cu vin, în lipsa unui beci)
  • cep (latin)
  • ciorchine (tracic)
  • (a) (se) coace (latin)
  • coardă (latin)
  • copt (latin)
  • coş (latin) (folosit pentru culegerea, ducerea şi păstrarea poamelor, uneori şi pentrustorcirea lor în vederea scoaterii mustului)
  • cotor (tracic)
  • (a) creşte (latin)
  • crud (latin) (necopt)
  • (a) curăţi (latin) (este o lucrare ce apare şi pentru uneltele vierului, şi pentru butii saubutoaie, şi pentru vin – vezi şi limpezire – etc.)
  • curpen (tracic)
  • cuţit (latin)
  • cuţitoaie (latin)
  • doagă (latin)
  • dulce (latin) (pentru poame, struguri sau vin; ca neologism, demidulce, prin prefixare)
  • (a) fărâma (traco-ilir)
  • fărâmă (traco-ilir)
  • fir (latin)
  • foarfece (latin) (folosit în vie la tăiere)
  • fruct (latin)
  • frunză (latin) 
  • galben (latin)  (pentru soiuri de poame sau struguri, de viţă şi de vin; ex.: Galbenă de Odobeşti)
  • groapă (tracic)
  • gust (latin)
  • gros (latin) (folosit uneori pentru drojdie; de asemenea descriptiv pentru vinuri)
  • (a) lega (latin) (cuvânt folosit pentru mai multe lucrări din creşterea viţei-de-vie)
  • legătură (latin)
  • limpede (latin) (descrie vinul)
  • (a) (se) limpezi (latin)
  • limpezire (latin) (limpezirea sau curăţarea vinului, parte a procesului de producere a acestuia)
  • masă (latin) (în expresia struguri de masă)
  • miez (latin)
  • mugur (traco-ilir)
  • must (latin)
  • muşuroi (latin)
  • (a) muşuroí (latin)
  • necopt (latin)
  • negru (latin) (despre struguri sau poame)
  • oală (latin)
  • ochi (latin)
  • piatră (latin)
  • pieliţă (latin)
  • picior (latin)
  • planta (latin)
  • poamă (latin) (strugure sau ciorchine de struguri în mai multe părţi ale Românimii; în altele are acest înţeles doar ca arhaism)
  • pucioasă (latin) (sulf; folosit pentru curăţirea butoaielor şi buna păstrare a vinului)
  • puiet (latin) (material săditor; butaşi)
  • pulpă (latin) (pentru „carnea” fructelor)
  • ram (latin)
  • ramură (latin)
  • rădăcină (latin)
  • roşu (latin) (pentru vin, uneori şi pentru struguri)
  • sapă (latin)
  • sămânţă (latin)
  • sâmbure (traco-ilir)
  • (a) săpa (latin)
  • sec (latin) (despre vin, atunci când nu este dulce, dar nici amar)
  • (a) stoarce (latin)
  • (a) storcí (latin)
  • suc (latin) (pentru zeama de fructe; la struguri se numeşte de obicei must, forma „suc de struguri” folosindu-se glumeţ pentru vin sau must)
  • strugure (tracic)
  • subţire (latin) (pentru vin)
  • tare (latin)  (referitor la vin desemnează aprecierea superioară a cantităţii de alcool)
  • (a) tăia (latin)
  • tărie (latin)  (procentul de alcool din vin)
  • tăiere (latin) (lucrare esenţială în creşterea viei)
  • tămâie (latin)
  • tămâios (latin) (pentru poamă sau ciorchinul de struguri, pentru soiul de vin etc.)
  • tulbure (latin) (vin în care sunt prezente fărâme de pulpă din miezul strugurelui, vin de o calitate mai scăzută sau tulburel)
  • tulburel (latin) (vin nou, încă nelimpezit)
  • ţăruş (tracic)
  • ulcior (latin)
  • vânăt(ă) (latin) (pentru piatră-vânătă, adică sulfat de cupru, folosit în viticultură)
  • verde (latin)
  • viţă (latin)
  • vie (latin) (plantaţie de viţă-de-vie)
  • vier, viereasă (latin) (este cel care creşte via, nu „vier” în înţelesul de mistreţ/porc, deşi latin este şi acesta)
  • vierit (latin) (creşterea viţei-de-vie)
  • vin (latin)
  • vinar (latin) (cel care face vinul; uneori folosit şi pentru vier – podgorean -, dacă via era destinată exclusiv facerii vinului)
  • vinărici (latin) (zeciuială din vin, a zecea parte din producţie, ce se plătea în trecut de cătreviile mari, ce produceau vin pentru vânzare)
  • vinărit (latin)
  • zeamă (latin)

Există şi o serie de cuvinte de origine probabil ori sigur slavonă (precum rod, coajă sau cosor), arătând şi acestea vechimea îndeletnicirii şi urmele migraţiilor străine asupra vocabularului românesc.
Pentru unele dintre cuvinte – precum mlădiţă, grijă, boască etc. – este greu de spus în ce măsură sunt de origine slavonă ori tracică (aşezarea idiomurilor tracice între limbile satem şicentum, evidente înrudiri şi cu forme din care se va naşte slavona fac, în lipsa unor noi izvoare scrise antice, imposibilă delimitarea originii unor termeni).

În esenţă, vocabularul românesc privitor la viţa-de-vie şi vinărit este bogat şi arhaic, dovedind o tradiţie străveche atât a plantei cât şi a îndeletnicirii vinăritului. Desigur, această atestare lingvistică evidentă este completată şi de un material arheologic vast, dar şi de izvoarele istorice şi de surse etnologice.

*

feteasca_neagra

2. Vechimea creşterii viţei-de-vie în Dacia este foarte mare.
Cele mai vechi urme arheologice în această privinţă sunt încă din neolitic, fără ca acest lucru să însemne o limită. Dar există şi izvoare scrise ce, încă din Antichitate, confirmă descoperirile arheologice.
Pe de-o parte, avem de-a face cu menţiuni privitoare la Tracia, dar fără ca acestea să se refere doar la Tracia sud-dunăreană, ci şi la cea nord-dunăreană (cf. A. Griesbach, A. D. Xenopol, R. Billiard etc.); pe de altă parte, avem descoperirile arheologice de cosoare şi alte unelte viticole din Dacia.
Ovidiu, Strabon, Diodor din Sicilia şi alţi autori antici consemnează prezenţa viţei-de-vie şi avinului sau mustului la Daco-Geţi şi alte ramuri tracice. De altfel zona Traciei este vestită în Antichitate pentru vinurile sale.
Îngroşarea sau întărirea vinului prin îngheţare, folosită de Geto-Sciţii amintiţi de Ovidiu Naso, este o tehnică avansată, astăzi din păcate puţin folosită în afara marilor producători.
Sabarios, care era zeu al vinului la unii dintre Traci, va fi adoptat de Greci sub numele de Dionisos.

Am amintit în mai vechiul material despre vin celebra întâmplare a tăierii viilor din ordinul lui Burebista. Am arătat atunci că nu are logică afirmaţia după care tăierea s-a făcut spre a împiedica beţia, dacă ar fi fost vorba despre o beţie obişnuită. Asta pentru că Dacilor le mai rămâneau cel puţin miedul, cidrul şi berea spre a se îmbăta, dacă îşi doreau asta. A apărut şi fantezia după care viile ar fi adus migratori în Dacia, iar Burebista ar fi tăiat viile de frica acestor migratori. Ideea este complet lipsită de temei, câtă vreme nu există consemnată nicio asemenea „invazie după struguri” sau „după vin” a vreunui popor migrator. Mai mult, tăierea are loc într-o vreme de maximă putere a lui Burebista şi de lipsă a năvălirilor străine. Singura explicaţie logică este aceea a beţiei rituale produsă de răspândirea de către grecofili a cultului lui Dionisos (Bachus la Romani) – prin coloniile greceşti de la ţărmurile Dunării şi Mării Negre. Beţie pe care Burebista şi cei din jurul său, adepţi ai zalmoxianismului – un curent militarist-ascetic – nu o puteau accepta.
Dincolo de discuţia pe temă, este esenţială existenţa largă a viilor şi facerii vinului în Dacia lui Burebista.
Sciţii şi Dacii beau vinul, de obicei, fără a-l amesteca, asemenea Romanilor şi Grecilor, cu apă. Aceasta şi pentru că vinurile nordice erau mai subţiri decât cele mediteraneene, la facerea cărora se foloseau foarte mult stafidele şi alte fructe.

Cercetările făcute asupra modelelor de struguri de pe diferite obiecte – de la ritoane la coloane din piatră – au dovedit că se cultivau atât soiuri pentru vin, cât şi pentru ceea ce astăzi numim „struguri de masă”.

Romanii, ei înşişi crescători de viţă-de-vie şi iubitori de vin, încurajează vieritul sau viticultura în Dacia Romană. De altfel frunzele de viţă-de-vie şi strgurii sunt des întâlniţi atât în arta romană păgână, cât şi în cea creştină.
În timpul lui Decius (240-251) Dacia este văzută în primul rând ca sursă de grâu şi struguri sau vin.

Deşi lucrurile nu sunt limpezi în această privinţă, se pretinde că unele soiuri – precum Gordin [2], Braghină, Crâmpoşia, Negru şi altele – ar data cel puţin din vremea Daciei Romane, dacă nu chiar mai de demult.
Sigur este că de la cosoare la centre de vinificare, urmele arheologice din secolele II-VI d.Chr. mărturisesc şi ele, alături de alte surse, o cultivare extinsă a viţei-de-vie.
Chiar şi în timpul dominaţiei hune asupra unei părţi din Dacia, acolo există vii întinse.

Atât uneltele viticole – mai ales cosoare -, cât şi ornamente şi vase atestă preocuparea pentruviţa-de-vie şi în secolele de după invazia slavă (din 602 şi după).
Pârvan priveşte chiar această lucrare drept esenţială pentru supravieţuirea autohtonilor, vinulfiind un fel de „valută forte” pentru migratori.
Chiar şi specialiştii maghiari – precum Herczeg Mihály ori Kazal Zsigmond – pun începuturileviticulturii din Ungaria înainte de stăpânirea romană în zonă şi subliniază continuitatea acestei îndeletniciri din Antichitatea până în epoca modernă.

Deja în secolele XII-XVI vinurile româneşti, fie produse în hotarele Coroanei Maghiare, fie în părţile libere ale Daciei – Ţările Româneşti Muntenia şi Moldova – sunt cunoscute în străinătate până departe. Polonia, Ungaria şi Veneţia sunt principalii cumpărători, urmaţi de Genova şi chiar de Turci, care „uitau” adesea de oprirea de la vin a religiei lor.
Merită amintit, ca o parte a unei continuităţi străvechi, faptul că tradiţia romană ca la facerea mustului să se dea de băut oricui a fost ţinută la Români până astăzi. Şi acum, în unele sate, se mai poftesc trecătorii să bea must sau chiar vin alături de cei care zdrobesc strugurii. În unele părţi cei care cumpără struguri pentru masă ori pentru a-şi face singuri must (sau vin) primesc în dar şi o cană de must – sau mai multe. Alături de cosoarele sau cuţitele de vie româneşti, care sunt adesea identice cu cele folosite de Daci în urmă cu mii de ani, această tradiţie vine să întregească atestarea continuităţii viţei-de-vie şi întregului ethos legat de ea pe vechiul teritoriu al Daciei.
Ca o mărturie proprie, trebuie să spun că în această toamnă, în câteva sate din Judeţul Iaşi, în care m-am oprit să cumpăr struguri, am avut bucuria profundă a acestui dar frumos. O binecuvântare a toamnei, un gest binecuvântat, o mărturie a unei dărnicii şi a unui duh prin care se păstrează legătura cu Cerul, cu pământul, cu Străbunii…

 

Mihai-Andrei Aldea

[1] Există dispute faţă de etimologia cuvintelor pe care le-am notat ca de origine tracică. De cele mai multe ori acestea ţin de un fel de hiper-corectitudine ce devine falsificare. De pildă, atunci când un cuvânt se găseşte în limba română în toate dialectele (ex.: cârlig), să insişti că vine dintr-o limbă în care se ştie că a fost împrumutat din limba română (în acest caz, bulgară) este deja absurd. La fel să pretinzi că un cuvânt românesc vechi vine dintr-o anumită limbă slavă (fie ea sârbocroată sau bulgară sau oricare alta), deşi nu există în slava veche acel cuvânt. Într-un asemenea caz fie există o sursă externă (în cazurile de aici, nu există), fie este un cuvânt autohton, pre-slav. (Amintim aici că se cunosc termenii de origine germanică – chiar dacă adesea e greu de spus dacă au fost adoptate în Evul Mediu sau Antichitate -, precum şi alţii folosiţi de migratori.)  Un exemplu tipic este alacul, adică grâu de munte (un soi de grâu foarte rezistent), pe care unii hiper-corecţi îl declară ca venit din maghiară, deşi lingviştii maghiari, oricât de naţionalişti, îl consideră de origine străină. Existenţa lui boambă pentru boabă şi a formei bob arată clar un termen autohton, foarte vechi, influenţat în timp şi de slavicul boba. Nu facem aici o discuţie amănunţită pe temă, doar precizăm faptul că ne asumăm teoria originilor tracice sau traco-ilire indicate, cu amintirea disputelor etimologice existente.

[2] Chiar la nivel academic se susţine că soiul Gordin îşi are numele de la Generalul roman Gordinus, care s-a stabilit în Dacia – chiar pe lângă Dealu Mare – în secolul al II-lea d.Chr. Nu am studiat personal subiectul, astfel că redăm informaţia ca atare.

Între Latină şi Tracă sau Dacă, după Ovidiu Naso

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În secolul I d.Ch., în Sciţia Mică, la Tomis, a fost exilat un mare poet latin, Publius Ovidius Naso. Lucrările scrise de el în exil, Trista (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Ponticele) sunt strigătele poetului către lumea caldă a Italiei pe care o părăsise forţat, oglindind pe alocuri frânturi din tărâmurile aspre pe care fusese nevoit să poposească. Aceste frânturi sunt insuficiente în ele însele pentru o reconstituire amănunţită a peisajului Daciei Pontice în acea perioadă, dar arhisuficiente pentru a vedea în ce măsură Traca nordică, adică Daca sau Geta, se înrudeau sau nu cu Latina.
Şi pentru a apela direct la izvoare, iată afirmaţiile pe care le face Ovidius – excepţional cunoscător, desigur, al limbii sale natale, latina – asupra limbii geţilor şi raporturilor dintre aceasta şi latină1:

“eu cu barbarii de-aici  nu pot să intru-n vorbă” (op. cit., p. 69)

“rar om din ţara noastră să treacă peste mare, / Rar om să vie-aice, pe-un ţărm făr’ de liman! / Dar, ori va şti greceşte ori limba cea din Laţiu / (Mai drag mi-ar fi aceasta din urmă s-o aud) … “ (op. cit., p.72)

“S-asculte-a mele versuri şi să le înţeleagă, / De i-aş citi din ele nu-i nimene pe-aici.” (op. cit., p.76)

“Şi numai traci pe-aice şi sciţi s-aud în juru-mi, / mai aş putea în limba cea getică să scriu” (ibidem)

“Cui să citesc eu însă din versurile mele? / Căci pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!” (op. cit., p.78)

“Nu-s chinuit atât de frigul care-i veşnic, / De glia care-i arsă de gerul cel cărunt, / De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră, / Şi care biruit-a şi vorbele greceşti…” (op. cit., p. 102)

“Puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get. / Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” (op. cit., p. 110)

“Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime / Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.” (op. cit., p.115)

“Ah, ca să uit durerea din inima mea tristă, / Şi boii cei sarmatici i-aş pune eu la plug, / Aş învăţa şi limba de care ei ascultă” (op. cit., p. 145)

“Pe voi vă ştiu acuma şi geţii şi sarmaţii […] / Căci eu, de-atâta vreme, şi limba le-o vorbesc” (op. cit., p.180)

“De au cumva cusururi [versurile], să nu te miri de ele, / O, Carus, căci poetul aproape că e get. / Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic, / Cuvintele barbare le-am pus în vers latin! / A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi: / Aici, între sălbatici, am nume de poet […] / Când le citi-i poemul, scris, vai! în altă limbă…” (op. cit., p.220)

Sublinierile ne aparţin. Ele ne dovedesc fără urmă de îndoială că limba geţilor era cu totul alt idiom decât limba latină vulgară sau cultă. Nu numai că nu ştia limba latină nimeni – poetul ducându-i evident dorul – dar nu exista nimeni care să ştie nici cel mai obişnuit cuvânt latinesc. Ori dacă, după cum visează protocroniştii, “găină” ar veni nu din latină ci din getă, şi la fel “ţară”, “apă”, “pâine”, “câine”, “bou”, “vacă” ş.a.m.d., iar aceasta pentru că latina vulgară şi geta ar fi fost aceeaşi limbă, nu ar fi putut Ovidiu să scrie ce a scris2. Când sunt diferenţe dialectale nu poţi spune “ Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” Când sunt doar diferenţe dialectale – şi câte asemenea diferenţe erau chiar în Italia! – nu poţi vorbi de “altă limbă”. Cel mult ai spune, cum spune Ovidiu despre greacă “puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get”. Şi încă n-ai putea spune “puţini”, dacă ar fi dialect vorbit de geţii care “covârşesc pe greci”3.

Este evident, prin urmare, că o afirmaţie ca cea a pretinsei identităţi dintre latină (fie ea şi vulgară) şi tracă ori getă, lipsită de orice urmă de atestare istorică dar contrazisă de izvoare de mare autoritate4 nu se poate accepta nici măcar pe post de ipoteză.

Mihai-Andrei Aldea

1 După traducerea lui Teodor Naum, Publius Ovidius Naso – Scrisori din exil, Ed. Mondero, Bucureşti, 2000

2 nu ar fi putut scrie căci minciuna nu l-ar fi putut ajuta, ci din potrivă, i-ar fi făcut rău; de altfel, în poemul adresat lui Graecinus, el ia drept martor pentru adevărul descrierilor sale chiar pe fratele lui Graecinus, Flacus, ce fusese pro-pretor în Moesia – care includea atunci şi Sciţia Mică – şi care cunoştea bine regiunile pontice; este de altfel de remarcat că el îl ia drept martor pentru asprimea oamenilor şi a climei şi pentru renumele său cel bun, dar nici o clipă pentru diferenţa de limbă: aceasta era ştiută de toţi.

3 op. cit., p.110

4 am apelat doar la Ovidiu, dar sunt şi alte asemenea izvoare ce arată clar diferenţa categorică dintre latină şi tracă (de exemplu, Dicţionarul lui Hischios din Alexandria, care traduce în elină cuvintele scito-trace folosite în dramaturgie; în acest Dicţionar se pot constata fapte de limbă edificatoare pentru deosebirile dintre latină şi tracă)