Am hotărât să încep să postez din când în când unele comentarii ale cititorilor (care mi-au dat voie să o fac). Sper să vă placă. Pentru mine, ca scriitor, înseamnă enorm de mult!
Rândurile ce urmează aparţin unei cititoare (să-i zicem SNM) care este şi mămică de copii destul de mici. De aceea le-a citit doar volumul I şi părţi din volumul II, socotind că la 6 ani este prea mult să-l citească pe acesta în întregime (prea greu). Comentariul ce urmează vine ca urmare a încheierii de către SNM a părţii a III-a, Prin coline şi neguri!
(Să spunem SPOILER ALERT!!! ni se pare lipsit de rost, pentru că e evident că vor fi date informaţii din carte, dar… iată că am spus.)
(Editare târzie: URMEAZĂ DEZVĂLUIRI DIN PARTEA A III-A, „PRIN COLINE ŞI NEGURI„, DECI DACĂ NU AŢI CITIT-O ŞI NU VREŢI ASEMENEA DEZVĂLUIRI OPRIŢI-VĂ AICI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!)
„Aşa, am terminat cartea… E doar două şi jumătate noaptea! Mai am timp să dorm puţin şi apoi să mă trezească copiii dimineaţa şi să nu fiu în stare de nimic din cauza oboselii. Asta e, mai fac şi de-astea. Cred că ştiţi cum e. [da, ştiu foaaarte bine! n.m.]
Acum, după ce am terminat-o, pot spune mai multe.
Este enervantă.
Nu ştiu de ce multe cărţi bune sunt foarte enervante!
Povestea e frumoasă, cam fantastică, prea multe neamuri de pitici, nu-mi plac zânele (nu mi-au plăcut niciodată zânele) dar e interesantă.
Apoi, multă luptă, multă ucidere, mult sânge, moarte, atâţia oameni morţi în lupte… Şi aia, Enga, nu înţeleg ce urmărea! Să trăiască ea veşnic, cred, dar atâta răutate! Şi de unde atâta putere? Bine, eu şi în viaţa reală mă întreb de unde atâta răutate şi putere a celor răi şi mi se pare lipsită de sens. Şi ce rost are atâta răutate?
De două ori mi-a venit să plâng.
Prima oară când aţi omorât-o pe Lixăndrina (nu mă aşteptam să moară). [nu eu am omorât-o, ăia răii! n.m.] Mai exact felul în care este nevoită să moară…
Apoi, a doua oară, când aflăm că era însărcinată. Bine, la mine este de înţeles să mă impresioneze treaba asta, că eu sunt cu gândul numai la bebeluşi (din burtă sau din afara ei).
Nu-mi place lupta aia cu demonii. Nu cred că se poate lupta cu sabia cu un demon. De fapt ce înţeleg eu că a biruit arhidemonul ăla e curăţia şi iubirea, dar jocul ăla cu sabia mi se pare fără rost. Cum să tai umbrele cu sabia?
Îmi place că povestea asta, aşa fantastică cum e ea, are multe învăţături de viaţă, multe adevăruri şi lucruri serioase.„
Mulţumesc, Steluţa Nicoleta!
Pentru toate comentariile, inclusiv pentru acesta, pe care m-ai lăsat să-l public!
Şi o să răspund şi eu, puţin.
Întâi, nu eu am omorât-o pe Lixăndrina! Ăia răii au omorât-o, eu doar vă povestesc ce şi cum s-a întâmplat. E limpede?
Al doilea, mulţumesc mult că mi-ai spus că ai citit cartea până noaptea târziu, ca să te trezeşti apoi terminată de oboseală! Acum o să am mustrări de conştiinţă toată viaţa!
Sau nu?
De fapt, de atâtea ori am citit şi eu până noaptea târziu cărţile altor scriitori! Înseamnă că nu e chiar rău scrisă cartea, dacă şi tu sau alţii o citiţi noaptea… Hm… Cred că mi-au trecut mustrările de conştiinţă! 🙂
Vreau să spun că am râs citind rândurile pe care ai avut bunătatea să mi le trimiţi. Am răs, pentru că am simţit că într-adevăr cartea mea este vie şi că are locul ei în viaţa ta – şi, sper eu, şi a altor oameni. Iar acesta este rostul adevărat al cărţilor, să capete viaţă şi să fie parte a vieţii oamenilor. Îţi mulţumesc pentru această încurajare!
Nu voi răspunde la MARELE ADEVĂR cu „multe cărţi bune sunt foarte enervante”, dar sunt fericit că ai inclus între ele şi cartea mea.
Iar în ceea ce priveşte lupta cu demonii şi cum se poate să tai o umbră cu o sabie… sper să găsim răspunsul în următoarele volume…
Cu drag,
Autorul,
Mihai-Andrei Aldea
Apreciază:
Apreciere Încarc...