Câteva gânduri despre legea pentru „starea de alertă”

Câteva gânduri despre legea pentru „starea de alertă”

I.
A trecut de Senatul (zis al) României proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19
Desigur, din acest titlu trebuia să lipsească un cuvânt: gripă. Corect era „de gripă COVID-19„.
S-a adăugat cuvântul „unele„, deşi nu era necesar. Dacă se spunea „Lege privind măsuri pentru…” era la fel de clar.
În text s-a precizat coronavirus, când s-a vorbit despre SARS-CoV-2, deşi se putea spune virus şi nu era nicio pierdere.
Altfel spus, autorii proiectului nu s-au temut de cuvinte în plus.
Însă cuvântul gripă, absolut necesar pentru o exprimare corectă, ştiinţifică, lipseşte.
Mie mi se pare că această lipsă ţine de reflexul manipulator al Parlamentarilor „noştri”. Cu tot respectul faţă de funcţia lor, ei mi se par a fi în cea mai mare parte nişte urmaşi vrednici ai ocupanţilor sovietici din anii 1946-1989. Mai exact, sunt al patrulea val (primul a fost al simulacrelor de guverne democratice, al doilea al administrării sovietice directe – gen Ana Pauker, Nicolschi, Brucan etc. –, al treilea al unor agenţi sovietici zişi români – gen Dej şi Ceauşescu –, al patrulea al partidelor în care s-a transformat PCR-ul – adică FSN, UDMR, PDL, PSD, PNL, ALDE, PMP etc.).
Ca urmare, sunt convinşi de superioritatea lor faţă de popor şi de dreptul lor de a-l manipula şi exploata.

 

II.
Proiectul de lege era, în forma iniţială, o creaţie nazist-stalinistă de rasă pură. Era un produs perfect al gândirii de extremă stânga, cea care în numele „binelui public” a înfiinţat lagărele de concentrare naziste şi sovietice, a „purificat” societatea hitleristă ori leninist-stalinistă etc.

Precum legile naziste şi bolşevice, şi această lege este propusă pentru „interesul public general”.
Datele statistice arată că în România anului 2020, în lunile Martie şi Aprilie, au murit mai puţin oameni decât în lunile similare ale anilor trecuţi.
Nu există niciun studiu medical serios, independent, în privinţa virusului SARS-CoV-2 şi a gripei provocate de acesta (COVID-19), care să stea la baza acestei legi.
Altfel spus, legea se întemeiază – ca uriaşa majoritate a legilor zis româneşti – pe vorbele politicienilor.
Ei spun că e de rău dacă nu se face cum spun ei.
Şi lumea trebuie să îi creadă.

 

III.
Proiectul de Lege privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19 spune că „are în atenţie” şi „măsurile care au avut un impact pozitiv în prevenirea şi limitarea răspândirii” coronavirusului SARS-CoV-2.
Straniu, însă, nu se face nicio referire la Georgia (Gruzia) şi la vecina noastră Bulgaria. Care au obţinut mult mai mult în „lupta cu coronavirusul” decât statul (zis) român.
Adică, proporţional, România ar fi trebuit să aibă fie sub 50 de morţi (comparativ cu Georgia), fie sub 250 de morţi (comparativ cu Bulgaria). Ceea ce înseamnă că Guvernul, Preşedintele şi Parlamentul au administrat foarte prost gripa COVID-19 în România. (Sau mint cu privire la numărul de morţi – dar ştim că nu ar face aşa ceva, deci rezultă că sunt „doar” incompetenţi.)
Ştiţi care este singura mare deosebire între măsurile aplicate în România şi cele aplicate în Georgia şi Bulgaria?
În cele două ţări bisericile au rămas deschise şi s-au făcut slujbe în ele. Cu respectarea distanţării sociale. Şi fără ca guvernele să aibă neruşinarea bolşevică de a se amesteca în practicile cultice. Rezultatele sunt net superioare celor din Republica România.
Dar, bineînţeles, nu sunt luate în seamă.
Din grijă şi dragoste faţă de noi, cetăţenii.

 

IV.
Forma iniţială dădea Guvernului puterea totală în statul (zis) român.
Guvernul căpăta dreptul de a declara unilateral starea de alertă, când îl trăznea cheful. Desigur, cu nevoia de a prezenta pretexte pentru această declaraţie – dar cum politicienii de la noi au pretexte pentru orice (de la starea drumurilor la starea şcolilor) nu ar fi fost asta o problemă.
Din fericire, Parlamentarii ţin şi ei la putere, aşa că nu au acceptat să o lase toată Guvernului. Desigur, în numele democraţiei.
Dar, până la urmă, e bine că s-a revenit… deşi nu cu totul!

 

V.
Totuşi Art. 2, alin. (2), lasă mai departe Guvernului puterea să instituie starea de alertă „pe teritoriul unor unităţi administrativ-teritoriale„. Dincolo de pleonasm rămâne faptul că până la urmă acest proiect dă Guvernului puterea să instituie starea de alertă în toată ţara, câtă vreme o face judeţ cu judeţ.
Guvernul devine un fel de Ana Pauker sau Ceauşescu, puterile fiindu-i limitate atât de vag încât practic sunt nelimitate.
Despre separaţia puterilor în stat… veşnica pomenire!

 

VI.
Cine citeşte primul articol al Secţiunii I (Domeniul economic), nu poate să nu fie şocat de incultura celor care au redactat legea. Dar şi de faptul că Senatul (cică al) României nu a corectat exprimarea ineptă.
Art. 3, alin. (2), cuprinde o prevedere finală („cu excepţia teraselor unde se respectă măsurile de protecţie sanitară„) ce nu are nicio legătură cu restul conţinutului. De fapt această prevedere ar fi trebuit, probabil, să fie legată de alin. (1) al aceluiaşi articol. Oricum, în context este complet aberantă.

 

VII.
Art. 4, alin. (3), cuprinde una din teribilele imbecilităţi ale vremii de acum: obligativitatea de a purta mască.
Sunt de ţinut minte aici două fapte elementare:
– orice măsură medicală impusă de stat presupune studii medicale foarte serioase şi respectarea eticii medicale şi drepturilor populaţiei (inclusiv dezbaterea publică a studiilor şi măsurilor propuse în urma analizării acestora) – evident, nu este cazul;
– orice obligaţie financiară suplimentară impusă cetăţenilor, agenţilor economici etc. trebuie să fie însoţită de măsuri fiscale echilibratoare; adică dacă impui agenţilor economici ori cetăţenilor, prin lege, folosirea suplimentară de materiale medicale trebuie să asiguri scăderea impozitelor cu sumele cheltuite pentru aceste materiale – evident, nu este cazul.

 

VIII.
Art. 8, în întregime, reia Art. 4, alin. (3), extinzându-i însă prevederile extrem de larg.
Reamintesc faptul că nu există studiile medicale necesare spre a se justifica măsuri ce aduc lezare demnităţii umane şi instituie un regim de tip nazisto-bolşevic,
Totuşi Guvernul primeşte puterea de a impune, prin Ministerul Sănătăţii şi M.A.I. tot felul de asemenea măsuri.
Fără să se prevadă sancţiunile necesare pentru abuzurile săvârşite de autorităţi, sancţiuni ce sunt, normal, agravate în situaţii speciale precum starea de urgenţă ori starea de alertă.
Altfel spus, M.S. şi M.A.I., implicit Guvernul, primesc puteri discreţionare asupra populaţiei.
În numele „respectării normelor de igienă” se poate ajunge la orice fel de abuzuri şi bestialităţi. Aşa cum se şi întâmplă în toată ţara – jandarmi şi poliţişti lovesc oamenii pe stradă absolut gratuit şi… fără să fie pedepsiţi.

Închei aici, deşi ar fi multe de spus. Comunismul a făcut din cetăţenii Republicii România sclavii statului. Deşi sunt conştienţi, teoretic, de faptul că politicienii îi mint şi jefuiesc, de fiecare dată îi urmează orbeşte. Eventual urlând „puie psd”, „puie pnl” sau alte imbecilităţi şi josnicii, fără să vadă cât de bine colaborează de fapt toate partidele parlamentare la înrobirea, manipularea şi jefuirea lor.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Cu toate că ştiu că nu interesează pe nimeni, voi aminti de faptul că starea de alertă este o aberaţie neconstituţională, instituită de Guvernul Adrian Năstase (PSD) în 2004 şi întărită de Guvernul Călin Popescu-Tăriceanu (PNL+PD+UDMR+PUR+Minorităţi). Încă o dovadă directă a complicităţii reale între partidele parlamentare ce pretind electoral că sunt „duşmani neîmpăcaţi”.

lenin icoanaIcoana la care se închină în taină Parlamentarii Republicii România – cel puţin ca apartenenţă spirituală (cu puţine excepţii care confirmă regula)

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Republica România, stat multinaţional. Altă lovitură de stat

Uitaţi-vă cum limba română este înlăturată din poziţia constituţională de limbă oficială, ajungând să devină una dintre limbile oficiale din Republica România!

Mă şi întrebam ce l-a apucat pe Klaus să facă pe patriotul. El, mereu dezinteresat de Români şi ceea ce este românesc, mereu împotriva naţionalismului şi patriotismului, mereu dezinteresat de majoritate şi mereu foarte preocupat de a impune dictatura minorităţilor. Acum este clar: ca să liniştească masele şi să facă loc manevrei noului Cod Administrativ.

Unii îşi mai aduc aminte, poate, de scandalul cu introducerea limbilor minoritare ca limbi locale prin Codul administrativ. Desigur, total anticonstituţional (a se vedea Art. 13 din Constituţia României), dar într-o perfectă complicitate PNL-PSD-USR-UDMR etc.
Atunci au dormit (aţi dormit) cei mai mulţi dintre cetăţenii Republicii România.
Acum s-a ajuns la a doua fază.

Tot tacit – şi unii îşi închipuie că este o întâmplare! – tot tacit a adoptat Senatul (da, Senatul Parlamentului României), în acest an, în (încă) această lună, pe 8 Aprilie, o lege (L88/2020) care este la fel de rea ca legea privind autonomia „Ţinutului Secuiesc”. Este o nouă formă a Codului administrativ, formă prin care limba maghiară devine a doua limbă de stat iar autorităţile au obligaţia să facă epurare etnică!

Mai precis, este vorba despre o întărire (în rău) a proiectul de lege 342/2019, un proiect care se rezumă la o chestiune simplă: aprobarea sau respingerea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57 din 2019 (mai exact din 3 Iulie 2019). OUG 57/2019 are ca obiect Codul administrativ.
Frumos, nu?
Guvernul PSD din 2019 a fost foarte preocupat de buna administrare a Republicii România! Atât de preocupat încât a impus Codul administrativ prin ordonanţă de urgenţă. Era atât de urgent, încât nu putea fi aşteptată dezbaterea ca lege în Parlament!
Sau nu?
Nu. Doar că în Parlament ar fi stârnit, iar, reacţia patrioţilor români. Vom vedea mai jos de ce. Acum să vedem cum din 2019 până acum Guvernele PNL nu au avut nicio reacţie critică faţă de OUG 57/2019. Ba chiar au lăsat-o să treacă tacit, de Senat. Şi nu sunt singurii!
De pildă, unul dintre susţinătorii acestei ordonanţe de urgenţă şi al adoptării ei este senatorul PMP Bădulescu Dorin-Valeriu. Care, în armonie cu UDMR, a dat avizul favorabil din partea comisiei pe care o conducea. Asemenea şi senatorul PSD Viorel Arcaş, împreună cu senatorul PNL Romulus Bulacu, semnează avizul favorabil din partea Comisiei pentru buget… 
Pe scurt, toate partidele parlamentare cunosc şi sprijină această lege. Şi au lăsat-o să treacă. Tacit, sau explicit – prin avizele aberant favorabile pe care le-au dat.

Dar de ce este această lege rea? Pentru că transformă în lege dementa operă PSD-UDMR numită OUG 57/2019. Dar de ce este „operă dementă” OUG 57/2019? Să vedem!

I. Mitul adoptării tacite ca fleac

Mai multe voci au minţit în ultima vreme că adoptarea tacită ar fi un fel de fleac, o întâmplare. Ca şi cum Parlamentul ar fi un loc de joacă, în care mai scapă de pe teren o minge, o lege, o flegmă… Teoretic, Parlamentul este cel mai înalt for al statului (zis român), fiind esenţial pentru funcţionarea acestuia. Citez:

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. (Constituţia României, Art. 61, alin. 1)

Dacă legile trec la întâmplare prin Parlament înseamnă că s-a ales praful de stat.
Mai rău – şi doborând cu totul liniştea iresponsabilă a celor care cred că adoptarea tacită este un fleac – iată cum arată documentul de adoptare tacită a unei legi de către camerele Parlamentului:

cdep_adopta_tinutul_secuiesc
Actul prin care Camera Deputaţilor a adoptat Legea privind Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc (respinsă la Senat)
Lege342_2019_adoptata_Senat
Actul prin care Senatul transformă în lege OUG 57/2019

După cum se poate vedea, într-un asemenea act nu se menţionează nimic despre felul în care a fost adoptată legea: cu unanimitate de voturi, cu majoritate de voturi sau tacit. Se spune doar, clar, „Senatul adoptă prezentul proiect de lege„. Altfel spus, a privi adoptarea tacită ca pe un fleac este orbire totală. Adoptarea tacită este egală cu adoptarea prin unanimitate de voturi. Şi când este folosită pentru legi anti-româneşti, anti-democratice etc., este un act de înaltă trădare. Punct.

 

II. Distrugerea Constituţiei României şi a României prin L342/2019, respectiv OUG 57/2019

Conform Constituţiei României, Art. 13,

În România limba oficială este limba română.

Desigur, în clipa în care avem altă limbă oficială, impusă prin lege, înseamnă că a fost încălcată Constituţia României. Pe care şi sperjurii parlamentari, inclusiv udmr-işti, au jurat să o respecte şi să o apere.

Ce înseamnă, însă, limbă oficială?
Iată o întrebare pe care mulţi nu şi-o pun!

Conform Cambridge English Dictionary, limba oficială este

Limba sau limbile acceptate de conducerea unei ţări, care este folosită în şcoli, în justiţie etc.

Conform Macmillan Dictionary, limba oficială este

O limbă care deţine un statut special în viaţa legală, politică şi educaţională a unui loc.

Conform Oxford Reference, limba oficială este

Limba folosită în scopuri oficiale, mai ales în mediul guvernării naţionale.

Cred că este limpede:

Limba folosită legal şi permanent în mediul instituţiilor statului este limbă oficială.

Or, conform legii adoptată de Senat (342/2019), adică a OUG 57/2019, Art. 253, lit. f), Prefectul

OUG57_2019_Art_253

Conform Constituţiei României, Art. 123, alin. 1 şi 2, Prefectul este numit de Guvern şi este reprezentantul acestuia pe plan local, conducând ramurile locale ale ministerelor şi celorlalte instituţii locale ale administraţiei publice centrale. În clipa în care prefectul are datoria expresă să se ocupe de folosirea unei alte limbi decât limba română limba în cauză a devenit limbă oficială.

Pot să dau mai departe citate din aceeaşi OUG 57/2019 ce arată exact aceeaşi situaţie:

autorităţile române sunt obligate să folosească limbile minorităţilor în paralel cu limba română.

Deocamdată doar acolo unde acestea sunt 20% sau mai mult… adică în mari părţi ale Transilvaniei. Şi mai ales în acelea care încă nu şi-au revenit după genocidul hortist împotriva Românilor, Evreilor şi Ţiganilor din 1940-1944. Genocid reluat în Regiunea Autonomă Maghiară, condusă sistematic de comuniştii maghiari (fapt verificabil prin comparaţia populaţiei româneşti, evreieşti şi ţigăneşti din zonă în anul 1952 şi respectiv acum).
Deocamdată, pentru că se pregăteşte eliminarea acestei limitări. Chiar şi în această lege, respectiv în OUG 57/2019, Art. 94, alin. 2, se prevede că folosirea limbii minorităţilor locale poate fi impusă de autorităţile locale, dacă aşa vor, şi acolo unde „cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1)”. Adică şi acolo unde Ungurii sau Ruşii sunt sub 20%, dacă autorităţile sunt convinse că este bine, au puterea să impună folosirea limbii ungureşti sau ruseşti în paralel cu limba română.
Şi cât de uşor este să convingi autorităţile din Republica România!

În forma adoptată de Senat în 8 Aprilie 2020 se schimbă doar numerotaţia articolelor. Măsurile luate sunt nu doar la fel de rele, ci chiar mai rele, impunându-se obligaţii suplimentare angajaţilor statului (cică român) în folosirea limbilor minorităţilor. De acum România devine stat multinaţional. Oficial.

Pe scurt, Senatul a dat o puternică lovitură statului, încălcând prevederile Constituţiei României cu o neruşinare totală. Prin legea 342/2019, respectiv OUG 57/2019 şi prin legea 88/2020 Republica România devine, cum am arătat, stat multinaţional. În doi-trei paşi, urmează sfărâmarea ei.
Lovitura a fost dată printr-un acord între UDMR, PSD, PNL, PMP, USR etc., singura explicaţie pentru tăcerea armonioasă a tuturor acestor partide asupra legii în cauză, singura explicaţie pentru liniştita adoptare a ei.
Reacţiile „patriotice” ale politicienilor faţă de legea autonomiei Ţinutului Secuiesc sunt doar o perdea de fum. De la Klaus Iohanis la Traian Băsescu, de la conducerea PSD şi PNL până la cea a Ungariei, se joacă un teatru teribil spre a se ascunde avansarea legilor care distrug integritatea statală, lingvistică, teritorială, culturală etc. a României.

Oare când veţi înţelege că partidele parlamentare sunt doar măşti ale caracatiţei PCR-Securitate? O caracatiţă fără sentiment naţional, gata să vândă statalitatea şi teritoriul României pe bucăţi, după ce deja a vândut orice altceva putea să vândă.
Dormiţi liniştiţi, politicienii lucrează… Nu pentru voi, fiţi siguri.

Mihai-Andrei Aldea

Tricolorul

 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

Dictatura şi abuzurile. De ce trebuie să cunoaştem Istoria. Studiu de caz(uri)

abstract barbed wire black white black and white
Photo by Pixabay on Pexels.com

Un jandarm din Brăila a atacat şi umilit un cetăţean, lovindu-l cu piciorul în pulpa piciorului stâng, pe la spate, absolut nejustificat. Videoclipul, filmat de la un etaj inferior (1 sau 2), Duminică 5 Aprilie 2020, este foarte clar:

Un civil (tânăr), având alături o bicicletă, stă în faţa unui echipaj alcătuit dintr-un poliţist şi un jandarm. Aceştia par să verifice datele acestuia pe mobil – al poliţistului – şi o agendă – a jandarmului. Apoi poliţistul ţine un mic discurs şi îi face semn civilului să plece. Jandarmul se poziţionează între timp în lateral, pregătindu-se pentru atac. Tânărul ridică piedica bicicletei şi o întoarce ca să poată pleca. Poliţistul deja se retrăsese – procedură incorectă ce sugerează complicitate. În clipa în care civilul este cu spatele către jandarm acesta îi aplică o lovitură în piciorul stâng, în partea superioară (pe pulpă sau chiar la articulaţia şoldului). Civilul nu îndrăzneşte să protesteze, plecând mai departe. Jandarmul începe şi el să se îndrepte către colegul retras (strategic?). Persoana care filma strigă „Şi dacă mai era altul mai dădeai în el?” (adică „ştiind că există martori”). Întrebarea a fost un prilej pentru jandarm de a-şi cere iertare pentru agresiune şi a încerca să limiteze efectele traumatice (circumstanţă atenuantă cf. N.C.P. Art. 75, pct. (2), lit. a). Din păcate, jandarmul răspunde „Da, dădeam!”. În acelaşi timp se opreşte şi încearcă să localizeze vorbitorul. Dându-şi seama că este în bloc (şi, probabil, şi că este filmat) se întoarce să plece.

Voi preciza faptul că tipul de lovitură aplicată de jandarm este unul practicat pentru oprirea şi doborârea unei ţinte periculoase, eventual înarmate cu o armă albă. Lovitura poate avea ca efect rupturi musculare şi/sau de tendon, dizlocarea încheieturii şi alte efecte nocive datorate prăbuşirii ţintei. În acest caz ţinta – victima, mai corect spus – conducea cu mâinile bicicleta, o eventuală căzătură având un potenţial vătămător mai mare.

Înainte de a prezenta încadrarea faptelor cred că trebuie să amintesc şi de comentariile purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi (IJJ) Brăila, locotenent Sorin Neftode, aşa cum sunt prezentate de Agerpress:

Ca urmare a informaţiilor apărute în spaţiul public, cu privire la modul în care a acţionat un lucrător din cadrul IJJ Brăila, vă comunic faptul că, la nivelul inspectoratului, a fost constituită o comisie de verificare a acestor aspecte. În termenul cel mai scurt vom reveni şi cu alte informaţii, pe măsură ce le deţinem. Menţionăm că este un caz izolat şi că nu tolerăm în niciun caz un astfel de comportament abuziv„, a declarat purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei Brăila, lt. Sorin Neftode.

Sorin Neftode a precizat că, pe baza filmului făcut public, a fost identificat jandarmul care făcea parte din patrula mixtă poliţist-jandarm, dar şi tânărul care a fost lovit, fiind vorba despre o persoană majoră, care a apelat, săptămâna trecută, în mod nejustificat numărul de urgenţă 112, sesizând o situaţie falsă de contact cu o persoană infectată cu COVID-19, sesizare la care s-a ajuns inclusiv cu o izoletă.”

De observat:

  • Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor, cu toate că videoclipul constituie surprinderea în flagrant a jandarmului agresor;

  • Nu s-au luat măsuri preliminare – precum suspendarea din activitate – pentru jandarmul agresor cu toate că însuşi purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila recunoaşte că acesta a avut „un comportament abuziv”;

  • Purtătorul de cuvânt începe să deschidă calea către transformarea victimei în ţap ispăşitor, invocându-se o situaţie fără nicio legătură legală cu întâmplarea în cauză.

În comentariile postate la videoclipul ce arată infracţiunile săvârşite de jandarm există trei extremisme:

a) „poliţiştii şi jandarmii sunt răi” (adeseori exprimat foarte vulgar, chiar violent, un oarecare ajungând la afirmaţii de felul „Orice gabor mort e un gabor bun!”)

b) „tânărul e un ţigan/un infractor, deci jandarmul a făcut bine” (doar câteva voci, dar tot pute)

c) „ai altă poziţie decât mine eşti un nenorocit” (un utilizator youtube cu pseudonimul „Isaac Clarke”, susţinător al jandarmului agresor, merge până la ameninţări cu violenţa şi chiar cu moartea)

Este evident că toate aceste poziţii sunt aberante.

Există poliţişti şi jandarmi de calitate – şi cine a avut drumuri în aceste zile a avut prilejul să întâlnească asemenea oameni. Există poliţişti şi jandarmi de proastă calitate – şi acesta este un asemenea caz.

Tânărul în cauză, în ciuda încercărilor IJJ Brăila şi altora asemenea de a-l mânji este, în context, nevinovat. Etnia sa nu contează. Dacă a sunat la 112 crezând sincer că a intrat în contact cu cineva bolnav de COVID-19 este nevinovat. Iar încercarea IJJ Brăila de a-l învinovăţi pentru asta este o descurajare a cetăţenilor de a suna la 112. Este, adică, infracţiunea de favorizare a răspândirii bolii! Dacă s-a dovedit că a sunat „la mişto”, trebuia pedepsit conform legii. În amândouă situaţiile nu există nicio legătură corectă între cele două întâmplări.

Mai există unii care spun că „nu am văzut [în videoclip n.n.] tot ce s-a întâmplat. De unde ştim că tânărul nu la jignit sau înjurat pe jandarm?”. Poziţia este la fel de greşită şi periculoasă ca cele trei extremisme arătate mai sus. Există un principiu fundamental: cercetaţi bine înainte să emiteţi o părere, mai ales dacă este vorba despre viaţa cuiva. Din păcate mulţi vorbesc „deştept” după mintea lor dar absurd în raport cu realitatea. La fel şi aici. Realitatea este că pentru insulte sau injurii adresate unui jandarm sau altei persoane cu funcţii similare, faptă numită ultraj, există Art. 257 C.P. (Noul Cod Penal, care dezvoltă prevederile C.P. din 1968), în cazul particular al poliţistului sau jandarmului supuşi ultrajului aplicându-se în special alin. (4) al Art. 257. (A se vedea şi acest articol despre ultraj.)

Altfel spus, nu există absolut niciun temei legal pentru acţiunea jandarmului. Legal, aceasta este o infracţiune ce se încadrează în cea mai blândă interpretare la lovire sau alte violenţe (Art. 193 alin. (1)) care, în contextul situaţiei de urgenţă şi a mobilizării parţiale a forţelor armate se pedepseşte cu maximul pedepsei plus 2 ani de zile (adică cinci ani de zile de închisoare).

Din păcate însă, fapta este săvârşită în circumstanţe agravante, aplicându-se Art. 77 lit b) (tratamente degradante), Art. 77 lit. e) şi g), atacul fiind săvârşit profitându-se de starea de vulnerabilitate a cetăţeanului în timpul situaţiei de urgenţă, eventual Art. 77 lit. h) dacă atacul a avut loc şi pe fondul unor preconcepţii ale atacatorului privitoare la rasa, etnia, religia etc. victimei. De asemenea, fapta jandarmului se încadrează şi la Art. 297 alin. (1) şi (2), abuzul în serviciu, cu cel puţin două pedepse obligatorii, închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea dreptului de a mai ocupa o funcţie publică. În situaţia de urgenţă se aplică automat maximum de pedeapsă, adică 7 ani de închisoare, plus 2, plus o treime din celelalte pedepse. Altfel spus, atacul jandarmului cere o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 10 ani de zile şi interzicerea oricărei funcţii publice pe viaţă, deoarece agresorul a săvârşit fapta în timpul stării de necesitate, premeditat şi în circumstanţe agravante, fără a manifesta vreun regret faţă de fapta săvârşită până în acest moment şi declarând liber şi ştiind că este înregistrat dorinţa sa de a repeta asemenea atacuri.

Merită subliniate şi alte două aspecte. Pe de-o parte, fapta a fost săvârşită la câteva zile de la Ziua Jandarmeriei Române. Pata adusă de jandarmul agresor este amplificată de acest context. Pe de altă parte, intenţia legiuitorului în crearea şi organizarea Jandarmeriei Române a fost aceea de a crea şi organiza un scut împotriva dezordinilor şi violenţelor publice; iar jandarmul de la Brăila a procedat exact la ilegalităţi şi violenţe în spaţiul public. Altfel spus, jandarmul a acţionat direct împotriva voinţei legiuitorului şi a rosturilor fundamentale ale instituţiei de care, teoretic, aparţinea. Cu excepţia cazului în care intenţia legiuitorului s-a schimbat peste noapte şi a dat Jandarmeriei dreptul de a judeca pe loc şi aplica pe loc sentinţe, inclusiv prin pedepse corporale. Caz în care am fi într-o dictatură poliţienească instituţionalizată. Doar că legea a rămas, încă, aceeaşi. Dar se va aplica?

O să amintesc şi faptul că poliţistul care l-a însoţit pe jandarm este vinovat, în funcţie de context, de neglijenţă în serviciu (Art. 298 N.C.P.) sau chiar de complicitate (Art 26 N.C.P.). Acest poliţist avea datoria să stea alături de colegul său. Avea datoria să îl oprească din săvârşirea faptei şi să o raporteze de îndată. Este evident că în clipa în care un membru al unei patrule are un comportament infracţional activitatea patrulei se opreşte şi se declanşează procedurile de reţinere şi anchetă a celui care a săvârşit infracţiunea (infracţiunile). Dacă îndată după săvârşirea atacului de către jandarm poliţistul nu a raportat infracţiunea (avea telefonul la el, avea staţie etc.), este evident vinovat de complicitate şi de omisiunea sesizării organelor judiciare (Art. 263, cu circumstanţă agravantă, pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 7 ani; datorită stării de necesitate se aplică maximul pedepsei la care se adaugă 2 ani. Altfel spus poliţistul este pasibil de 9 ani de puşcărie. Singura scuză ar fi să dovedească faptul că a fost în imposibilitate de a observa fapta şi de a auzi schimbul de replici între persoana care a filmat şi jandarmul agresor.)

Deşi în mod normal acţiunea juridică este declanşată de plângerea părţii vătămate în contextul stării de urgenţă se aplică sesizarea din oficiu a organelor de anchetă M.I. şi a Procuraturii – ceea ce nu s-a întâmplat, conform declaraţiilor oficiale.

Îmi cer iertare celor pe care această mică expunere juridică i-a plictisit. Ea este, totuşi, absolut necesară, pentru că trebuie să vedem gravitatea faptei, spre a putea înţelege mai departe gravitatea reacţiilor oficiale faţă de asemenea fapte.

Este evident pentru orice om raţional şi echilibrat că fapta aceasta va apăsa asupra tuturor jandarmilor şi poliţiştilor care îşi fac datoria corect, conştiincios, fără abuzuri.

Dar!

Dar constituie această faptă „o excepţie”, aşa cum afirmă purtătorul de cuvânt al IJJ Brăila? Sau este una dintre multe?

Trebuie să spun că în aceste zile am început să aflu despre tot mai multe gesturi incorecte din partea patrulelor. Pot înţelege faptul că cei care le alcătuiesc sunt oameni şi sunt obosiţi. Dar asta nu înseamnă că ai dreptul să îţi reverşi oboseala, nervii etc. pe cetăţenii pe care ai jurat să îi aperi. Şi, evident, nu îţi dă dreptul să săvârşeşti, voit, conştient, planificat, atacuri asupra civililor precum cel de la Brăila! Evident, nici alte gesturi, mai puţin evidente.

Istoria ne arată că tolerarea unor asemenea gesturi duce la normalizarea lor.

Este această agresiune de la Brăila punctul în care istoricii vor putea spune: „s-a trecut la dictatura poliţienească în mod deschis”?

Sunt nevoit să menţionez aici cazul tragic de la Giurgiu, în care o bătrână de 65 de ani, cu handicap locomotor şi pensie de 700 de lei, a primit o amendă de 500 de lei. Sub pretextul că ar fi depăşit ora 13:00 impusă ca limită pentru bătrâni atunci când s-a dus să îşi cumpere pâine. Nu discut aici circumstanţele, voi prezenta numai un punct de vedere foarte interesant al Comisarului Şef Cristian Şuţă de la Poliţia Giurgiu:

Colegii mei nu au făcut decât să aplice Ordonanţa Militară.

Altfel spus, „asta e legea”. Sau „unde-i lege nu-i tocmeală”.
Pentru cine?
Doar pentru civilii fără apărare în faţa Poliţiei şi Jandarmeriei?
Sau pentru toată lumea?
Dacă ţineţi ochii pe cazul jandarmului agresor de la Brăila o să vedeţi ce se întâmplă. Şi o să ştiţi care este răspunsul.
Dacă vă uitaţi în cărţile de istorie o să vedeţi cu ce seamănă întâmplările din zilele noastre.

Cine are urechi de auzit să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În ciuda faptului că accesul liber la justiţie este, teoretic, garantat prin Constituţie (Art. 21), el rămâne, ca şi dreptul la proprietate privată (Art. 44), un ideal imposibil. Deşi se pretinde că „Nicio lege nu poate îngrădi acest drept [accesul liber la justiţie n.n.]” (Art. 21, alin. (2) Constituţia Republicii România) în realitate el este îngrădit prin excesul de legi şi proceduri de aplicare. Cine a văzut, de pildă, Codul Penal (adică Noul Cod Penal), precum şi drăgălaşul Cod de Procedură Penală, a văzut începutul accesului la justiţie în materie penală. Doctrina şi jurisprudenţa sunt alte două nivele de cunoaştere juridică, fără de care accesul la justiţie rămâne o vorbă goală. Specializarea avocaţilor se datorează tocmai imensităţii câmpului de cunoştinţe pe care trebuie să îl asimileze. Unele din sentinţele aparent aberante ale instanţelor se datorează lipsei de acces la justiţie sau, altfel spus, lipsei de pricepere în susţinerea cauzei de către una sau mai multe dintre părţi.
Explic asta spre a-mi cere scuze pentru două aspecte.
Pe de-o parte, nu am atins în text nici Art. 22 alin. (2) din Constituţie, nici alte prevederi legale aplicabile la cazul analizat. Umila mea părere este că incursiunea juridică a demonstrat ceea ce era de demonstrat chiar dacă este incompletă.
Pe de altă parte, se poate să fi înţeles greşit unul sau altul dintre textele de lege folosite. Nu am urmat Facultatea de Drept sau altă instituţie similară, studiile mele de drept se limitează la un an de drept constituţional pe vremea lui Ceauşescu (era obligatoriu dar şi interesant, cel puţin cu profesorul pe care l-am avut), la drept comercial în postliceala de la A. D. Xenopol (Bucureşti) şi la drept canonic în Facultatea de Teologie. Evident, unele cunoştinţe de Drept Roman s-au adăugat prin studiile privitoare la Istoria Romanilor. Toate, la un loc, nu valorează în context nici cât un an la Facultatea de Drept. Ca urmare, pregătirea mea auto-didactă rămâne deficitară, cu toate îndreptările şi îndrumările primite de la prietenii specializaţi în domeniul Dreptului. Apreciez, deci, orice observaţie competentă ce completează ori corectează rândurile mele.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă