Etichetă: Nicolae Ceauşescu

Cei întorşi în Ţară. Jurnal COVID-19

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Tricolorul

S-a întâmplat în adolescenţa mea – în anii în care Ceauşescu încă stăpânea România – să merg într-o tabără în care erau şi copii din alte ţări. Propriu-zis, nu erau în tabăra noastră, dar locurile de joacă erau comune. Desigur, erau copii tot din ţări socialiste, ca şi noi. Unii din Polonia – stăteau mai departe de noi. Unii, se zicea, din Bulgaria, dar cumva nu i-am întâlnit. Poate nici nu erau şi doar aşa se spunea. În sfârşit, mai erau unii din Cehoslovacia – astăzi împărţită în Cehia şi Slovacia. Aceştia erau mai aproape de noi şi am început să vorbim între noi într-un amestec între propriile graiuri şi, respectiv, rusă, franceză şi engleză. Mai vorbeam, mai ne jucam, fiecare cu ale lui.
În tabăra noastră, de Români, am văzut şi un grup mai mic ce părea să stea departe de noi, ceilalţi. „Ce-i cu ei?” – am întrebat. Mai erau pe acolo unii copii de nomenclaturişti ce stăteau cu nasul pe sus şi se deosebeau de restul. Doar că ei nu stăteau în grup… Cei care se puteau aduna cu alţii ajungeau oricum să stea cu noi toţi. Băiatul pe care l-am întrebat, mai mare, mi-a răspuns: „Sunt Unguri. Din Mureş, Harghita şi Covasna.”. „Bine„, m-am mirat eu, „dar de ce stau aşa, deoparte?„. „Nu ştiu româneşte.” mi-a răspuns el. „Sau nu vor să vorbească româneşte.” a adăugat.
Curiozitatea m-a chinuit toată viaţa. Aşa că m-am dus la ei şi i-am salutat aşa, mai ardeleneşte. „Servus!„. „Servus!” au răspuns ei, în cor. „Ön magyar?„, mă întreabă ei. Eu, convins că m-au întrebat dacă ştiu limba maghiară, răspund „Nu ştiu!„. Ei încep să râdă în hohote. De fapt mă întrebaseră dacă sunt Ungur… 😀
Unul dintre ei, un blonduţ de undeva din sau de pe lângă Vlăhiţa – dacă îmi mai aduc bine aminte – a binevoit să-mi explice întrebarea şi răspunsul. Am râs şi eu. Vorbea foarte greu limba română şi era singurul care putea să spună o frază în română. Ceilalţi doar înţelegeau. Bine şi aşa! Am început să discut cu ei folosind un amestec de cuvinte din ce limbi se nimerea – şi o gramatică, bineînţeles, extrem de originală. Până la urmă, am ajuns să tot stau de vorbă cu băieţelul blonduţ – iartă-mă, frăţioare, nu mai ştiu cum te cheamă! Era şi el pasionat de exploratori, ca şi mine, doar că în vreme ce eu ştiam exploratori români, francezi sau britanici, el ştia doar exploratori unguri. Dar mulţi şi grozavi! Cei mai grozavi, după el.
Ne întâlneam câte o oră, la amiază, când ar fi trebuit să dormim. Şi cumpăram – azi eu, mâine el – nişte bomboane cu mentă ca să ne împăcăm limba înnodată de atâtea străinisme. Ne mai certam pe cine a fost primul în Transilvania, ne împăcam visând la călătorii pe Amazon sau în insulele din Chile, în Tibet sau pe urmele lui Mowgli…

Într-o zi, spre seară, mai pe la sfârşitul taberei, aud nişte exclamaţii şi icnete care, deşi într-o limbă străină, erau uşor de recunoscut: unii se băteau. Curios – v-am spus că am o prea mare curiozitate încă de mic? – desigur că m-am dus să văd ce e. Şi mi s-a suit sângele la cap. Câţiva din băieţii din Cehoslovacia îl înghesuiseră pe blonduţ şi îi cărau „castane”, ghionturi şi chiar şuturi. „Ce faceţi, bă?!!” – am urlat furios. În româneşte. Se pare că m-au înţeles şi probabil că eram vânăt de furie, că s-au speriat. Au încercat să-mi explice că e Ungur şi au ei ceva cu Ungurii. Şi că eu sunt Român, deci de ce apăr un Ungur? Nu mai ştiu în ce limbă le-am zis, nu ştiu dacă au înţeles, dar le-am spus aşa: „Aici e România, nu Cehoslovacia! O fi el Ungur, dar e Ungurul nostru, nu al vostru. Căraţi-vă!” Au plecat. Blonduţul se ţinea tare, ochii încă îi scânteiau de mânie. Mic, dar bărbat. Trebuia să mergem în taberele noastre, că se apropia masa de seară. L-am salutat şi i-am zis „Nu uita că azi am luat eu bomboanele, mâine e rândul tău!”. A râs, nu ştiu exact de ce, dar mi-a părut bine.

Au trecut de atunci ani, decenii. Şi am aceeaşi convingere că fiii României trebuie să fie uniţi, să se ajute între ei. Dacă unii uită lucrul acesta este prostia lor. Dacă unii se întorc împotriva fraţilor lor Români e prostia lor. Şi prostia se plăteşte. Totdeauna, fie că ne dăm seama ori ba.

Spun asta pentru că în tot programul sau proiectul de grijă a Guvernului pentru Români, dincolo de tot felul de promisiuni cu taxele şi IMM-urile (o să vedem ce se va materializa şi ce nu), dincolo de alte subiecte, nu am văzut nimic despre Românii din străinătate şi despre Românii veniţi înapoi în Ţară.

Unii s-au întors pentru a-şi îngriji copiii sau părinţii rămaşi aici. Sau pentru a fi cu cei dragi în faţa unei calamităţi ce, conform presei de scandal, va nimici Omenirea. Alţii, în nădejdea că Ţara le poate fi adăpost – aşa cum este firesc.
Românii de aici, cei mai mulţi, i-au primit cu drag. Fraţii, copii, părinţi, prieteni plecaţi – uneori de multă vreme – şi regăsiţi, acum, la vreme de prigoană.

Au fost şi alţii – mai puţini, e adevărat – care au crezut că e acum clipa de miştouri, insulte şi şopârle. Uitând că picăturile de bani trimise de unul şi altul celor din ţară s-au adunat de-a lungul anilor într-un fluviu ce a ţinut România atunci când unii voiau s-o scufunde economic.
Chiar şi Ţiganii noştri, de ale căror „palate cu turnuleţe” (adeseori replici ale unor kitsch-uri apusene) le place unora să râdă, au adus tone de bani în Ţară. Inclusiv pentru a-şi construi şi lustrui palatele.

Nu voi sta acum să judec pe unii şi alţii care îşi varsă durerea apăsării venită de sus pe cei de alături.
Vreau doar să subliniez că în afară de cei cca. 300.000 de Români înregistraţi, cunoscuţi ca fiind în şomaj ca urmare a crizei, mai sunt cca. 900.000 de Români întorşi în Ţară. Statul trebuie să se ocupe de ei. Nu doar pentru că sunt cetăţeni români. Dar şi pentru că – cinic spus – dacă ei ajung la disperare toată societatea va fi sfărâmată de efectul disperării lor.
Aşa că, domnilor de sus, vedeţi că trebuie să aveţi grijă de toţi Românii, nu doar de cei care erau în Ţară la 1 Februarie 2020.
Uite, vă mai dau un motiv: şi ei votează.
Da?
Poate vă amintiţi şi de ei în măsurile pe care le luaţi.

Mihai-Andrei Aldea

20171210_130309_075 mic

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Nicolae Ceauşescu – rău sau bun?

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

Nicolae Ceauşescu – rău sau bun?

 

De multe ori vedem pe internet – pe „chat-uri” şi în felurite „comment-uri” – texte de felul „Băi nesimţitule/nesimţito, porcule/scroafo, ratatule/ratato etc., cine eşti tu ca să-i judeci pe alţii?„.
Evident, cel sau cea care emite mitocănia aberantă nu vede că tocmai a judecat (şi chiar a osândit) pe cel cu care vorbeşte.
Judecarea celuilalt este extrem de primejdioasă.
Nu doar pentru că de obicei cădem exact în cele pentru care îi osândim pe ceilalţi.
Dar şi pentru că nu ştim despre celălalt multe, dar mai ales felul în care îşi va sfârşi viaţa.
Saul din Tars, mare prigonitor al Creştinilor, ucigaş de creştini, se pocăişte de păcatele şi patimile sale şi, îndreptându-se, devine unul dintre Apostolii lui Dumnezeu.

Şi în cazul Nicolae Ceauşescu lucrurile trebuie judecate cu înţelepciune, fără patimă.
Sunt mulţi care spun „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”, „ăştia nu pot nici să vopsească ce a construit Ceauşescu” şi altele asemenea. Ori chiar, patetic, „i-am ucis ca pe câini şi acum suntem sfâşiaţi de hiene” şi altele asemenea.
Reacţia celor care cred că Ceauşeştii meritau ucişi este ceva de felul „Comuniştilor!”. Sau şi mai urâtă, încât nici nu merită redată.
Dar care este adevărul?
A fost Ceauşescu rău? A fost bun?

Pentru a înţelege adevărul trebuie să lăsăm deoparte mărunţişurile, fie ele şi „picante”. Şi să mergem la esenţă.
Comunismul este rău.
Este un fapt clar: oriunde a fost instaurat comunismul lucrurile au mers rău economic şi social, s-a instaurat dictatura şi s-a distrus cultura, s-a recurs la genocid. Nu există ţară comunistă în care să nu se fi manifestat aceste elemente rele, chiar cumplite.
În drum spre locul de execuție Nicolae Ceauşescu a cântat Internaţionala (imn mondial al extremei-stângi, fie ea comunistă ori socialistă – tot un drac).
Nicolae Ceauşescu a murit strigând „Trăiască România Socialistă şi independentă!„.
Aceste gesturi sunt până la urmă mai importante decât crimele (asasinatele și genocidul) pe care Nicolae Ceauşescu le-a făcut cu mâna lui sau prin mâna altora de-a lungul anilor.
Pentru că ele pecetluiesc susţinerea de către el, până la moarte, a unui sistem criminal, monstruos, inuman.

(O paranteză! Am văzut de curând un text de genul „I-am ucis ca pe câini [pe Ceauşeşti] şi acum suntem sfâşiaţi de hiene„. Eu nu ştiu câţi dintre cei care postează, preiau, apreciază etc. asemenea texte au fost implicaţi în arestarea Ceauşeştilor şi Procesul de la Târgovişte. Cred că niciunul. Oricum, în imensa majoritate cei care postează, preiau, apreciază etc. asemenea texte nu au avut nicio implicare în arestarea, judecarea şi executarea Ceauşeştilor. Şi atunci de unde această blamare colectivă, de unde această iraţională (delicat spus) asumare a vinovăţiei pentru un fapt cu totul străin?
Din gândire comunistă!
În Comunism toate realizările sunt meritul Partidului, Conducătorului iubit şi, eventual, aparatnicilor – membrilor de partid. Nereuşitele, nu, niciodată. Vinovăţia este externă şi, dacă nu este aruncată pe străini, dacă lipseşte un anume ţap ispăşitor, trebuie musai asumată colectiv. Toţi plătesc pentru ea!
Ca urmare, deşi Ceauşeştii au fost ucişi de ai lor – că, de!, cine seamnă, se adună – trebuie convinşi Românii să se simtă vinovaţi. Şi să creadă că e drept ca PSD-ul, UDMR-ul, USR-ul, PNL-ul şi alte asemenea grupări să îi vândă, să îi jupoaie, să îi masacreze.)

Se face o confuzie între ceea ce s-a construit sub Nicolae Ceauşescu şi eventualele calităţi ale acestuia.
Este ca şi cum cineva ar lăuda lagărele de concentrare naziste ori sovietice pentru realizările în muncă ale deţinuţilor!
Da, Nicolae Ceauşescu s-a folosit de munca deţinuţilor lagărului comunist România pentru a construi şi unele lucruri bune. Aşa cum s-a folosit de munca aceloraşi pentru a face lucruri rele. Dezastrul ecologic şi umanitar de la Copşa Mică este un exemplu de distrugere şi crimă ceauşistă printre multe.
Beţia, curvia, hoţia, amoralitatea, făţărnicia – iată câteva dintre elementele fundamentale ale omului nou construit de Comunism în România. Cu directa participare – deci nu doar complicitate, ci chiar conducere – a lui Nicolae Ceauşescu.

Încearcă unii să-l apere de toate crimele comise sub conducerea sa cu cele mai absurde pretexte: „nu ştia”, „i se raporta altceva şi astfel era păcălit”, „era manipulat”.
Păi dacă este aşa, înseamnă că nu are niciun merit în realizările vremii! Că neştiind, fiind păcălit şi/sau manipulat, înseamnă că realizările aparţin altora, nu lui!
Logic, nu?
Pentru cine vrea să gândească logic.
Dar dincolo de fractura de gândire mai este un fapt: Ceauşescu ştia. Ştia foarte bine. Sunt mii şi mii de documente clare.
Şi dacă nu ar fi ştiut, n-ar fi contat nici cele bune sau rele, dar tot ar fi contat mărturisirea de credinţă finală, comunistă, prin care singur s-a osândit. (Pentru cine nu îşi închipuie că ar fi fost bun Comunismul.)

Da, Nicolae Ceauşescu a încercat să impună România pe scena mondială. De ce? Pentru că era „a lui”. Pentru că astfel se impunea el pe scara mondială. Nu pentru că o iubea!
De unde ştim asta?
Pentru că a distrus sistematic tot ceea ce era fundamental românesc, tot ceea ce era esenţial pentru existenţa în prezent şi viitor a Românimii şi a României!
A distrus satul românesc, inima vieţii româneşti.
A continuat distrugerea demnităţii româneşti, element esenţial pentru instaurarea Comunismului – căci Comunismul este religia complexaţilor (şi mai ales a complexaţilor furioşi).
A distrus mai departe, asemenea înaintaşilor săi de stânga, Cultura Română Veche.
A distrus clăcile şi le-a transformat în munca forţată numită „muncă patriotică” şi „muncă voluntară”.
A distrus şezătorile şi le-a transformat în şedinţe de partid.
A distrus horele şi le-a transformat în discoteci.
A deschis larg porţile deznaţionalizării totale, limitând conştiinţa naţională la „adeziunea faţă de Partid şi Conducător”!

Atunci când vedeţi tineri şi bătrâni distruşi de băutură, tâmpiţi de muzică ieftină şi tăvălindu-se în patimi să vă amintiţi că ei sunt oamenii noi obţinuţi de Regimul Ceauşescu. (Adevărat, în continuarea celor dinainte. Dar, cel puţin la fel cu acelea, tot regim antiromânesc – şi despre asta e cuvântul de faţă!)
Nicolae Ceauşescu a distrus Istoria Românilor.
Am mai vorbit despre asta, cine este interesat poate căuta materialele pe acest blog.
După modelul Karl Marx, Nicolae Ceauşescu a duşmănit Ortodoxia, încercând să o scoată din inima şi gândirea Românilor.
Cum a spus Mihai Eminescu?
„Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc.” (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)
sau
„Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (ibidem)
Este o realitate pe care o uită mulţi astăzi, aşa cum i-a învăţat Ceauşescu însuşi – care îl lăuda pe Eminescu dar ura Biserica.
E drept, aşa cum unii încearcă să-l scoată pe Stalin creştin – ba chiar sfânt -, la fel se încearcă şi cu Ceauşescu. Dându-se ca exemplu faptul că au făcut uneori parastase familiei lor.
Acest act ceauşist – real – dovedeşte iarăşi făţărnicia şi neomenia Comunismului, dictaturilor. El şi apropiaţii lui puteau să facă acest gest – de „tradiţie”, de „obicei”, cum îi spuneau ei. Dar dacă alţii era prinşi făcând parastase ori alte slujbe, erau pedepsiţi crunt! Perversitatea acestei purtări şi gândirii, folosirea fără ruşine a unor legi total contradictorii – iată alte otrăvuri pe care le îndurăm şi astăzi!

Nicolae Ceausescu 02.jpg
Nicolae Ceauşescu zâmbind fericit sub o stemă sovietică pe care scrie, totuşi, „România”, sub un steag sovietic pe care scrie, totuşi, „P.C.R.” şi un tricolor mânjit de stema sovietică pe care scrie, totuşi, „România”.
El ne explica ce bine trăim în vreme ce noi sufeream de foame, frig, sărăcie, lipsă de libertate. Dar trebuia să ne consolăm cu „politica externă măreaţă” ceauşistă.

Aceeaşi duplicitate exista în toate laturile vieţii în vremea Regimului Ceauşescu.
„Ei se fac că ne plătesc,
Noi ne facem că muncim!”
iată doar unele dintre creaţiile folclorice ale acelor timpuri ce arată făţărnicia, necinstea, hoţia devenite molimă naţională. Sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu!
La televizor se pretindea decenţă, dar petrecerile comuniste erau pline de deşănţare, după model sovietic. Sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu!
Public se vorbea despre libertate, dar turnătorii foşgăiau peste tot şi Internele loveau mereu ba pe unul, ba pe altul, pentru vreun banc politic, o părere nepotrivită, Doina lui Eminescu sau orice altă literatură interzisă.
Etc., etc., etc.

Mii de patimi iubite de extrema-stângă au fost susţinute de Regimul Ceauşescu. Cel care avea puterea să lupte împotriva lor, să le limiteze, chiar să le elimine. (Pentru că, oricum, avea toată puterea!) Dar scopul extremei-stângi, scopul Regimului Ceauşescu era chiar acesta: un popor alcătuit din oameni dacă nu imbecilizaţi măcar inerţi, dacă nu inerţi măcar mânaţi doar de patimi convenabile politic.
Fără această pregătire ceauşistă a poporului tovarăşii lui Nicolae Ceauşescu, adică Iliescu, Brucan, Roman şi ceilalţi, nu ar fi putut să pună mâna pe putere niciodată. Venirea lor – şi toate durerile pe care le ducem de atunci încoace – i se datorează major lui Ceauşescu.

Şi toate aceste roade otrăvite ale Ceauşismului încă nu ar fi de ajuns ca să îl osândească, dacă înainte de moarte s-ar fi pocăit de ele!
Dar nu s-a pocăit!
Şi acest lucru este pentru veşnicie!
Erou pentru Comunism, el rămâne până dincolo de moarte un duşman la Românilor şi Neamului Românesc.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Aş merge din nou (II)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Tricolorul

(partea întâi aici)

Sunt, astăzi, 30 de ani de când a izbucnit Revoluţia Română din Decembrie 1989 şi la Bucureşti.
Am fost în stradă, am strigat din tot sufletul Jos Ceauşescu, Jos Comunismul, Libertate şi Vom muri şi vom fi liberi.
Aş merge din nou.

Sunt unii – şi, din păcate, nu puţini – cei care spun că nu a fost revoluţie. 
Una dintre uriaşele patimi comuniste a fost ceea ce putem numi „valoarea de clasă”. Adică măsura omului după apartenenţa de clasă, nu după ceea ce era el – după priceperea lui, hărnicia lui etc.
Ceauşescu a fost icoana comunistă a acestei patimi: era „primul inginer” (deşi era bâtă în domeniu), „primul miner” (deşi era bâtă în minerit), „primul constructor” (deşi era bâtă în domeniu), „primul agricultor” (deşi era bâtă în domeniu) etc., etc.
Este adevărat, Ceauşescu avea talent de conducător, talent prelucrat în Uniunea Sovietică după Al doilea război mondial şi folosit pentru propriile pofte megalomanice. Dar acest talent nu poate ţine loc priceperii într-o meserie sau alta, într-o ştiinţă sau alta, în artă sau morală sau religie. Ca urmare, cu tot talentul său de conducător, Ceauşescu a săvârşit crime uriaşe: a nimicit satul românesc (un genocid tot mai uitat!), a distrus bălţi şi lacuri şi alte zone de luncă vitale pentru piscicultura românească, a otrăvit aerul cu o poluare aproape unică, a prăbuşit moralitatea socială (fără de care nicio societate nu poate funcţiona bine) etc. Ca urmare, a izbutit să transforme România într-o ţară impunătoare extern, însă distrusă interior. Şi s-a prăbuşit.

Şi astăzi, la 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, foarte mulţi urmează modelul comunist, modelul ceauşist.
Fraze precum „în Decembrie ’89 nu a fost revoluţie, ci lovitură de stat„, ţin de incultura arogantă comunistă.
Care ne poate bântui uneori – şi în unele privinţe – pe toţi; dar împotriva căreia trebuie să luptăm cu toată fiinţa noastră.

Să vedem definiţia cuvântului „revoluţie” în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române:

REVOLÚȚIE, revoluții, s. f. I. 1. Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți. 2. (Pop.) Răscoală, revoltă. 3. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. ◊ Revoluție industrială = procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini. II. 1. Mișcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊ Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Var.: (înv.) revoluțiune s. f.] – Din fr. révolution, lat. revolutio, -onis, germ. Revolution.

Să vedem definiţia cuvântului „revoluţie” în Micul Dicţionar Academic:

revoluție sf [At: LEON ASACHI, B. 72/10 / V: (înv) ~iune, (îvr) răzv~, ~lâție, rivoluție, rivul~ / Pl: -ii / E: lat revolutio, -onis, ger Revolution, fr révolution] 1 (Șîs ~ socială) Proces de transformare prin care se realizează înlocuirea unui anumit mod de organizare economică, socială, politică etc. cu o altă formă de organizare. 2 Mișcare colectivă organizată care are ca scop cucerirea puterii politice într-un stat Si: insurecție. 3 (Pop) Răscoală (1). 4 (Fig) Schimbare, transformare radicală (într- un anumit domeniu). 5 Schimbare geologică a scoarței terestre. 6 (Ast; șîs mișcare de ~) Mișcare periodică a unui corp ceresc care parcurge o traiectorie închisă, o orbită. 7 (Îvr) Mișcare de rotație a unui corp ceresc împrejurul axei sale. 8 (Gmt) Mișcare de rotație a unei figuri împrejurul unei axe. 9 (D. suprafețe sau corpuri geometrice; îla) De ~ Care este generat prin rotația unei drepte, a unei curbe sau a unei figuri geometrice în jurul unei drepte fixe. 10 (Fiz) Mișcare a unui corp care parcurge o curbă închisă. 11 Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. 12 (Sil) Perioadă de timp de la nașterea unei păduri până la exploatare.

Dacă trecem peste definiţiile din ştiinţele naturii, vedem că revoluţie este orice proces de înlocuire – puternică – a unui sistem social, politic sau economic printr-un alt sistem, o altă formă.
Ceea ce s-a şi întâmplat în Decembrie 1989!
Deci, a fost revoluţie!

Ceea ce vor de fapt să zică cei care nu cunosc înţelesul cuvântului „revoluţie” este că au ajuns la putere alţii decât ar fi vrut ei.
Că în loc să vină un anumit curent politic – după înclinaţiile politice personale ale vorbitorului – au venit bolşevicii lui Brucan, Iliescu şi Roman (toţi vinovaţi de crime cumplite împotriva României şi a poporului român).
Dar asta nu înseamnă că nu a fost revoluţie!
Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, paradigmatică pentru revoluţii în general şi pentru cele comuniste, bestiale, inumane, în special, a avut numeroase schimbări de conducere. Şi, implicit, de politică internă şi externă, de politică economică şi culturală etc. Aceste schimbări ţin de definiţia revoluţiei, ca urmare nu pot fi folosite pentru a nega revoluţia căreia îi aparţin. Decât prin folosirea total greşită a termenului.

Desigur, neştiinţa nu este un mare păcat, sau chiar nu este păcat, dacă (a) nu este însoţită de trufie (aroganţă) şi (b) nu este din vină proprie acolo unde nu are voie să fie.

Altfel spus, dacă cineva nu ştie cum se taie lemnele, nu are un mare păcat, ba chiar niciun păcat, dacă (a) nu se apucă să explice cum se taie lemnele şi, (b), nu este tăietor de lemne.
Pentru că, evident, în cele două cazuri deja face un (mare) păcat.

Comunismul i-a învăţat pe oameni că părerea lor este un adevăr absolut, atâta vreme cât nu contrazice Conducerea (pe atunci Partidul Comunist, astăzi U.S.R., P.S.D, Iohannis şi alţii asemenea).
Această idee comunistă domină majoritatea sufletelor din Republica România.
Şi face ca cercetarea lucrurilor (poruncă biblică!), sincera căutare a adevărului, să fie un fel de legendă, eventual lozincă, dar niciodată practică reală.
Şi, tot comunist, vinovaţii sunt alţii. 

Mă aştept ca tot mai mulţi să ne acuze, pe cei care am fost la Revoluţia din Decembrie, vii sau morţi, pentru toate relele post-decembriste.
Aşa cum tot mai mulţi spun că nu a fost revoluţie.
Deja s-a început.
Deja se dă vina pe dărâmarea dictatorului scelerat Nicolae Ceauşescu pentru ceea ce s-a întâmplat cu România după aceea. De parcă plecând paşnic s-ar fi schimbat ceva în bine! Dimpotrivă, s-ar fi schimbat în rău!
Dacă nu se ieşea în stradă în Decembrie 1989, dacă se lăsau „mişcările” pe seama zecilor de mii de agenţi străini, România ar fi fost în mai puţin de o lună sfărâmată, împărţită între statele vecine, distrusă.
Ieşirea în stradă a Românilor, rezistenţa lor faţă de chemarea trupelor sovietice, rezistenţa lor chiar în faţa manipulărilor şi loviturilor F.S.N. a salvat România!
De frica unui necontrolabil război civil, care s-ar fi putut extinde ca focul în U.R.S.S. şi Peninsula Balcanică, cei care plănuiseră distrugerea României… au amânat-o. Şi încă este amânată, nu s-a renunţat la ea.

Am avut prilejul să citesc, printre altele, reproşurile diasporei maghiare faţă de conducerea Ungariei pentru că nu a invadat Ardealul, aşa cum era planul.
Am avut prilejul să văd harta în care Dobrogea trecea la Bulgaria, Moldova şi Maramureşul care ne-au mai rămas la U.R.S.S., Crişana şi Transilvania la Ungaria, Banatul fiind împărţit între Iugoslavia şi Ungaria etc.
Şi ies la iveală tot mai multe documente despre acest plan genocidar, de distrugere a României, pregătit încă înainte de anii ’80 şi pus în mişcare prin 1985.

Dar chiar şi dacă nu ar fi existat acest plan, dacă nu ar fi existat această implicare externă, tot merita ieşit în stradă. Cu toată primejdia.
De ce?
Pentru libertate, pentru Ţară, pentru Neam, pentru Dumnezeu.

Noi, atunci, ne-am făcut datoria.
Restul ţine de ceea ce a făcut – mai ales la vot – majoritatea.
Şi pentru că atunci mi-am făcut datoria, aş merge din nou.
Dacă eu fac ce trebuie, dacă fac binele pe care îl pot face, răul pe care îl fac alţii este vina lor; iar eu am sufletul curat şi împăcat.

Mihai-Andrei Aldea

Icoana Craciun 01

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

România sub comunism. De unde au?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sună telefonul la Securitate:
– Tovarăşi, vedeţi că vecinul de la noi de pe scară, de la etajul 3, şi-a făcut cafea!
– Păi… care e problema? – De unde au cafea?
– A, da! Aveţi dreptate! Venim imediat.
După o vreme, sună iar telefonul la Securitate:
– Tovarăşi, aveţi grijă, că vecinul de la etajul 2 şi-a făcut friptură!
– Păi… care e problema?
– De unde au carne?
– A, da! Aveţi dreptate! Venim imediat!
După o vreme, sună iar telefonul la Securitate:
– Tovarăşi, vedeţi că vecinii de la parter mănâncă!
– Păi… care e problema?
– De unde au?
– A, da! Aveţi dreptate! Venim imediat!

(pas cu pas, „progresele economice unice în lume” din timpul dictaturii lui Nicolae Ceauşescu făcuseră să dispară de pe piaţă, pas cu pas, tot mai multe alimente; cafeaua era un lux – se bea un amestec de ovăz şi alte cereale cu urme de cafea (produs botezat popular nechezol) -, carnea era un lux – două ore la coadă pentru 1 kg de carne erau o victorie şi un timp foarte scurt -, laptele, brânza şi ouăle erau un lux, chiar şi pâinea a ajuns, până la urmă, să se dea pe raţie, ca în vreme de război, deşi erau anii 1988-1989)

(P.S. Pentru un asemenea banc se putea face uşor puşcărie, sau măcar câteva săptămâni de arest cu bătaie şi alte tratamente preferenţiale.)