Etichetă: Câteva gânduri despre traducerea Bibliei

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(eseul dinainte despre traducerea Bibliei)

Atunci când ne gândim la Biblie în limba română știm că Scripturile nu au fost scrise în limba română. Și, bineînțeles, că au fost traduse în limba română din limba folosită pentru scrierea lor. Dar care este această limbă?

După cum am arătat și în primul eseu despre această idee, pentru Vechiul Testament avem în primul rând limba ebraică. Dar sunt și unele texte ce au fost scrise la început în aramaică. În Noul Testament avem în primul rând limba greacă veche, dar avem și unele texte scrise la început în aramaică.

Totodată, avem o traducere minunată a Vechiului Testament în limba greacă veche: Septuaginta.

Aceasta este o traducere făcută sub îndrumarea Duhului Sfânt, de către șaptezeci de Evrei învățați, ce foloseau greaca veche la fel de bine ca și ebraica. Minunea a fost dovedită după ce, traducând aceștia singuri Vechiul Testament, fiecare închis în casa lui, s-au adunat ca să le asemene: spre uimirea tuturor, cele șaptezeci de traduceri erau întocmai, până la ultimul cuvânt, până la ultima literă!

Ca urmare, Evreii au socotit din acea clipă Septuaginta ca fiind la fel de bună ca Scriptura (Vechiului Testament) în limba ebraică.

Mai târziu, din păcate, manuscrisele ebraice ale Vechiului Testament au fost pierdute. Iar încercările de reconstituire – din fragmentele încă existente și amintiri – ale așa-numiților masoreți, s-au făcut abia în secolele VI-X d.Chr. Când gândirea mozaică era deja dominată de idei anti-creștine, care au dus la mult subiectivism în această „refacere” a textului ebraic – în unele puncte o schimbare a textului spre a nega mesianitatea lui Iisus. S-a ajung chiar, acolo unde nu se puteau face schimbări de sens „acceptabile”, să se interzică citirea în sinagogi a textului – de pildă, părți din prooroci care prevestesc venirea lui Mesia, precum cea numită astăzi Capitolul 53 din Proorocia lui Isaia.

De asemenea, din păcate s-au pierdut foarte multe manuscrise vechi ale Bibliei în limbile coptă, aramaică, armeană etc. – atât din pricina distrugerilor aduse de Islam, cât și a extremismelor etnice grecești și evreiești.

Ca urmare, textul esențial pentru traducerea Bibliei este cel în limba greacă veche, atât pentru Vechiul cât și pentru Noul Testament.

Alături de el, unele traduceri folosesc și manuscrisele vechi de limbă coptă, latină, slavonă (bulgară veche), armeană etc.

Totuși, din păcate, cele mai multe grupuri de traducători se concentrează pe o singură limbă sau cel mult pe două – greaca veche și ebraică.

De asemenea, de cele mai multe ori traducătorii au felurite idei preconcepute despre „superioritatea originalului cutare”, despre „forma de traducere” etc. Lucru ce aduce nu doar neînțelegeri, certuri și dezbinări ale echipelor – ducând uneori chiar la prăbușirea proiectelor de traducere – ci și la subiectivismul traducerii.

Frica de Dumnezeu se cuvine să fie primul simțământ al celui care se apropie de lucrarea traducerii Scripturilor. De ce?
Pentru că orice greșeală de traducere (a Bibliei) care ține de neputințele firești ale omului – de la hotarele înțelegerii la cele ale cunoașterii – este iertată de Dumnezeu. Dar greșelile de traducere biblică ce țin de răutatea și păcatele noastre pot foarte ușor să fie de neiertat (păcate împotriva Duhului Sfânt!).

Ca urmare, după cum am arătat, se cuvine să fugim de idolatrizarea priceperii proprii și altele asemenea; toate despărțindu-ne de Duhul Sfânt, Cel care este singura călăuză adevărată într-o asemenea lucrare.

În ceea ce privește limba manuscriselor biblice, da, aceasta este în primul rând limba greacă veche. Dar, după cum am arătat,

  1. În afară de limba greacă veche mai avem Biblia în primele secole și în alte limbi – precum latina, aramaica, copta etc.
  2. Înțelegerea limbilor vechi este apăsată astăzi de faptul că nu mai sunt folosite de nimeni ca atunci, în secolul I.

Prin nepăsare față de acestea se ivesc mereu probleme de traducere. Probleme de traducere care, de multe ori, izvorăsc din câte un subiectivism neașteptat, ca în pilda pe care o vom da în următorul eseu: începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (III). Un răspuns la întrebări privind eseul anterior

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(partea anterioară: Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele)

În eseul anterior am dat o pildă pentru traducerile nepotrivite (greșite sau chiar rele): un text poetic liturgic tradus într-o formă ce strecoară erezia în locul frazei ortodoxe.
Unul dintre comentariile de îndoială sau de lămurire la acel eseu a fost postat de d-l Alexandru Miron în 4 Aprilie 2023. Și, pentru că răspunsul meu a devenit lung, am hotărât să postez aici atât comentariul, cât și răspunsul meu. Cu nădejdea că mai mulți se vor folosi de osteneala noastră pentru Adevăr.

Deci, iată comentariul și întrebările d-lui Alexandru Miron:

”Din p.d.v. literal ceea ce spuneți dvs. are sens. Înclin spre traducerea dvs. pt. că este mai lipsită de echivoc.
Însă n-aș cataloga imediat ca „erezie” varianta cealaltă.
Poate e doar o exprimare eufemistică pe care a gândit-o imnograful și a potențat-o traducătorul.
Din pudoare, din evlavie sau din alte motive. Pentru că ortodocșii și catolicii, spre deosebire de protestanți, au această sfială, această evlavie la Maica Domnului manifestată inclusiv prin limbaj. În Axion noi o numim „preanevinovată” (iar rușii „imaculată”), nu că nunta ar avea ceva vinovat sau maculat în ea.

În Scriptură de asemenea întâlnim exprimări eufemistice.

Bunăoară când “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”, e clar că nu a cunoscut-o în sensul că a făcut cunoștință cu ea ci că a făcut sex cu ea după rânduiala firii și i s-a născut astfel primul copil.

Când Noe “a băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său, iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.” – pr. Petre Semen în “Studiul Vechiului Testament” comentează că nu e vorba doar că Ham și-a văzut tatăl dezbrăcat ci că a profitat de el pentru a săvârși un lucru mult mai grav și mai hidos.

Și, în fine, al treilea exemplu, când vorbim despre plecarea fiului risipitor, Biblia de la 1914 spune: “Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s’a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări”. Pe când același text, citat în Cazania Sf. Varlaam cu trei secole înainte, este mai explicit: “Și nu după multe dzile, strânsă tot feciorul cel mai mic și să duse într-o lature departe și acolo adăvăsi avuțiia sa petrecând cu curvele”.

Deci această “neispitire” de nuntă cum apare în cântarea de la Bunavestire sau “neispitirea” de bărbat dintr-un alt canon (“Pe cea între maici Curată şi între fecioare Cinstită; pe cea Purtătoare de naştere şi Neispitită de bărbat…”) poate că vor ambele să accentueze caracterul suprafiresc al nașterii Domnului din Maica Domnului fără ca ea să fi avut contact trupesc.

Iertați dacă mă înșel.” (Alexandru Miron, 4 Aprilie 2023)

Mulțumesc și eu d-lui Alexandru Miron pentru înfățișarea acestor gânduri!

Voi încerca să le răspund pas cu pas..

1. Atunci când grăiesc cele teologice sunt stăpânit de un singur simțământ: adorarea lui Dumnezeu. Toate celelalte sentimente sunt sub îndrumarea acestuia. Dacă nu, tac până se sting.
Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1.21).
Sau, altfel spus, Teologia adevărată nu este după cum vrea sau simte omul, ci este de la Dumnezeu, întru Dumnezeu, către Dumnezeu; iar omul fie o urmează, fie rătăcește.

Ca urmare, fie că îmi place sau nu – și nu îmi place! – sunt nevoit să îi spun rătăcirii, rătăcire, sau ereziei, ereziei. Altfel devin complice la ea.

Totuși, să înțelegem: un om curat poate susține, din greșeală, o erezie.
Acest lucru nu îl face eretic.

De fapt, dacă am putea să fim sinceri, am vedea că de nenumărate ori ni s-a întâmplat acest lucru. Adică ni s-a întâmplat să susținem cu tărie lucruri greșite, chiar foarte greșite, pe care le-am crezut bune.

Deosebirea dintre Creștinul care a greșit și omul căzut în înșelare (erezie) stă în purtarea în fața îndreptării.

Primul caută sincer să se lămurească, dacă cineva – mai ales de încredere – îi spune că a greșit. El va asculta și va dezbate, dacă are alte păreri, cu deschidere și sinceritate; astfel, dacă cel din față greșește, îl (re)câștigă pentru Adevăr, iar dacă el greșește, este (re)câștigat pentru Adevăr.

Al doilea însă, adică cel care de voia lui alunecă în înșelare, sau este chiar eretic, va respinge orice lămurire sinceră. Chiar și dacă pretinde că discută, nu va asculta real argumentele, chiar și când acestea sunt cuvintele dumnezeiești ale Scripturii sau Predaniei. Și chiar atunci când adevărul este dovedit, și nu îl mai poate combate logic, argumentat, îl va respinge încă.

O pildă este Iustin Filosoful (ce a trăit între anul 100 și anul 165 după Nașterea Domnului).
Acesta a fost botezat creștinește, dar nu a avut parte decât de foarte puțină învățătură creștină. Ca urmare, în scrierile lui de apărare a Credinței și Bisericii, s-au strecurat mai multe greșeli – și nu greșeli mici!
Biserica nu a apucat să îi arate acele greșeli, Iustin fiind ucis pentru credința sa. Și atunci, văzându-i smerenia, râvna și jertfa, Duhul Sfânt nu doar că l-a primit, ci l-a mărturisit prin Biserica lui Dumnezeu ca sfânt mucenic: este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, prăznuit pe 1 Iunie.
Pe de altă parte însă, Biserica a arătat de ce acele greșeli sunt greșeli, și pot duce sau duc pe om în rătăcire.
Ca urmare, cei care după aceea le-au crezut și chiar le-au vestit, nu au fost primiți de Dumnezeu, fiind osândiți.

2. În eseul de mai sus nu am folosit termenul de „erezie” sau „rătăcire” la adresa traducătorului, decât cel mult ca una dintre explicațiile cu putință pentru această traducere greșită.

L-am folosit însă, și îl folosesc, pentru traducere însăși. De ce?

Pentru că în această privință Biserica deja a pecetluit Adevărul!

Expresia „neispitită de nuntă” este una prin care

  1. nunta (cununia) este numită ispită
  2. se induce ideea că Maica Domnului ar fi străină de nuntă (cununie) sau în afara acesteia

Biserica a pecetluit că amândouă aceste idei sunt rătăcire (=erezie)!

Iar eu nu pot și nu am dreptul să spun altceva!

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, pe oricine pretinde că nunta (cununia) ar fi o scădere, cu atât mai mult o întinare, cu atât mai mult o ispită.

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, orice încercare de a pretinde orice altă stare a Maicii Domnului în afară de cea de Mireasa lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Curata Pururea Fecioară.

Voi sublinia faptul că Biserica a avut și are de dat multe lupte cu Ereticii care profesează minciuni în aceste două privințe!

De la cei care încearcă să murdărească nunta – mai ales sub minciuna drăcească ce pretinde că unirea dintre soți ar fi o scădere sau chiar o cădere. Și până la cei care caută „soluții naturale” pentru nașterea lui Iisus, ori chiar „soluții supranaturale”, de tip dochetist1.

3. Gingășiile, spiritul metaforic, eufemismele și orice alte asemenea „chemări poetice” trebuie să fie, în Teologia adevărată, sub conducerea Adevărului, adică sub călăuzirea Învățăturii de Credință.

Ele nu au voie, în Biserica lui Dumnezeu, să fie pretext pentru schimbarea Învățăturii de Credință.

Este un fapt pe care Biserica, iarăși, l-a pecetluit de nenumărate ori.

Putem să fim înțelegători față de persoana care a făcut o greșeală de traducere, desigur.
În fapt, nici nu m-a preocupat vreo clipă cine este autorul greșelii; deci apărarea lui (ei?) în context este, zic eu, cu totul în afara subiectului.
Preocuparea este față de traducere în sine, deoarece, după cum am arătat, înțelesul ei primordial stă împotriva Adevărului.

4. Expresia a o cunoaște pe ea, pentru a deveni un singur trup cu ea, este o exprimare adevărată sau exactă, nu una „eufemistică”.

Voi sublinia nevoia, absolută, de a cunoaște și folosi cuvintele după înțelesul lor.

Conform DEX 2009,

EUFEMÍSM,eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

În cazul în discuție, în Biblie unirea trupească dintre soț și soție (a), nu are un sens „neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen” și, (b), nu are un cuvânt sau o expresie definitorie „neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă”.

Ca urmare, termenii biblici de felul a cunoaște și unire nu sunt, conform definiției, eufemisme: sunt termenii naturali, biblici, firești.

Aș putea face aici o lămurire a înțelesurilor, a pricinilor pentru care Dumnezeu a ales aceste cuvinte pentru unirea trupească dintre soț și soție (bărbat și femeie). Dar ar fi lungă și, până la urmă, în afara temei.
Esențial este faptul că termenul citat nu este un eufemism, ci ține de graiul biblic sau teologic, în care cuvântul acoperă adevăruri.

5. Cu tot respectul față de cei care susțin altceva, nu există sprijin în textul biblic pentru a pretinde că Ham a făcut ceva mai mult decât să se uite la ce nu trebuia și să să îndemne și pe alții să se uite.
Cuvintele Bibliei sunt, și aici, foarte limpezi.
Speculații pe textul biblic au fost și sunt multe; să fugim de ele, căci ne despart de Adevăr!

6. Traducerea „viețuind întru desmierdări” din 1914, traducerea lui Varlaam „viețuind cu curvele”, nu sunt textul biblic în original!

Ca urmare, nu pot fi folosite ca exemplu de „exprimări eufemistice întâlnite în Scripturi”, ci, cel mult, „exprimări eufemistice întâlnite în traduceri”.

Dacă Dumnezeu îmi va da zile și putere, nădăjduiesc să ajung și la acele puncte și să arăt cum văd eu traducerea lor potrivită.

7. Da, există în Cântarea a 4-a la Nașterea Domnului și forma greșită de traducere „neispitită de bărbat”, deși în textul original, adică în greaca veche, se spune „neștiind (care nu știe) de bărbat”.

Nu am atins și acest text pentru că, alături de altele asemenea, tinde să dovedească, din păcate, că nu este vorba doar despre un spirit eufemistic sau poetic al traducătorului. Înclinația acestor texte este de disprețuire a nunții, a mireniei, a unirii dintre soț și soție; adică spre erezii osândite de Biserică. Pare, adică, să fie un sistem, nu o întâmplare.

Dar pentru că preocuparea mea în acest șir de eseuri este traducerea Bibliei, am dorit să țin acest șir departe de teme care pot distrage de la subiect.

Inclusiv de formele de gândire catară sau monahomaniacală ce disprețuiesc, eretic, nunta și unirea trupească a soților.

Revenind la traducerea despre care discutăm: dincolo de ceea ce „poate că vor să exprime” asemenea traduceri, Dumnezeieștii Părinți ne arată că dacă înțelesul principal este greșit, traducerea este greșită.

Faptul că textul principal este greșit mi se pare deplin dovedit.

Ca urmare, cred că este nu doar de bun-simț, ci de datoria noastră creștină, să revenim la formele de traducere limpezi, firești, neîndoielnice: aici, la „neștiind de nuntă”, respectiv „neștiind de bărbat” sau „care nu știe de bărbat”.

Dumnezeu să fie cu noi!

(următorul eseu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Dochetismul este o erezie din secolul I, apărută deci chiar în vremea în care Apostolii vesteau Evanghelia. Care erezie, mai ales, pretindea că Iisus Christos nu a luat un trup omenesc real, ci doar o aparență a unui trup.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Un prim fapt care trebuie subliniat este acela că înțelesurile Scripturii sunt teandrice, adică dumnezeiesc-omenești.
Nu sunt omenești, așa cum le cred cei îndoctrinați de Comunism.
Dar nu sunt nici exclusiv dumnezeiești, așa cum cred cred cei îndoctrinați de idei puriste.
Cunoașterea lui Dumnezeu prin Biblie nu este o cunoaștere directă și nemijlocită, care este imposibilă pentru om. Este o cunoaștere mediată de Însuși ținta cunoașterii, Dumnezeu. Iar medierea s-a făcut – și se face la fiecare citire sinceră a Bibliei – prin înțelegerea deplină și dragostea desăvârșită față de om a Celui care îi este și Creator, și Purtător-de-grijă, dar și El Însuși Om – prin Întruparea Sa.

Avem în Biblie, prin urmare, un text greu de citit și de înțeles atâta vreme cât plecăm de la ideea „hai să văd eu (adică, „să judec eu”) ce scrie în Biblie!”.
Pe de-o parte, pentru că înfățișează nenumăratele probleme care au frământat – și de multe ori copleșit – mințile, inimile, sufletele a miliarde și miliarde de oameni. Și câtă vreme omul abia dacă se înțelege pe el însuși, este clar că îi va fi cu neputință să înțeleagă toate aceste probleme.
Pe de altă parte, pentru că este scrisă personal. Biblia a fost inspirată de Dumnezeu pentru fiecare om care a citit-o și o va citi. Dacă tu nu ai fi existat, Biblia nu era scrisă la fel cum este acum. Dar această scriere pentru fiecare este tulburătoare – și pentru că suntem obișnuiți să râvnim la ceea ce este al altuia, deci avem obișnuința de a o apuca pe căi ce nu sunt ale noastre.
În al treilea rând, pentru că Biblia vorbește despre realități ce ne sunt în mare parte străine: Raiul, Iadul, Îngerii, Dracii, ba chiar și sfinții, harul, feluritele stihii – din care oamenii de știință abia acum încep să înțeleagă unele lucruri – și multe altele. Ca să nu reamintim despre Dumnezeu Însuși, despre lucrarea Lui în lume etc.
În sfârșit, mai există și necazul traducerii. Și asupra acestuia ne vom apleca, puțintel, în rândurile de față!

Prima ispită, atunci când se vorbește despre traducerea Bibliei, este mitul după care ”Biblia a fost schimbată foarte mult de-a lungul vremii”. De fapt Biblia este cea mai bine documentată sursă antică. De pildă, pentru Odiseea au fost găsite de-a lungul secolelor de căutare sub 900 (nouă sute) de manuscrise, cel mai vechi fiind de la opt secole după scrierea Odiseii. Iar Odiseea este pe locul doi, după Biblie, între cărțile antice ca nivel de atestare. Prin comparație, pentru Biblie există aproape 30,000 (treizeci de mii) de manuscrise, cel mai vechi fiind de la 30-50 de ani după scrierea Bibliei. Între aceste manuscrise nu există nicio deosebire de substanță – s-a întâmplat să se uite ori să se adauge un „și” sau alt cuvânt și alte asemenea greșeli mărunte. Deci Biblia de care dispunem astăzi (în greaca veche) este aceeași cu cea de care dispuneau Creștinii și Păgânii din anul 95 d.Chr.

A doua ispită este aceea a idolatrizării originalului. Sunt destui care au convingerea că ”Biblia poate fi înțeleasă cu adevărat doar în original”. Această idee vine din etnofiletismul (extremismul etnic) al unor Greci, care a dus la o formă de extremism lingvistic – ce va aluneca apoi și la Arabi (”Coranul nu poate fi înțeles decât în arabă”, deși nu scrie asta în Coran), Evrei (”Tora nu poate fi înțeleasă decât în ebraică”, deși nu scrie asta în Tora) etc. Ideea este însă contrazisă chiar de Biblie. Pe de-o parte, părți din Biblie au fost scrise în limbi diferite, uneori și traduse în alte limbi. De pildă, Evanghelia după Matei a fost scrisă prima dată în aramaică, fiind apoi tradusă în greacă. Asemenea, Vechiul Testament a fost scris în cea mai mare parte în ebraică, puțin și în aramaică, dar în secolul al III-lea î.Chr. a fost tradus în întregime în greaca veche dând lumii Septuaginta. (După numele celor șaptezeci de învățați Evrei ce au tradus-o.) Mai mult, Biblia cere să fie propovăduită în limbile celor pentru care este vestită – după cum se vede la Faptele Apostolilor 2.1-12 ș.cl., dar și în alte locuri. Ca urmare, este firesc și de la Dumnezeu să existe traduceri, iar acestea nu trebuie disprețuite… atâta vreme cât nu sunt intenționat denaturate (cum sunt denaturate ”Biblia lui Cornilescu” sau ”Biblia Iehovistă”, în care sunt înlocuite cuvinte și expresii ca să se potrivească ideilor autorilor „traducerii”).
Mai mult, astăzi nu există o cunoaștere firească, din viață, a limbilor în care s-au scris cândva cărțile Bibliei. Schimbările din ultimele două milenii au dus la transformarea acelor limbi și a purtătorilor lor. Sensurile vechi sunt adeseori schimbate radical. Deci înțelegerea limbilor originale este ea însăși o problemă, și ca urmare și înțelegerea Bibliei în original.

A treia ispită este idolatrizarea unei traduceri. Până la urmă, cum zic frații noștri Italieni, traduttore traditore, adică traducătorul (este) trădător. Întotdeauna o traducere are și părți slabe, are locuri în care nu izbutește să redea deplin înțelesurile vechi. Mai mult, ca și textul original, și traducerile pierd în timp din înțelesuri, prin prefacerea limbii cu trecerea vremii.
Ca urmare, credința că o traducere veche, de pildă, este musai „mai bună” sau „mai adevărată” e la fel de greșită ca și aceea că o traducere nouă este musai „mai bună” sau „mai adevărată”. Se poate întâmpla să fie așa – ca fie traducerea veche, fie cea nouă, să fie „mai bună/adevărată”. Dar nu este o lege.

Ajungem aici la cel mai greu de înțeles lucru pentru omul de astăzi: nevoia harului pentru o traducere bună.
Desigur, este nevoie de cunoștințe, de multe cunoștințe. Dar acestea nu sunt și nu au fost niciodată de ajuns.

În Teologie – cea mai înaltă și mai grea știință – au fost mulți care s-au înșelat bizuindu-se pe cunoștințele lor. Și fie au lucrat în zadar – operele lor fiind lipsite de duh, deci neroditoare. Fie au lucrat spre osândă – operele lor fiind rătăcite, adică eretice. Totodată, au fost oameni fără școală, cu puține cunoștințe (lumești) care au lăsat opere nemuritoare. Proorocul Iona sau Sfântul Apostol Petru sunt două asemenea nume, dar și Sfântul Ioan Evanghelistul. Acesta din urmă a avut foarte puțină școală în înțelesul obișnuit: ceea ce prinsese la sinagogă, Sâmbăta. Și apoi cei trei ani cu Învățătorul Lumii. A fost de ajuns pentru ca, prin iubire și Duh, să urce la înălțimi nesfârșit de mari – după cum se vede din Evanghelia sa, din cele trei scrisori ale sale rămase în Biblie, din Apocalipsă.

Asemenea a fost și este și lucrarea de traducere a Scripturilor (Bibliei).
Între primele două războaie mondiale a existat o lucrare intelectuală de înalt nivel: traducerea Bibliei de Gala Galaction (Pr. Grigore Pișculescu, de fapt). Omul – de fapt, omul și echipa aflată sub conducerea sa – a(u) muncit enorm spre a face o lucrare cât mai actuală, artistică, intelectuală, perfectă… Avea un singur cusur: îi cam lipsea duhul. Sau harul. Este o lucrare ce a fost actuală, dar acum este depășită. Este o lucrare artistică, deși într-un stil azi desuet. Este o lucrare intelectuală, deși cu limite subliniate de trecerea timpului. I-ar fi rămas harul, ce nu se stinge nici în limbajul teoretic depășit al Psaltirii lui Dosoftei, nici în graiul acum arhaic al Predicilor lui Antim Ivireanul. Dar nu a avut acest har, așa încât a trecut aproape ca și cum nu ar fi fost.
La fel se întâmplă cu o mai nouă bătălie pentru traducerea Bibliei în limba română din „original”, ce s-a dat în deceniile de după 1990. Nici aceasta nu a izbutit mai mult. Căci încordarea intelectuală, oricât de puternică, sistematică, oricât de plină de dăruire, este vânare de vânt în lipsa harului.
De altfel, la fel se întâmplă cu numeroase predici care „imită” harul, și care la fel se pierd în noapte fără să lumineze. Căci Duhul suflă unde voiește El, ca Dumnezeu ce este, iar încercarea de a-L imita fără a fi cu El este în cele mai bune împrejurări zădărnicie (dacă nu osânditoare maimuțăreală, adică blasfemie).

Ca urmare, în cele care urmează ne vom apleca puțin și smerit asupra unor puncte din Biblie ce ni se par traduse nepotrivit sau greșit în limba română.
Nu avem cunoștințele trebuincioase pentru o traducere a Bibliei, nici puterea trupească pentru asemenea lucrare.
Venim, după ani de rugăciune, cu ceea ce am băgat de seamă că ar fi de îndreptat.
Alții, mai cunoscători, mai în putere, dar mai ales cu har, vor putea cerne ce e bine și rău din părerile pe care le vom înfățișa.
Și credem că, astfel, chiar și dacă greșim vom ajuta puțin, puțin de tot, la o mai bună traducere a Bibliei. Ceea ce ar fi spre mântuirea sufletului nostru… Să ne ajute Dumnezeu, și la fel pe toți cititorii!

(cu voia lui Dumnezeu, partea următoare este aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea