Un om avea doi fii.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: ”Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”.
Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: ”Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!”
Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: ”Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.”
Şi a zis tatăl către slugile sale: ”Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; și aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!”
Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: ”Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos”.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.
Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: ”Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat”.
Tatăl însă i-a zis: ”Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
(Evanghelia după Luca 15.11-32)

Încerc totdeauna să ascult cuvântul lui Dumnezeu ca pe îndrumare, ceea ce vă îndemn și pe voi.
Prin acest cuvânt al lui Dumnezeu, adică, aflăm ce trebuie să face, care simțiri și gânduri sunt bune și trebuie să stăm în ele, care fapte, simțiri, gânduri și vorbe sunt rele și trebuie fugit de ele.
Se poate spune că este o viziune pragmatică. Se poate spune și că este o viziune utilitaristă, ce caută de-a dreptul felul în care să folosim cuvântul Domnului. În loc, ar zice unii, să ne desfătăm de dulceața lui, să ne minunăm de înălțimea lui și așa mai departe. Dar cum să ne desfătăm de dulceața lui fără trăire? La ce folosește minunarea de înălțimea lui fără făptuire? Sau sunt acestea cu putință?

Să ne gândim la un munte dintr-o pictură sau fotografie. Îl vedem și ne desfătăm de frumusețea lui, ne minunăm de înălțimea lui și așa mai departe. Cât de adevărate și roditoare sunt aceste simțiri ale noastre? Și să ne gândim la cel care se duce la acel munte și încearcă, după puterile lui, să îl colinde și să îl urce. Chiar dacă nu a ajuns mai sus de poalele lui, l-a cunoscut mai bine decât cei care l-au privit în oglindirea picturii sau pozei!
La fel este și cuvântul lui Dumnezeu: doar munca și lupta de a-l trăi deschide loc harului înțelegerii și simțirii adevărate. Chiar dacă doar am încercat să-l împlinim, dar nu am reușit, tot suntem mai aproape de el decât cei care îl privesc intelectual și estetic de departe.

Să luăm deci această pildă, pas cu pas.
Un om avea doi fii – ne spune Domnul.
Deci prima învățătură este aceea a multitudinii armonice.
Dumnezeu este al unicității, dar nu al singurătății.

Și tatăl, și fiecare dintre cei doi fii, sunt unici. Dar toți sunt oameni și, mai mult, o familie. Vedem astfel că Dumnezeu pecetluiește și unicitatea fiecăruia, dar și nevoia fiecăruia de ceilalți. Prin lucrarea Sfintei Treimi lumea a fost umplută de lucruri unice, dar care sunt, totodată, dintr-o familie cu altele, dintr-un neam cu și mai multe, și tot așa. Creația este caracterizată întru început, prin multitudine armonică.
Așa erau Adam și Eva la început: deosebiți, fiecare unic, dar în armonie, într-o familie. Până când Eva s-a hotărât să stea fără Adam, să lucreze și să trăiască singură, sau și singură.
La fel se întâmplă și aici!

Unul dintre cei trei, cel mai tânăr – așa cum și Eva era mai tânără decât Adam – vine la tatăl său și îi zice: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!
Se cuvine să ne întrebăm: i se cuvenea vreo parte din avere?
După dreptate, nu, nu i se cuvenea: era averea tatălui său. Iar înțelesul cererii, pe care mai fiecare cititor o intuiește, este de fapt acesta: Tată, dă-mi partea din avere ce mi s-ar cuveni ca moștenitor după ce mori!
Însă tatăl fiind viu – și Dumnezeu veșnic este viu – ce parte din avere i se cuvenea fiului cel tânăr? Nimic, bineînțeles. Chiar nimic!
Însă tatăl – fie pământesc, fie ceresc – este plin de milă. Și împlinește cererea nedreaptă: împarte averea sa ca și cum ar fi murit. Și dă celui tânăr partea pe care ar fi moștenit-o.

Desigur, tatăl fiind viu, averea creștea cu fiecare an. Așa cum Dumnezeu fiind viu, Împărăția Cerească mereu crește, și ar fi crescut și Lumea Materială dacă fiul risipitor nu o supunea răului. Ca urmare, contabilicește vorbind, fiul cel tânăr are o primă pierdere: pierde tot ce ar fi câștigat prin răbdare, ascultare și împreună lucrare cu familia sa.
De aceea nici nu face față ispitelor și încercărilor, mai apoi, căci nu are alături aliați: tovarășii de desfrânări nu sunt niciodată prieteni adevărați, totdeauna te lasă la greu.
Vedem această pierdere a fiului cel tânăr, cu toate cele care urmează, la mulți dintre cei de astăzi. Căci își irosesc darurile primite de la Dumnezeu în desfrânări, departe de familie, în cine știe ce anturaje. Ba chiar vedem cum cei care au făcut așa în tinerețe, deși au pierdut, își încurajează copiii să facă asemenea! La fel cum a făcut Eva: a mâncat din fructul cunoașterii binelui și răului, a văzut că nu a făcut-o dumnezeie, ci doar i-a adus răul; dar s-a dus repede să îi dea lui Adam, ca să fie și el vinovat împreună cu ea. „Justificările” nu înseamnă nimic: este ceea ce ți-a făcut ție rău; deci de ce ai da și altuia? Și mai ales cuiva drag!
Totuși, așa se întâmplă. Căci omul uită că ceea ce a primit a primit nu pentru că i se cuvine – cum spune tânărul acesta rătăcit, cum adesea ne mințim noi înșine. Ceea ce avem am primit din munca, bunătatea și mila lui Dumnezeu, din munca și bunătatea înaintașilor.
Căci dacă cineva are înaintași răi, aceia vor risipi în desfrânări. Și vor lăsa moștenire sărăcie și boli. Și nu vorbesc aici, așa cum ar crede mulți, de bogăția milionarilor și miliardarilor. Nici măcar de bogăția așa-zisului om obișnuit – care are totuși o stare mai bună decât majoritatea bogătașilor din trecut. Căci bogăția cea adevărată este înțelepciunea: ea este mai scumpă decât argintul și prețul ei mai mare decât al celui mai curat aur și mai prețioasă decât pietrele scumpe (Pilde 3.14-15). Deci dacă înaintașii sunt răi, pot lăsa ca moștenire căruțe de aur și care de pietre scumpe, moșii peste moșii, bijuterii grămadă și hambare și corăbii; căci vor lăsa moștenire și păcate, patimi și slăbiciuni prin care urmașii nu doar că vor pierde averile, dar mai ales își vor pierde sufletele, ca și înaintașii lor. Și zadarnic vor cere, ca bogatul nemilostiv lui Avraam, ceva prin care să își izbăvească urmașii pe care i-au întărit în răzvrătire: căci aceștia s-au învățat, după pilda lor, să asculte de cel rău și să își astupe urechile la glasul îngerilor, al sfinților și al lui Dumnezeu Însuși.
Așa se întâmplă cu cel care își adună comori sieși și nu în Domnul se îmbogățește (Luca 12.21). Și este ceea ce a făcut acest frate mai mic, răzvrătit față de familia sa și față de Dumnezeu: s-a proclamat posesor al averii pe care trebuia să o îngrijească pentru Dumnezeu și urmașii săi. Căci orice avere pe care o primim este ca o investiție pe care Domnul o face în noi ca noi să înmulțim binele. Iar el a luat-o ca și cum ar fi pentru el însuși, despărțindu-se de Dumnezeu și familia sa, ca să își facă poftele.

Deci, luând averea s-a dus printre străini.
Câți nu fac așa?

Căci le dăruiesc părinții, cu și fără măsură, antrenamente și meditații, haine și încălțăminte, mâncare și vitamine, și tot ce pot să le dea mai bun. Ca să fie copilul sănătos și puternic, fericit și priceput. Iar tânărul ia aceste averi părintești fără nicio răspundere, ca și cum ar fi ale lui și de la el. Și le risipește cu străinii: cu fățarnici prieteni care îl învață să fumeze, să se drogheze, să facă desfrânări, să se uite la toate mizeriile și minciunile, să își disprețuiască părinții trupești și duhovnicești. Această disprețuire este plecarea într-o țară străină. Care se întâmplă, din păcate, zi de zi: mulți copii și tineri de astăzi trăiesc într-o lume pe care părinții nu o cunosc. O lume plină de aroganță prostească, de culori strălucitoare care acoperă golul și mizeria. O lume plină de curvie și perversiuni, de droguri și mizerie. Și sunt învățați, acești copii, în jocurile online pe care le joacă, în chaturi și rețele de socializare, că toată această destrăbălare prostească și distructivă îi face superiori. Și că părinții care nu știu de ea sunt înapoiați, învechiți, proști. Iar dacă părinții știu de această lume și își previn copiii împotriva ei, sunt tratați ca dușmani și îngropați în insulte.
Am văzut asemenea tineri risipitori după câțiva ani: tăvălindu-se de durere în spitale, în boscheți sau în canale, rupți de suferință, măcinați de boli. Sau, în cazurile aparent bune, răpiți de cine știe ce sectă în care munceau ca sclavii pentru binele unei corporații guvernatoare despre care nu știau mai nimic. Așa cum tânărul din pilda Mântuitorului ajunsese să îngrijească porcii într-o sărăcie mai cruntă decât a animalelor.

În fața acestui tablou cumplit, mulți se întreabă: de ce nu se trezesc? De ce nu se întorc spre părinții trupești, dar mai ales către cei sufletești? De ce nu vin să se spele, să se curețe prin Sfânta Mărturisire, ca să fie îndreptați și vindecați?
Durerosul răspuns este: din mândrie prostească.

Le vine greu să își recunoască greșeala, mai ales în fața celor care îi iubesc.
Îmi spusese un bătrân cândva: ai grijă de cei care ți-au greșit, că greu te iartă, dacă te iartă vreodată.
Și după ani de zile am înțeles: da, de prea multe ori ne este mai greu să îi iertăm pe cei cărora le-am greșit decât pe cei care ne-au greșit. Iertându-i pe cei care ne-au greșit ne simțim mai buni. Dar să ne plecăm în fața celor cărora le-am greșit înseamnă să ne smerim – și împotriva smeririi se înalță viforul mândriei noastre cu furie și disperare.

Și dacă, totuși, ne cerem iertare?
Diavolul șoptește: nu poți fi iertat!
Dumnezeu spune: pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară! (Ioan 6.37)

Fiul cel risipitor a avut, în adâncurile disperării, străfulgerarea de înțelepciune: sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15.18)
Se împlinește aici cuvântul Domnului din prisosul inimii grăiește gura (Matei 12.34).
Fără să își dea seama, fiul cel tânăr și-a mărturisit căderea și întunecarea, căci a zis, sculându-mă. Într-adevăr, cufundarea în patimi este și ca o prăbușire în adâncuri, și ca o cufundare în somnul negru al morții sufletești. Iar întoarcerea către părinte, către duhovnic sau, altfel spus, către Dumnezeu, este trezire și ridicare, este trecerea din întuneric la lumină, din moarte la viață.

Și dacă acel copil pierdut vine către părintele său, ce se întâmplă?
Părintele îl aștepta, deci încă departe fiind îl vede tatăl său și îi aleargă în întâmpinare, plin de milă (Luca 15.20).
Așa s-a întâmplat și atunci când, săturându-se de încrederea în propriile puteri și în viclenii, de desfrânări și răutăți, Evreii și Neamurile au început să caute pe Domnul – dintre Evrei mulți încercând să ducă o viață curată, după puterea și priceperea lor; iar dintre Neamuri, mulți devenind prozeliți într-o sinceră căutare a Dumnezeului Celui Viu. Atunci a alergat Părintele Ceresc înspre ei, și i-a îmbrățișat și i-a sărutat, cum este scris:

Pământul lui Zabulon și Pământul lui Neftali înspre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor: Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare, și celor care ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit! (Matei 4.15-16)

Să ne gândim câtă durere și cât zbucium avea în suflet acel tânăr risipitor!
Batjocorise respectul cuvenit tatălui; îi ceruse moștenirea ca și cum acela ar fi murit; o luase și fugise de el și fratele său în străinătate. Apoi, cu străinii, risipise averea părintească în desfrânări, disprețuind învățătura tatălui său și cuvântul lui Dumnezeu. Și, cum era de așteptat, ajunsese cu animalele, tăvălindu-se în mizerie și sărăcie.
Venea acum, cu hainele rupte și murdare, cu mirosul de cocină de porci, cu stomacul ars de foame, cu mădularele subțiate de păcate, la cel pe care îl părăsise și îl disprețuise.

La fiecare pas diavolul îi spunea: nu te va ierta! nu poți fi iertat!
Și pașii i se poticneau, după cum se vede din aceea că tatăl cel bătrân a alergat în întâmpinarea lui, iar el nici nu mai putea să meargă să-și întâmpine tatăl! De ce? Pentru că îl măcina deznădejdea. Deznădejdea, care este o prostie abisală prin care diavolul mândriei pe mulți i-a înșelat. Este o prostie abisală, pentru că de vreme ce dragostea dintre oameni acoperă mulțime de păcate (I Petru 4.8), infinit mai mult acoperă dragostea lui Dumnezeu!
Cum ar putea să nu-l primească pe cel întors Acela Care a venit ca lumea să aibă viață, și să aibă din belșug (Ioan 10.10)? Când El Însuși sufletul Lui și L-a pus ca să îi mântuiască pe cei care Îl caută! (Ioan 10.11-18)

Ești împuțit, zice diavolul, oricui i-ar fi scârbă de tine!
Dar iată, cel murdar de scârna porcilor este întâmpinat și îmbrățișat de tatăl său și îl sărută. Nici vorbă de scârbă, nici cuvânt de respingere. Diavolul se arată mincinos, iar dragostea biruiește.

Ești zdrențăros, zice diavolul, ești cu totul sărac, desculț și de rușine, nimeni nu te-ar primi și nu ar sta alături de tine!
Dar iată, cel zdrențăros și sărăcit este primit cu dragoste, i se dă haină nouă, încălțăminte nouă și inel în mâna sa. Și se face petrecere pentru el, cu friptură bună, cu jocuri și cântece. Nici vorbă de dispreț, nici urmă de rușinare! Diavolul e dovedit mincinos, iubirea triumfă.

O, de ne-am aduce mereu aminte de acestea! Și mai ales atunci când demonul trufaș al deznădejdii ne atacă sufletul!
Căci nu există păcat și cădere pentru care Dumnezeu să nu aibă vindecare și mângâiere, câtă vreme omul se întoarce la El! Și nu există om întors la El pe care Dumnezeu să nu-l primească!

Deci, am văzut rădăcinile căderii: mândria, despărțirea de părinți și mai ales de Părintele Ceresc, mutarea între străinii care ne mint că ne iubesc și ne fac să ne risipim în desfrânări.
Am văzut și roadele căderii: păcate, patimi, sărăcie sufletească, mizerie, boli, foame nesfârșită, însingurare și pustiire.
Și am văzut și lupta cu deznădejdea, precum și nesfârșita milă iubitoare a lui Dumnezeu.
Ajungem acum la două mari lecții ale acestei pilde: judecata nedreaptă a celui bun și arvuna harului pentru începători.

Fiul cel mare a fost drept și bun.
A rămas cu tatăl său, nu și-a primit partea sa de avere, ci a lucrat mai departe, ostenindu-se mereu.
El a văzut durerea tatălui său atunci când fratele și-a cerut moștenirea, ca și cum părintele i-ar fi fost mort. I-a văzut durerea atunci când același frate și-a adunat averea și a fugit cu ea printre străini. I-a văzut așteptarea neîncetată. I-a văzut durerea la fiecare știre despre desfrânările și risipirile prostești ale fiului fugit. I-a văzut zilnicele ieșiri pe drumul pe care putea să vină, dorul de a-l vedea înapoi. I-a văzut durerea cănd răutatea a adus vestea căderii fiului risipitor printre cele mai de jos slugi, în sărăcie și spurcăciune. Și iar, i-a văzut nesfârșita răbdare în așteptarea celui plecat.
Totodată, el, fiul cel mare, muncea.
Muncea zi de zi, se ostenea mereu.
Ca un om care, de ceva vreme venit în Credință, se tot ostenește să se curețe.

Și cel care a făcut aceasta, știe cât de greu vine, pentru noi cei prea mândri, curățirea. Căci azi ne spală puțin harul lui Dumnezeu, ne bucurăm o clipă de puritate, și până seara iar ne-am murdări. Și o luăm de la capăt, zi de zi. Citim Psalmi și facem rugăciuni; ascultăm cuvintele Sfinților, ca să ne învățăm cu Binele. Facem milostenie și ne străduim să fim iertători. Încercăm să trăim Sfânta Liturghie și, dacă se poate, primim cu frică și bucurie Sfintele Taine.
Și încercăm, nedumeriți dar dornici, să păstrăm și să înmulțim harul care este în noi. Mereu căzând, mereu ridicându-ne. Mereu voind să ajungem la curăție, la nepăcătuire, la viața cea sfântă. Și mereu descoperindu-ne foarte departe de acestea. Dar o luăm de la capăt, în fiecare zi, căci așa ne învață Tatăl nostru cel ceresc, așa ne-a spus Iisus Christos Domnul, că
Împărăția Cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea! (Matei 11.12)
Și, iată, în vreme ce noi ne ostenim și ne chinuim cu încredere în Cel care ne-a poruncit această străduință și silire de sine, vine și păcătosul abia pocăit – și care nici nu înțelege prea bine ce este pocăința, ce este îndreptarea.
Și, ce să vezi?
Lumină din lumină și har peste har: cel abia venit este primit cu bucurie de preot, care îl bagă în seamă mai mult decât pe noi. În timp ce noi, după atâta vreme, cu greu ajungem la spovedanie sau să cerem un cuvânt de îndrumare, cu el preotul petrece zeci de minute și chiar ore întregi. Mai mult, binecuvântarea lui Dumnezeu se ține după acesta: nenumărate lucruri pe care cu greu le înțelegem le prinde îndată, gustă bucurii harice pe care noi abia dacă le mai știm, are parte de minuni de ne încearcă invidia.
Unde este dreptatea?! – ne vine să urlăm către Cer.
Și unii nu mai vor să se apropie. Nici de duhovnic, nici de biserică, pentru că s-au supărat că acest copil risipitor – bărbat sau femeie – primește atâtea. Iar ei, nici măcar un ied ca să se bucure cu prietenii lor.
La prima vedere plângerea poate să pară dreaptă. Căci așa este nedreptatea omenească, în ochii celui care o are parte mai dreaptă decât dreptatea lui Dumnezeu.
Căci ostenindu-se cu devenirea sa întru Duhul Sfânt, Creștinul a uitat că a fost altoit în Viță și că este parte a trupului al cărei cap este Christos.
Iar cel abia întors, este o mlădiță slabă, abia pe cale să fie salvată. Ce trebuie îngrijită ca să poată fi altoită în Viță, căci fără îngrijire și sprijin nu se poate prinde, ci cade și se usucă.
Sau este ca un organ singuratic, ce trebuie transplantat. Are nevoie să fie ținut în condiții speciale, să fie însoțit de multă delicatețe, de tratamente și îngrijire, căci altfel va cădea din trup și va putrezi.
În ispita sa cel bun își vede osteneala și vede binecuvântările fiului risipitor. Dar uită să îi vadă acestuia slăbiciunile și înstrăinarea – care nu s-au vindecat încă, ci doar sunt biruite de dorul revenirii la părinte și familie. De aceea e nevoie și de ieșirea înainte; e nevoie și de îmbrățișare și de sărutare; este nevoie și de haină, și de inel, și de încălțăminte; este nevoie și de mâncarea cea bună și de petrecere. Ca sufletul să nu mai fie rănit de deznădejde, ci hrănit de dragoste. Ca să treacă de la mizerie la curățenie, de la sărăcie la bogăția duhovnicească. Și pentru ca să treacă de la petrecerile desfrânării la cele ale iubirii familiale, la agapele mântuitoare ale Bisericii.
Doar așa va putea face față la cele ce urmează.

Căci haina nu se păstrează curată și întreagă de la sine, ci prin osteneala purtătorului.
Inelul nu rămâne pe deget la cel care stă printre străinii furi, ci la cel care este așezat printre ai lui
Încălțămintea nu stă bună și folositoare în picioarele care rătăcesc drumul.
Iar cel care nu este hrănit nu are putere de muncă.
Ostenelile fratelui mai mare devin și ostenelile fratelui mai mic, deși acesta încă nu are avere – căci trebuie să și-o construiască prin munca sa, prin roadele sale.
Iar fratele cel mare, cel credincios părintelui în toate, are deja moștenire bogată, fiind împreună locuitor cu tatăl său în bunătățile acestuia.

Și, până la urmă, ce este cu adevărat prețios?
Pe de-o parte, scris este:
Iată acum ce este frumos și ce este bun, decât să fie frații împreună! (Psalm 132.1 ș.u.)
pe de alta, stă scris ca primă și ultimă și deplină binecuvântare
Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, și El va sălășlui cu ei, și ei vor fi poporul Lui și Însuși Domnul va fi cu ei! (Apocalipsa 21.3)

Și aceasta spune și tatăl din pildă, care este Tatăl Ceresc, fiului cel mare:

”Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15.32)

Este aici o învățătură pe care am primit-o în suflet la puțină vreme după ce am venit la Credință.
Căci am auzit pe mulți vorbind care este mai mare dintre duhovnicii vremii, și care este mai mare dintre Sfinții Bisericii din Ceruri.
Și privind puținul har pe care îl puteam vedea, puțin din Lumina cea Minunată a Răsăritului Celui de Sus, cutremurat de fericire, m-am întrebat:
Ce însemnătate are cât de sus ori de jos ești în Biserică sau în Rai, dacă ești în bucuria lui Dumnezeu?
Și întrebându-mi duhovnicul, mi-a spus
Aceasta este calea cea adevărată, căci scris este, ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu mai bine decât a locui în locașurile păcătoșilor că mai bună este o zi în curțile Tale decât mii (Psalmi 83.11-12). Cu adevărat, pentru cel care se bucură de Dumnezeu Acesta contează, nu locul pe o scară sau alta.

Și înțelegând aceasta fiul cel mare a intrat și s-a bucurat cu tatăl și cu fratele mai mic.
Înțelegem că a intrat din faptul că nu mai este niciun cuvânt în pilda lui Iisus după cuvântul tatălui – iar dacă fiul ar fi fost răzvrătit, am fi aflat că nu a primit cuvântul și a căzut. Așa însă, înțelegem că, înțelepțindu-se, a înaintat în iubire cuprinzând în ea și pe fratele ce se întorsese.
Așa cum și cei care sunt în Biserică trebuie să îi primească pe cei care se întorc.

Închei acest cuvânt amintind de faptul că Domnul nostru Iisus Christos cuvântează despre tată și cei doi ca despre o familie: tată și doi fii, frate mai mare și frate mai mic. Aceasta este adevărata multitudine armonică sau, cum zic unii astăzi fără să înțeleagă ce spun, unitatea în diversitate: familia.
Aceasta pentru că cei care cu adevărat Îl iubesc pe Dumnezeu sunt o familie, sunt frații și copii ai Sfintei Treimi.

Însingurarea din multe biserici, nepăsarea dintre credincioși, ba chiar ostilitatea față de cei necunoscuți, uneori chiar furia față de cei care nu cunosc obiceiurile locului – și nici nu au cum, căci sunt nou veniți – sunt mai rele decât supărarea fratelui cel mare. Ele trebuie să fie un teribil clopot de alarmă pentru clerici și popor deopotrivă: sunt semnele celor care nu știu să fie împreună în Domnul, simptome ale formalismului, fariseismului chiar. Și trebuie luptat împotriva lor cu toată hotărârea.
Căci aceia care nu știu să fie o familie în obștea unei bisericii pământești nu vor putea să fie o familie nici în obștea Bisericii Cerești. După cum este scris
Noi știm că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte (I Ioan 3.14)
și iar
cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I Ioan 4.20)
De aceea să ne ostenim să fim aici, pe pământ, familiile sfinte ale lui Dumnezeu, acolo unde ne aflăm. Și vom auzi la Judecată cuvântul
Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău! (Matei 25.21, 23)

Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea