Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

Despre canonizarea Părintelui Dumitru Stăniloae

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Dumitru Stăniloae este cunoscut mai ales ca „teolog”, în înțelesul de specialist în Teologie. Și, da, are o operă teologică uriașă, atât cantitativ dar mai ales calitativ. Una dintre cele mai scurte cărți scrise de el, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, este o lucrare atât de înaltă, atât de duhovnicească, încât citirea ei ridică mintea, inima și sufletul la înălțimi nebănuite. Și în această operă, și în altele, Părintele Dumitru Teologul folosește seriozitatea ardelenească, împreună cu o cultură vastă, pentru a exprima trăirea adâncă a unirii cu Dumnezeu – o trăire esențială pentru firea românească.

Iar aici atingem hotarul neînțelegerii în felul în care este cunoscut sau văzut Părintele Dumitru Stăniloae. Căci a cuvânta despre trăirea unirii cu Dumnezeu – am spus a cuvânta, iar nu a vorbi sau pălăvrăgi – este cu putință doar celor care trăiesc unirea cu Dumnezeu.

Părintele Dumitru Teologul, dincolo de cultură, dincolo de seriozitatea ardelenească a fiecărei făptuiri, are ca sită a cunoașterii teologice trăirea în ascultare și jertfă. El nu este unul dintre cei care și-au purtat harul hirotonirii ca pe un trofeu și ca pe o îndreptățire. El nu este unul dintre cei care și-au purtat titlurile academice ca pe o înălțare sau pecetluire a valorii. Pentru el toate au fost o adăugire la crucea pe care o avea de dus. Ca urmare, nu a putut să fie clătinat în credința sa nici de furtul acestora! Arestat, bătut, scuipat, înjurat, torturat, aruncat în celule și la izolare, Părintele Dumitru a rămas același om al lui Dumnezeu. La fel și lăudat sau bârfit, la fel în toate înălțările și încercările.

Ca urmare, canonizarea sa este firească, este un semn al sănătății duhovnicești a Bisericii din România. Doar că…
Doar că există aici o lipsă!
O lipsă dureroasă, foarte dureroasă: Maria Stăniloae.

În încercările sale Părintele Dumitru Teologul nu a fost singur. A avut alături mereu un înger în trup: Maria Mihu, devenită prin căsătorie Stăniloae.

Maria nu s-a distins prin studii și scrieri, ci printr-o trăire minunată, vrednică de Maica Domnului și de Sfânta Ana, de Sfânta Elisabeta sau de mama Macabeilor.

Atunci când soțul său a fost înălțat, ea a rămas în umbră, smerită și fericită de reușitele lui. Atunci când soțul ei a fost batjocorit, înlăturat, arestat, ea i-a rămas credincioasă, l-a respectat deplin, i-a cinstit chinurile. Acolo unde alte femei fugeau de greutăți, divorțau sau chiar își vindeau soții autorităților comuniste, Maria Stăniloae a stat neclintită în iubire, demnitate, credință.

Cei doi mucenici, Dumitru și Maria Stăniloae, au trecut prin încercări grele chiar de la începutul căsniciei. La un an după căsnicie, Dumnezeu le-a dăruit doi gemeni, botezați… Maria și Dumitru. Dar tot Dumnezeu a luat la Ceruri, foarte iute, pe Dumitru, iar după vreo patru ani, a luat-o și pe Maria. Pentru alți oameni asemenea lucruri sunt piatră de poticnire și izvor de deznădejde. Însă deși îndurerați de despărțirea de copii, Dumitru și Maria au știut că Dumnezeu cel plin de iubire i-a luat spre binele lor – al copiilor și al părinților, deopotrivă. Și s-au întărit în munca și lupta de a câștiga Raiul, acolo unde puteau să fie iarăși împreună cu toți cei dragi – de la bunii de demult până la copiii abia plecați.

Și dacă s-ar putea pretinde – deși nu ar fi adevărat – că Părintele Dumitru și-ar fi înecat durerea în muncă, ce vom spune despre Preoteasa Maria? Aceasta, casnică, ar fi fost copleșită de încercări dacă nu ar fi fost cu adevărat credincioasă! Și a fost, până dincolo de capăt.

Înălțările soțului ei nu au putut să o ispitească nici către invidie, nici către îngâmfare.

Căderile sociale ale soțului ei, aruncarea lui în temniță și celelalte lovituri ale lumii supusă răului nu au putut să o ispitească nici spre deznădejde, nici spre delăsare, nici spre necredință, nici spre trădare.

Precum Iov la vremea lui, precum Sfântul Ioan de Aur în încercările sale, și Maria Stăniloae a primit toate de la Dumnezeu ca pe trepte către Cer. Toate. Și cele bune, și cele rele.

Și, ca o adevărată icoană a soției și preotesei, i-a fost Părintelui Dumitru ajutor pe măsura sa. Căci însuși acesta mărturisea că fără soția sa, fără sprijinul uriaș pe care i l-a dat, fără modelul care aceasta a fost, nu ar fi putut să scrie ceea ce a scris.

Toți cei care au cunoscut-o mărturisesc smerenia și bunătatea Mariei Stăniloae, lumina ce o însoțea la fiecare pas.

Al treilea copil dăruit de Dumnezeu, Lidia, mărturisea despre mama sa că „era duhul cel bun al casei”. Părintele Dumitru Teologul mărturisea că „soția mea se roagă mai mult decât mine”. Iar Maria îl contrazicea, lucru foarte rar, spunând „Zice Dumitru așa, dar dânsul și când scrie se roagă”, ceea ce era de asemenea adevărat.

Mărturisesc aici o vină a mea față de cei doi, și o minune mângâietoare a lor față de mine.

Atunci când am auzit chemarea lui Dumnezeu cei doi erau în viață. Mai mult, aveam cunoscuți și prieteni cei îi cunoșteau, ba chiar unii se și spovedeau la Părintele Dumitru. Și mai mult, se întâmpla destul de des să trec pe Strada Cernica (azi, Dumitru Stăniloae). Dar, dintr-o ciudată ispită și înșelare, având o anume sfială, îmi tot spuneam „mai încolo”. Adică mă amăgeam că o să-i vizitez „cândva”; când voi fi mai pregătit, când o să simt că este bine…

Am aflat apoi, cu durere, de plecarea la Domnul a Mariei Stăniloae, în primăvara lui 1993. A fost încă o pricină să amân vizita care mi se părea și mai nepotrivită după asemenea încercare. Apoi pe 5 Octombrie același an se răspândește ca focul vestea: Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la Domnul!

Doar atunci am înțeles că și cum am fost amăgit de cel rău ca să nu ajung la acești doi sfinți. Și am încercat de atunci să țin legea de a încerca să fac binele atunci când se poate, fără amânări nepotrivite.

După ani și ani de zile, într-o iarnă geroasă, a rânduit Dumnezeu ca, neașteptat, să am timp liber – ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Era o zi de sâmbătă, soția era cu copiii la părinții ei, iar mie mi se anulase o slujbă dintre Liturghie și Spovedanii. Aveam timp cam o oră și jumătate, în care puteam să merg să mănânc și să mă odihnesc puțin. Dar am ales altceva: am „fugit” la Cernica. Simțeam mai mult ca niciodată dorința să ajung la mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae, să spun o rugăciune și un mulțumesc. Un mulțumesc pentru toate scrierile sale de care m-am folosit atât de mult! Un mulțumesc pentru pilda vieții sale,

atât de luminoasă! Un mulțumesc pentru a-mi cere iertare că nu am ajuns mai devreme!

Intrat în cimitir, în frigul acela de se lipea pielea de fierul sau de piatra pe care le atingeai, mi-am dat seama că nu știam deloc unde este mormântul! Și, ca de obicei, nu era nimeni în jur! Iar timpul era puțin, căci trebuia să mă întorc la spovedit!

Dar am simțit ca și cum m-ar trage ața către un loc dintre morminte. Am mers drept acolo, căci altceva tot nu puteam face, nu aveam cum să iau tot cimitirul la pas într-o jumătate de oră…
Și am văzut un mormânt ce mi se părea că luminează! Lumina discret, blând, însă limpede.
Ajuns la el, am văzut cutremurat că era mormântul soților Dumitru și Maria Stăniloae. Am îngenunchiat, am sărutat marginea mormântului și am simțit piatra călduță – deși era un ger foarte mare. Și am știut atunci că am fost iertat pentru nepriceperea mea, dar mai ales am știut că Dumitru și Maria Stăniloae sunt împreună, sunt amândoi sfinți.

Întors la ale mele, am căutat să aflu mai multe despre cei doi – pe care îi știam doar prin opera Părintelui Dumitru și câteva povestioare de la cei care îi cunoscuseră. Atunci am aflat cu adevărat despre viața Prezbiterei Maria Stăniloae, și că într-adevăr a fost mucenică și sfântă ca și soțul ei – deși altfel.

Întrebat dacă a cunoscut vreodată un sfânt în viață, Părintele Dumitru Stăniloae a răspuns: „Da, pe soția mea!”.

Și mă întreb, cât de drept și de creștinește, și cât de folositor este să fie canonizat singur Părintele Dumitru, fără sfânta sa soție Maria?

Atunci când tinerii caută model de familie creștină, sunt de obicei trimiși la Sfinții Ioachim și Ana sau Elisabeta și Zaharia, ori la alte asemenea pilde. Și ei spun „aceștia au trăit în alte locuri, în alte vremuri, acum este altfel”. Și mulți nu se folosesc destul.

Dar în fața unei icoane a familiei creștine precum Sfinții Dumitru și Maria Stăniloae, folosul ar fi uriaș. Pentru toți tinerii care vor să știe cum trebuie să fie o familie creștină. Și cu atât mai mult pentru viitorii preoți și viitoarele preotese, părinții duhovnicești ai următoarelor generații.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un sfânt printre noi – lansare de carte

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mai am o neliniște: să îi văd pe acești martiri
canonizați.
Părintele Iustin Pârvu

Miercuri, 6 Martie 2024, ora 18:00, are loc la Librăria SOPHIA, București, lansarea de carte pentru lucrarea Un sfânt dintre noi.

Ca de atâtea ori, Danion Vasile s-a ostenit și acum pentru a scoate la lumina cunoștinței noastre un sfânt. Un sfânt prea puțin cunoscut – ca cei mai mulți sfinți ai ultimului veac. Îngropați de circul politicii, de dreptatea măruntă, de păcatele și patimile noastre, acești sfinți sunt o mustrare grea. Căci ei dovedesc absolut că „scuzele” noastre pentru necredință sunt minciuni gogonate. Ei mărturisesc prin viața lor că s-a putut și se poate trăi Credința cu același foc precum primii Creștini.

Printre acești sfinți se numără și Părintele Constantin Sârbu.
Viața sa este o stăruitoare lucrare a binelui, o mărturisire a lui Dumnezeu prin propriile fapte înainte de cuvinte.
Au fost multe greutățile și răutățile aduse asupra sa, fie de firescul societății păgânizate, fi de răutățile unor frați mincinoși, fie de Comunism sau alți slujitori ai răului. Și le-a prefăcut în trepte către Cer, urcând mereu pe calea care duce la Viață.

Despre toate acestea, și despre altele, multe, pe care nu le-am amintit, Miercuri, 6 Martie 2024, ora 18:00, la Librăria SOPHIA, Strada Bibescu Vodă nr. 19, București.

Trufia Imnului Ungariei

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am fost întrebat repetat „unde e trufia Imnului Ungariei?” sau „de ce ziceți că Imnul Ungariei este trufaș?” etc.
Dacă întrebarea a fost pusă de Români care nu știu maghiara, sau de Unguri, am înțeles. Primii nu cunosc textul, iar ceilalți s-au obișnuit atât de mult cu trufia maghiară încât nu o pot detecta. Dar de mirare mi-a fost și îmi este că sunt Români care știu limba ungară și nu văd trufia acestui cântec (sau, mai bine zis, a versurilor lui).
Oricum, răspund aici tuturor.

Voi începe cu textul unei Unguroaice stabilite în Marea Britanie. Un text ce poate părea subiectiv în privința pozițiilor estetice prezentate. Dar pe care îl preluăm pentru traducerea în limba engleză făcută de autoare unui vers esențial.
În română, textul citat este:

„Ai auzit vreodată Imnul Național al Ungariei? Nu? Bine de tine! Nu ți-l recomand deloc. Decât dacă ești în căutarea inspirației pentru o tentativă de sinucidere. Dacă nu este o tentativă, și ești deplin hotărât cu suicidul tău, atunci îți recomand puternic nu doar să citești versurile, dar să și asculți muzica. Cea mai jalnică melodie funebră sună veselă prin comparație. Alte națiuni au imnuri inspiratoare, precum ”God Save the Queen” sau „La Marseillaise” ori „The Star Spangled Banner”, și versurile lor sunt despre victorie și mândrie, ca „Rusia – sacrul pământ părintesc, Rusia – iubita noastră țară” sau „Germania, Germania peste toate, Peste toate câte sunt în lume!”. Dar despre ce este imnul maghiar? Începe cu „O, Doamne, binecuvântează Ungurul” și continuă apoi cu opt lungi și dureroase strofe despre „jugul robiei” și „urne funerare” și „cadavrele armatelor noastre înfrânte” și „gemete de moarte, bocete” și, în sfârșit, încheie cu „Milă, O, Doamne, Ungurilor care au suferit pentru toate păcatele trecutului și viitorului!”. Da, și pentru cele ale viitorului.” (Angela Kiss, How to Be an Alien in England: A Guide to the English, 2018)

În engleză, fraza Angelei Kiss care ne interesează cel mai mult este:
„‘Pity, O Lord, the Hungarians they who have suffered for all sins of the past and of the future!’ Yes, of the future too.”
O punem pentru a încredința pe cititorul care nu are chef să caute sursa că nu am schimbat, prin traducere, zisele autoarei.

Ceea ce nu spune aici autoarea – ca să nu fie redundantă, probabil – este că fraza în cauză revine de două ori în Imnul Ungariei (numit Himnusz): în prima strofă și în a opta (ultima).

În prima strofă sunt versurile „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate le traduce în română, foarte inspirat, „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Dar care sunt traduse în limba engleză, repetat, pe multe site-uri, inclusiv oficiale, așa cum le traduce Angela Kiss mai sus: „This nation has suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Această națiune a suferit pentru toate păcatele / Trecutului și viitorului!”.

În ultima strofă se revine în forma „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate, foarte inspirat, o traduce în română exact la fel: „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Însă în limba engleză, din nou, traducerea este „They who have suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Ei care au suferit pentru toate păcatele / Ale trecutului și viitorului”. „Ei” fiind „Ungurii” despre care se pomenește la începutul strofei a opta.

Ei bine, teoretic, Ungurii ar fi (fost) Creștini. O fărâmă dintre ei – și o fărâmă prigonită mereu – sunt Ortodocși. Aceștia însă nu au vreun cuvânt de spus în Ungaria. Cel puțin de pe la 1300 până la 1600, Ungaria de astăzi a fost majoritar catolică; la fel era Croația, cu bucata din Dalmația inclusă atunci în ea. Moravia și Marmația (Slovacia) erau împărțite între Românii Ortodocși, pe de-o parte, și Slavii, Germanii și Ungurii catolicizați, pe de alta. În Transilvania dominau numeric Românii Ortodocși, dar puterea politică și militară era deținută de Catolicii străini (Unguri și Sași). Din 1600 Protestantismul se răspândește puternic, începând să prigonească pe Români cu aceeași răutate cu care o făcuse până atunci și Catolicismul. Alte măști, aceeași piesă… Oricum, cel puțin nominal, încă de pe la 1100 și până la 1948 Ungaria intră în rândul țărilor declarate sociologic de creștine (inclusiv în timpul acțiunilor de genocid împotriva Românilor din toate aceste epoci).
Chiar și acum Ungaria își revendică – mai ales prin conducerea ultimilor ani – „rădăcinile creștine”.
Dar!
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că omul NU POATE PLĂTI PENTRU PĂCATELE SALE.
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că IISUS CHRISTOS ESTE CEL CARE A PLĂTIT/PLĂTEȘTE PENTRU PĂCATELE OAMENILOR.

Ca urmare, textul amintit este o erezie cruntă, o lepădare absolută de Iisus Christos și de Dumnezeu Tatăl (deși acesta este invocat repetat în imn!).
Și, totodată, este dovada unei trufii demonice, ca și a garanției repetării celor mai sub-umane acte ale Maghiarimii!
Căci în clipa în care îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că deja sunt plătite păcatele trecute și viitoare, garantezi libertatea păcătuirii!
Și atunci când îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că suferințele sale trecute sunt atât de uriașe încât plătesc toate păcatele viitorului, garantezi ura fanatică împotriva celor învinuiți de acele suferințe!

Din punct de vedere creștin, ar fi de așteptat ca toate cultele din Ungaria să protesteze împotriva unui asemenea text. Dar, deși am căutat, nu am găsit nici măcar un singur protest.
Mai mult, bisericile ungurești catolice și protestante îl difuzează frecvent; au coruri care îl cântă, chiar la sau după slujbe; îl includ în revistele lor etc.
Cumva, „Creștinismul Maghiar” a devenit, de multă vreme, antichristic, promovând fără șovăire texte care contrazic 100% Învățătura lui Christos.

Desigur, Imnul Ungariei este doar unul din multele instrumente de propagare a urii și aroganței (trufiei) în Națiunea Maghiară.
Trebuie înțeles că acest imn a fost adoptat pentru că reflectă gândirea și dorințele clasei conducătoare, dar și a unei mari părți din popor.
Gândire impregnată de trufie, dorințe pline de ură.

Pentru Românul obișnuit este foarte greu de înțeles și această trufie, și această ură.
Căci și acum, după optzeci de ani de Comunism (și NeoComunism), încă mai plutesc în aerul românesc (în ethosul românesc, dacă vreți) acele rânduieli bătrâne ale bunătății, iertării, înțelegerii.
Doar cine citește documente privind genocidurile ungurești (precum Teroarea hortistă…) va înțelege că în spatele politeții ungurești se ascunde, prea adesea, altceva. Sau… altcineva (acela care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, părintele minciunii și răutății).

Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.
Și eu la fel, deși sunt infinit de departe de înțelepciunea, bunătatea și iubirea Lui.
Mi-aș dori din suflet ca Ungurii să Îl (re)găsească pe Dumnezeu, și să (re)vină la Biserica Sa.
(Am sugerat regăsirea și revenirea, pentru că primii Unguri ce au părăsit păgânismul cu care veniseră din Asia au fost cei care s-au botezat ortodox. Până și Coroana Ungariei este în primul rând o coroană ortodoxă, de la Constantinopol – peste care s-au adăugat ulterior elemente catolice.)
Și este limpede că o Maghiarime Ortodoxă ar avea alt imn, unul mult mai smerit și mai înălțător.
(Căci cine se smerește va fi înălțat și cine se trufește va fi smerit!)

Dar, până atunci, acesta este adevărul despre trufia Imnului Ungariei.
Și, poate, dacă voi avea răgaz și luminare, voi scrie și despre fățărnicia Imnului Ungariei…
Poate cineva aude și se trezește!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cum nu se scrie istoria. Falsurile „patriotice”

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi!

Adevărul este ceea ce este. Minciuna este ceea ce nu este. Altfel spus, minciuna este o înlocuire a realității prin ceva care nu există. Prin urmare, a „înflori” istoria prin închipuiri personale înseamnă a acoperi adevărul cu minciuni.

Iar unele dintre cele mai primejdioase minciuni sunt așa-zisele falsuri patriotice.
La prima vedere, în spatele lor stau intenții bune („patriotice”). Dar căutând mai bine, ele fac foarte mult rău.

Pe de-o parte, pentru că odată descoperită minciuna sunt negate sau puse la îndoială și adevărurile patriotice.
Sunt negate sau puse la îndoială și de străini (ceea ce face mult rău), dar și de cei din lăuntru – în cazul nostru, de Români înșiși. Iar acest ultim fapt face și mai mult rău, căci este o rănire interioară, o hemoragie internă, o deschidere spre prăbușire.

Pe de altă parte, pentru viața este un război început de la căderea lui Adam și Eva și încheiat cu A doua venire.
Aflați între aceste puncte, pentru noi viața este război cel puțin de la concepere până la moarte (zic cel puțin, pentru că nu toți avem fericirea de a câștiga Raiul).
Iar un război, orice război, se poate duce bine doar dacă ai informații corecte; mai pe românește, dacă știi adevărul (și despre tine, și despre aliați, și despre dușmani).

Ca urmare, falsurile „patriotice” sunt, de fapt, anti-patriotice.
Doar adevărul este o temelie pe care se poate construi. Minciuna, niciodată.

Da, falsurile „patriotice” pot fi gâdilitoare de orgolii, pot mângâia durerile complexelor de inferioritate etc. Dar aceste stimulări sau anestezii sunt la fel de binefăcătoare precum otrăvurile cu gust dulce sau alte asemenea substanțe: dincolo de senzația de bine sau plăcere adusă pândește un rău uriaș.

Ca urmare, să ne repetăm, interior, cuvântul sfânt
Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care sminteste. Voltaire si patriotul

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Prostia care smintește. Voltaire și patriotul

Oamenii se socotesc raționali, însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cărțile și cuvintele vechilor înțelepți. Dar raționali sunt doar aceea, care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali.

(Sfântul Antonie cel Mare)

Voltaire s-a împăunat cu ateismul său, așa cum au făcut mulți oameni iraționali în epocile modernă și contemporană. Lupta împotriva evidenței care Îl mărturisește pe Dumnezeu l-a făcut să emită, firește, multe prostii. Una dintre ele este afirmația (desigur, categorică…)

Pentru a fi un bun patriot trebuie să devii dușmanul restului omenirii.

Ideea este în radicală contradicție cu deviza masonică „libertate, egalitate, fraternitate”, deși Voltaire a fost mason!
Contradicția vine dintr-o de așteptat neînțelegere a binelui.

Prin „bun patriot”, Voltaire înțelege pe cineva dedicat intereselor Patriei mai presus de interesele restului omenirii. Lucru ce este adevărat. Dar este adevărat altfel de cum vede Voltaire!

Pentru Voltaire, interesele naționale sunt în contradicție (naturală, deci ființială) cu interesele celorlalte națiuni, implicit ale omenirii.
În realitate, națiunile sunt părți naturale ale omenirii.

Aici însă Voltaire se împotmolește și încremenește în fața unei prejudecăți masonice: că națiunile ar fi artificiale.

Și, desigur, în măsura în care națiunile sunt făcute de oameni, pot fi numite artificiale. Dar câți oameni au întemeiat o națiune?

De fapt, niciunul!
Și aici apare deosebirea dintre gândirea științifică – ce observă faptele și apoi concluzionează – și gândirea doctrinară, masonică – ce neagă faptele pentru a susține doctrina.
Dar care sunt faptele?

Adevărul este că forme de națiune există pretutindeni.
Comunități conștiente de originea comună, cu interese materiale comune, având o cultură comună și, de multe ori, o religie și limbă comună – acestea ar fi națiunile după dicționare.
Dar, deși acest lucru nu convine rasismului cultural, definiția se aplică fără discuție majorității triburilor din Papua sau Amazonia.
Iar împărțirea oamenilor în comunități cu identitate proprie – culturală, materială, lingvistică etc. – este o permanență existențială: deosebirile făcute de arheologi între una și alta dintre culturile Preistoriei se întemeiază tocmai pe specificul material ce oglindește specificul spiritual. Atunci când vorbim despre Cultura Cucuteni sau Cultura Glina vorbim despre comunități cu o puternică identitate.
Iar această împărțire și specificitate apar natural, de multe ori chiar neașteptat și involuntar.
Englezii nu au vrut să apară Națiunea Americană. Portughezii nu au vrut Națiunea Braziliană. Spania nu a vrut ca Mexicul, Argentina, Chile etc. să devină țări de sine stătătoare, națiuni, patrii. Toate aceste „popoare de origine” au vrut să fie patria pentru cei „de peste mări”, au lucrat din răsputeri la păstrarea oamenilor de acolo în hotarele fizice și spirituale ale locului și națiunii de origine. Germanii nu au vrut să apară Austria. Rusia nu a vrut să apară Ucraina. Arabii Arabiei nu au vrut ca Arabii din Egipt, Algeria sau Tunisia să devină independenți de ei, să își găsească propria identitate etnică. Și totuși, s-a ajuns acolo.

Toate aceste pilde, și mii și mii de altele asemenea, dovedesc 100% că

apariția și dezvoltarea națiunilor este un fenomen natural

(nu artificial).
Sau, altfel spus,

Națiunile sunt părți naturale ale omenirii.

Ceea ce înseamnă că sunt bune – fie că definim acest bine creștinește sau evoluționist. În amândouă variantele, națiunile sunt și firești, dar și necesare.

Evoluționist, pentru că astfel se formează grupuri de selecție care ar duce la rasa umană superioară visată de Darwin (da, și de Hitler, Mussolini sau alți ucenici ai lui Darwin).

Creștinește, națiunile sunt firești și necesare din altă perspectivă.
Pe de-o parte, pentru că sunt făcute de Dumnezeu și rămân în veșnicie – conform Bibliei.
Pe de altă parte, pentru fiecare este o parte a întregului omenirii, așa cum organele sunt parte a întregului trupului. Adică fiecare națiune trebuie să vină în simfonia omenirii cu poezia și cântecul său, adică fiecare să își aducă „slava sa”, specificul său național bun. Care constituie o necesitate pentru ceilalți oameni, așa cum fiecare organ este necesar trupului.
Ca urmare, un bun patriot/naționalist se raportează la Dumnezeu pentru a înțelege care este binele Patriei/Națiunii. Iar acest bine nu există printr-o izolare (oricât de „superbă”) a Patriei/Națiunii față de restul omenirii.

În fapt, a pretinde că un bun patriot ar trebui să fie „dușmanul restului omenirii” este ca și cum ai spune că o celulă dintr-un organ este o bună celulă a acelui organ doar dacă este „dușmana restului trupului”.
O absurditate evidentă.

Aici însă găsim răspunsul și la o întrebare ce îi preocupă pe mulți „gânditori” de ieri și de astăzi (îi preocupă de obicei subconștient nesincer, dar convins!):

Cum îmi fac datoria față de omenire? Mai ales dacă sunt legat de o națiune?

Desigur, răspunsul este: făcându-ți datoria cu adevărat, înaintea lui Dumnezeu, față de Patria/Națiunea din care faci parte.
La fel ca celulele sănătoase în trup.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mitologic se pretinde că sunt oameni care ar fi întemeiat o națiune. Științific, se poate spune că uneori un om este hotarul dintre o națiune și alta. Dar este pentru că a vrut și așa cum a vrut? Așa este, de pildă, regele Voiteh-Ștefan-Iștvan pentru Unguri, o separare între națiunea maghiară veche, vitează, dar tolerantă religios și etnic, și cea de atunci și până astăzi. Dar chiar și în acest ultim caz omul care este hotar nu este conștient de ceea ce produce și nici nu produce ceea ce vrea. Pentru a reveni la exemplul dat, Voiteh-Ștefan-Iștvan a vrut să producă o națiune ultra-catolică, în timp ce Ungaria produsă de el este, împotriva voii sale, protestanto-ateisto-catolică. Se poate vedea astfel că în procesul istoric există cel puțin un element aflat dincolo de voința oamenilor (și ca mase, dar mai ales ca indivizi). Element ce poate fi socotit natural de Atei. Dar care include, în afară de legile naturale date de Dumnezeu și multe alte participări (a se vedea Teologia Istoriei). Altfel spus, nici măcar în acest caz nu putem avea o origine artificială a națiunilor.