”Evlavia populară sau cultul spontan, după cum arată lucrările teologice aprobate de Sfântul Sinod și înseși Hotărârile 4255/2002 și 5085/2002 ale Sfântului Sinod și alte acte sinodale, reprezintă o manifestare a Bisericii, adică a oricui este membru al acesteia: mirean, monah, diacon, preot, episcop etc.
Nu există în Biserică două tabere, două lumi paralele, una care să aibă dreptul la evlavie populară și cult spontan, iar alta care să nu aibă acest drept și să fie în poziția de „observator neimplicat”.
Nu există în Biserica lui Dumnezeu o parte care să aibă obligația de a sta încremenită, fără implicare de evlavie sau cinstire – a Sfinților, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. – sub indiferent ce pretext.
Consecințele dogmatice ale unei asemenea idei sunt de o gravitate extremă. Ele cuprind și ideea că există o stare de „obiectivitate” ce ar fi superioară trăirii duhovnicești – pentru că cinstirea Sfinților, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. sunt esențiale, imanente, trăirii duhovnicești. În Ortodoxie este imposibil de gândit o cale de sfințire, o stare de sfințenie, în care să nu existe implicarea în evlavie.”

Fragment din lucrarea Despre cinstirea și canonizarea Sfinților după rânduielile Biserici, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, Editura Areopag, București, 2024