S-a ridica la Apus, în Cetatea Oradei, un mărturisitor, în parte involuntar, al Credinței: Părintele Ciprian Mega.
Spun în parte involuntar, pentru ultima sa mărturisire majoră nu a plecat de la dorința de a face publice unele lucruri. Sfinția Sa doar a vrut să țină buna rânduială a Bisericii lui Dumnezeu. Rânduială căreia i se arată dușmani unii din lăuntrul Bisericii.

Acum, se știe, dintotdeauna Biserica a avut de înfruntat mai mult răutățile din lăuntru decât pe cel e din afară.
Biserica este ca un spital. Îngrijirea celor bolnavi înseamnă aducerea lor în lăuntru; ceea ce înseamnă și adunarea de boli (și agenți patogeni). Ceea ce face ca rostul și prima grijă a spitalului – deci a Bisericii – să fie îngrijirea și însănătoșirea celor internați, adică a celor aflați în lăuntru.

Dar ce ne facem cu bolnavii care sunt în personalul spitalicesc sau bisericesc?
La prima vedere nu ar fi o problemă atât de mare… câtă vreme respectă regulile de siguranță.

De pildă, fiecare cleric are datoria să se spovedească.
De la hirotonirea mea în 1998 și până astăzi m-am străduit din toate puterile să nu treacă o lună fără să mă spovedesc. Aflat la pat, am rugat părintele să mă cerceteze, ca să nu mă lase nespovedit – și, pe cât se poate, să fiu și împărtășit, desigur. Iar măcar odată pe lună este un pogorământ, căci firesc este pentru cleric să se spovedească des, mai des decât mireanul; căci are mai multe de dus.
Și fără întărirea în pocăință, fără înnoirea pocăinței, în loc să ne curățim și înălțăm ne infectăm tot mai rău și ne afundăm.

Dar câți clerici se spovedesc des?
Am avut uimirea covârșitoare, mirean fiind, să aflu că sunt preoți care nu s-au spovedit de ani și ani de zile. Că sunt episcopi care de la hirotonirea lor întru arhierie nu și-au mai plecat genunchiul înaintea Domnului în Taina Spovedaniei. Și m-am cutremurat. Pentru mine, pentru ei, pentru Biserică.
Cred că Dumnezeu poate să țină în har nu doar ani, ci o veșnicie, pe cel care este lipsit fără voia lui de cele sfinte. Cei închiși, lipsiți de Spovedanie și Liturghie, de Laude și Maslu și de toate cele asemenea, nu sunt lepădați de Dumnezeu. Căci acesta plinește lipsurile care nu țin de voința noastră cea rea.
Dar atunci când de voia sa omul se lipsește de Împărtășanie, de Spovedanie, de Liturghie… se depărtează de Dumnezeu, dacă nu chiar se leapădă.
Iar în golul depărtării se strecoară șarpele cel rău, otrăvindu-l tot mai mult.

În afara Fiului lui Dumnezeu, Marele Arhiereu, Dumnezeu și om, toți clericii sunt doar oameni.
Adică au păcate și patimi. Canoanele 114, 115 și 116 de la Gangra (419), pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii, osândesc pe cei care ar pretinde că sfinții nu aveau păcate (ci doar din smerenie ar fi spus că au).
Ca urmare, doar neștiutorii și nebunii se așteaptă ca un cleric să fie perfect, să fie fără păcate.
Totuși, sunt păcate și păcate, sunt patimi și patimi. Și purtarea față de ele poate să fie cea potrivită, sau poate să fie otrăvită.

Căci este ceva să te rușinezi de păcatele și patimile tale, ostenindu-te împotriva lor. Să ai ochii ațintiți către Dumnezeu chiar și în cădere. Și altceva este să nu te rușinezi de ele, ci să te fălești cu ele. Sau, cel mult, să le ascunzi din fățărnicie, de fapt bucurându-te de ele fără rușine, alături de tovarășii de păcat și patimă.
Între cele două stări este aceeași deosebire ca între Rai și Iad. Una este viață, iar cealaltă este moarte.
Căci în ce vei fi găsit, în acelea vei fi judecat.
Cel găsit în lupta cu patimile și păcatele ca nevoitor va fi primit de Dumnezeu.
Iar cel găsit lăfăindu-se în patimile și păcatele sale, ca și cum n-ar fi mare lucru sau chiar ar fi firești, acela ca dușman al lui Dumnezeu va fi judecat.

Ca urmare, niciun binecredincios nu va căuta să iscodească păcatele și patimile fratelui său – decât dacă este doctorul sufletului aceluia, iar iscodirea este trebuincioasă tratării și vindecării.
Cu atât mai mult niciun binecredincios cleric nu va căuta să iscodească păcatele și patimile altor clerici – mai ales știind cât de ușor înșeală bârfele, mânjind oamenii nevinovați.
Dar, din partea sa, nici păcătosul (eu sau oricare altul) nu ne vom lăuda cu păcatele și patimile noastre. Dimpotrivă, vom lupta împotriva lor, cu gândul, cuvântul și fapta. Le și ne vom ironiza, ca să ne smerim fie cât de puțin. Le vom privi ca pe o povară și rană, ca pe o răutate, urâciune și murdărie. Așa cum și sunt.

Doar dracii se laudă cu păcatele lor, pentru că sunt proști: din pricina lor sunt despărțiți de Dumnezeu și Rai, și suferă cumplit, iar apoi se laudă cu cele care le aduc suferința pe care o urăsc.
Asemenea, cel care se laudă cu păcatele și patimile sale se face asemenea dracilor.
Iar clericul ce se laudă cu patimile și cu păcatele sale se face propovăduitor al răului, propovăduitor nu al lui Dumnezeu, ci al Satanei.

Părintele Ciprian Mega a început, de multă vreme, osteneala mărturisirii împotriva acestei lucrări a răului ce bântuie omenirea de la Cain și Lameh până astăzi: lauda cu răul făcut.
O osteneală ce trebuie să fie a tuturor Creștinilor, mireni, călugări sau clerici, dar mai ales a tuturor clericilor. Care să fie astfel pildă și călăuză pentru îndreptarea tuturor celor din Biserică.
Și de care fiecare ar trebui să se bucure și să se folosească.
Și la care fiecare trebuie să ajute.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, a doua parte aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea