Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

Marcel Petrisor despre Petre Tutea

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Marcel Petrișor despre Petre Țuțea

„Cine nu l-a cunoscut pe Petre Țuțea în vremea lui ar putea regreta c-a trăit degeaba. Nu de alta, dar pe câți nu-i moșise, înghesuindu-i pe unde apuca, pe uliță, pe stradă, în salon, acasă, în temniță chiar, ca să afle omul ce-i adevărul, să fie convins de el și să nu se mai îndoiască de faptul că „Poporul Român este marșul lui Dumnezeu pe pământ. Ce mai, adevărată minune cum alta n-ar mai fi fost pe lume. […]

Iar când un mare teolog îl întrebase odată, în închisoare, ce meserie are sau cu ce se ocupă, el îi răspunsese zâmbind că este popă de clasa a doua. Și la insistența sfinției sale de a afla unde are parohia, tot zâmbind își completă biografia, spunându-i celebrității că „parohia-i pretutindeni, amvonul improvizat oriunde și că spovedește pe unde apucă”.

Nu o dată își surprinsese interlocutorul ținând să precizeze că funcția unui preot nu-i alta decât de a comunica și nicidecum de a comenta misterul divin. „Că doar nu-i de nasul lui să facă asta!”, mai adăuga el. Și se mai și indigna, chipurile, ca și cum celălalt ar fi știut cum stăteau lucrurile.”

(din Pățanii vrute și nevrute, Ed. Christiana, București, 2015, p. 25)

Ascultându-l – indirect, din păcate – pe Petre Țuțea mă gândesc ce ușor s-ar fi putut ocoli alunecări și căderi precum „Mișcarea Ecumenică” (de fapt, Ecumenistă) și Sinaxa din Creta (zisă „Sfântul și Marele Sinod”, „mare” pentru că au votat 1.4% dintre episcopii Bisericii!). Era destul ca preoții de rang arhieresc să își aducă aminte că funcția lor este de păstrare fără schimbare și comunicare fidelă a misterului divin, iar nu de arogantă și rătăcită comentare!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre extremismul religios grecesc (III)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

prima parte aici
a doua parte aici

Partea dinainte s-a încheiat cu o întrebare către Grecofili:
Ați auzit despre Mucenicii Atanase Papanace și Haralambie Balamace și cei împreună cu dânsul?

Totdeauna răspunsul este „Nu, nu am auzit!”.

Sfântul Sfințit Mucenic Atanase Papanace a trăit în secolul al XIX-lea și până la 1906.
El a slujit ca preot pentru Românii din Macedonia.
Acești Români erau îndepărtați de Biserică din pricina grecizării ce se făcea prin ea. Părintele Atanase a promovat însă, în locul grecismului, trăirea Credinței, cu demnitate și răspundere. Acest lucru a atras pe mulți și a dus la întărirea credinței în sufletele multora.
Ca urmare, ierarhia grecească a ajuns să îl numească pe Preotul Atanase Papanace și iconom stavrofor (cel mai mare rang pentru un preot de mir), dar și protoiereu peste șaptezeci de biserici. Desigur, s-ar fi cuvenit să fie uns episcop, dar fiind Român nici nu s-a pus problema.

Părintele Atanase Papanace a dovedit o bună cumpănire și un discernământ apostolic.
Astfel, a sprijinit (inclusiv financiar) școlile de limbă greacă, română sau bulgară, astfel încât fiecare să poată studia în limba sa (ori în cea pe care o dorește).
Dacă acest lucru i-a adus respectul populației și dragostea lui Dumnezeu, a atras și ura Grecomanilor (Grecofonilor).
Aceștia, fiind eretici etnofiletiști, adepți ai doctrinei eretice a lui Cosma Etolul (care spunea că Dumnezeu nu vorbește în română decât cu Satana și îi blestema pe cei care se roagă în română), voiau să impună tuturor „sfânta limbă grecească”.
Amintim că pe atunci Grecia nu stăpânea decât sudul Tesaliei și alte teritorii și mai sudice, Epirul și Macedonia fiind, teoretic, în afara autorității ei. Dar acolo unde Grecia nu ajungea oficial, ajungea prin Patriarhia de Fanar („Constantinopole”), care a acționat de sute de ani ca un instrument al Grecismului.
Ca urmare, această instituție sprijinea acțiunile de grecizare, atât direct prin clerici, biserici, mânăstiri, școli bisericești etc., dar și prin sprijinirea terorismului etnic grecesc.

Acest terorism, despre care în România este practic interzis să se vorbească, a făcut zeci de mii de victime printre Români, Albanezi, Bulgari etc.
Una dintre victime este Mucenicul Atanase Papanace.

Furioși că acesta slujea în limba română într-o parohie de Români (deci nu de Greci!), teroriștii greci au organizat o acțiune de eliminare a lui.
Părintele Atanase Papanace slujea la Biserica Sfânta Maria din Beria/Veria, oraș macedonean format în covârșitoare majoritate din Români (pe atunci; astăzi este masiv grecizat).
Trei echipe de teroriști greci l-au așteptat pe drumul către biserică, fiind duminică și știind că avea să vină, în ciuda vârstei, la Sfânta Liturghie (pe 5 Noiembrie 1906).
Atât Grecii care îl respectau pentru credința și bunătatea lui, cât și alții care aflaseră de acțiune, au încercat să îl oprească de a se duce la slujbă.
El a plecat la Sfânta Liturghie zicând:
„Eu nu mă las intimidat de Greci și o să merg la biserică spre a sluji în limba aromânească. Dacă Grecii sunt hotărâți să mă omoare, aceasta o pot face oricând și în alte împrejurări. Să aveți grijă să îmi luați corpul ca nu cumva grecii să-mi ieie capul și să-l batjocorească!”
Într-adevăr, teroriștii greci l-au împușcat pe stradă, în centrul orașului Veria (Beria), în drumul său către biserică.
Ucis de ereticii greci etnofiletiști, în drumul său către slujirea Sfintei Liturghii, Atanase Papanace s-a adăugat nenumăraților martiri pe care i-a dat Neamul Românesc de-a lungul istoriei.

Însă crima aceasta îngrozitoare, făcută după învățătura ereticului Cosma Etolianul (Etolul) și cu binecuvântarea Patriarhiei de Fanar, este întrecută în răutate de martirizarea Părintelui Haralambie Balamace și a celor împreună cu dânsul!
Ca o trebuincioasă lămurire, să amintim despre Anarți: aceștia au fost teroriști greci, binecuvântați de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și feluriți ierarhi greci din Grecia și Imperiu Otoman, după învățăturile lui Cosma Etolul, să impună Grecismul în Tesalia, Epir și Macedonia prin forță. Prin mitele și influența Patriarhiei Fanariote și a rețelei sale de ierarhi și clerici etnofiletiști s-a câștigat sprijinul administrației turcești pentru acțiunile Anarților. Pretextul a fost că Românii, Macedo-slavii, Bulgarii și Albanezii ar vrea să sfărâme Imperiul Otoman, în timp ce Grecii… i-ar fi vrut binele!
Evident, pretextul era absolut absurd, însă în diplomație (să ținem minte!) contează argumentele subtile din spatele pretextului: în acest caz, felurite mite, șantaje etc.
Pe scurt, diplomația grecească a Patriarhiei de Fanar a obținut cel puțin acordul tacit al autorităților turcești pentru Anarți, dacă nu chiar sprijini direct!
Iar acești Anarți, din secolul al XIX-lea până la Războaiele balcanice, au tot terorizat, ars, bătut, ucis etc. în numele Elenismului și al ”Sfântului” Cosma Etolianul!
Acești Anarți au atacat în 1905 (pe 2 August) Biserica Sfânta Maria din Pleasa (Județul Corița/Corcea) și au ars toate cărțile de slujbă, Biblia etc., pentru că erau în limba română.
Demența eretică a acestui act, 100% identic practicilor extremiste ale Inchiziției Catolice, nu a fost un caz izolat (lucru asupra căruia voi reveni mai jos). Și, pentru Românii din Pleasa, a fost doar o parte a martirizării la care au fost supuși de extremismul religios grecesc.

Născut în 1850 în Pleasa („Plasa”) din Județul Corcea/Corița, Epir (azi în Albania), Haralambie Balamace (în altă grafie, Balamaci) făcea parte din Neamul Fărșeroților. Aceștia se socotesc urmașii Romanilor și Tracilor, trăgându-și numele din localitatea Farsala, și își spun Rumâni, fără a-ul inițial din alte dialecte românești sudice (Caragiani, 1929:4-5 ș.u.).
Acești Fărșeroți sunt numiți de Anastase Hâciu (1890-1953) „Rasa cea mai curată de aromâni”, pentru că limba lor are cea mai mare latinitate, cea mai mică influență grecească, slavă ori albaneză dintre dialectele locale (din Epir, Macedonia, Tesalia etc.).
Pe 23 Martie 1914, în Postul Paștilor, Anarții au atacat Biserica Românească din Pleasa. Pentru „vina” de a fi slujit în limba română, Preotul Haralambie Balamace (Balamaci) împreună cu fratele său Sotir și alți doi Români din Pleasa sunt uciși în chinuri de Anarți. Au fost bătuți pe drum, legați de niște copaci de lângă Biserica Sfântul Ilie, bătuți cu patul puștilor ca să li se sfărâme oasele, scuipați, iar Părintelui Haralambie Balamace i s-au smuls fâșii de piele de pe el, într-o încercare de a fi jupuit de viu. Apoi au fost străpunși de zeci de ori cu baionetele.
Mitropolitul grec local și Patriarhia „de Constantinopol” au binecuvântat acțiunea și pe criminali. Inclusiv în numele învățăturii ”Sfântului” Cosma Etolianul.

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie Balamace
și cei împreună cu dânsul, îndată după martirizare
(fotografie preluată după Proiect Avdhela)

Până în ziua de astăzi în Grecia se pretinde că Anarții au fost niște ”eroi ai Greciei și Bisericii”, că faptele lor au fost ”mărețe și exemplare”. Așa învață copiii Greciei despre aceste crime, așa învață până și urmașii Românilor martirizați de Anarți. Cu binecuvântarea extremismului etnico-religios grecesc.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Icoana împotriva chipurilor cioplite (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am reluat Învățătura lui Dumnezeu despre icoane, arătând, iar, că Dumnezeu a poruncit să se facă icoane, de asemenea că Moise a făcut icoane, după porunca Domnului, iar Dumnezeu le-a sfințit (împreună cu Cortul Făgăduinței).

În alt cuvânt arătasem și că icoanele au însoțit Biserica lui Dumnezeu neîncetat, de la Venirea Domnului până astăzi.

Pe de-o parte, Apostolii au avut icoane în chiar chipurile Templului, care încă strălucea în vremea în care Mântuitorul îi învăța.
Pe de altă parte, numeroase simboluri creștine, inclusiv ceea ce astăzi numim icoane, au fost folosite chiar de Apostoli și ucenicii lor.
Obiectele creștine sfințite apar și în Noul Testament, mai ales când sunt ieșite din comun, așa cum sunt ștergarele sau șorțurile ce, sfințite de Apostoli, se puneau peste bolnavi (Fapte 19.12; 5.14-16).

Dar ca să nu reluăm acestea, să ne oprim la întrebarea

Care este deosebirea dintre icoană și idol?

Foarte pe scurt,
icoana este un mijloc de legătură între oamenii din această lume și făpturile cerești – îngeri, sfinți, Treimea Sfântă.

Pe de altă parte,
idolul este orice creatură sau lucru (creat) care este pus(ă) în locul lui Dumnezeu sau al sfinților Săi.

Mai pe larg, să luăm cazul unor sfinți precum marele Nicolae, Fecioara Maria sau Ștefan cel Mare.
Având o icoană a unuia dintre ei, Creștinul se urcă, prin ea, la acești sfinți.
Orice Creștin sărută icoana Sfântului Ierarh Nicolae ca pe acesta să îl sărute, nu obiectul, care slujește ca mijlocitor. Orice Creștin se roagă la Icoana Fecioarei Maria ca Fecioara Maria să îl asculte, nu icoana, care este mijlocitoare rugăciunii, nu ținta rugăciunii. Orice creștin cinstind icoana Sfântului Ștefan cel Mare îl cinstește pe Domnitorul mărturisitor și jertfitor, acum aflat în ceruri, iar nu obiectul ce este folosit a mijloc de trimitere a cinstirii.

Pe de altă parte, idolul este o făptură sau un obiect căruia i se atribuie divinitate în sine.
Prin aceasta se deosebește și de sfânt (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, deci nu este izvor de har prin sine). Și se deosebește și de icoană (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, direct sau prin sfinții Săi ori prin îngerii Săi; oricum, niciun Creștin nu crede că icoana are har prin sine).
Astfel, idolul primește din partea oamenilor cinstire ce nu i se cuvine – fie că ar trebui îndreptată către sfinții sau îngerii lui Dumnezeu, fie că ar trebui îndreptată de-a dreptul către Acesta.
Printre idolii cei mai răspândiți de numără banii, puterea/poziția socială sau puterea/poziția politică, frumusețea fizică, puterea fizică, puterea de reținere (memorare), plăcerea sexuală, plăcerea mâncării, plăcerea beției, celebritatea și multe altele. În ultimul secol s-a răspândit idolatrizarea unor oameni pentru motive absolut minore (precum unele performanțe sportive sau artistice).
Așa numiții „zei” ori idoli sunt materializări ale idolatriilor de acest fel, sau ale altora asemenea. Ceea ce înseamnă că idol poate deveni orice sau oricine este țintă a idolatriei, adică a unei cinstiri exagerate, necuvenite, nedrepte.

Existența reprezentărilor din Templu sau Cortul Făgăduinței a fost posibilă pentru că nimeni nu se gândea să idolatrizeze aceste reprezentări.
Existența icoanelor în Biserica lui Dumnezeu este, dincolo de alte rosturi duhovnicești, o școală de cinstire dreaptă (ortodoxie), de înstrăinare de idolatrie.
Folosind icoanele ca mediu pentru cinstirea dreaptă a sfinților, îngerilor și, mai ales, a lui Dumnezeu, Creștinul se imunizează împotriva idolatriei.
Căci este extrem de greu ca cel care folosește icoana ca mijloc de legătură cu Cerurile să creadă în puterea unui idol, să accepte idolatria.
Dimpotrivă, iconoclastia este o poartă largă spre idolatrie sau ateism: în lipsa mijloacelor de legătură cu Cerul omul este înclinat fie să își construiască idoli, fie să nege însăși existența Cerului (sau cel puțin posibilitatea legăturii cu Acesta).

Prin dreapta cinstire a icoanelor – ca mijloc de legătură cu Cerurile – Creștinul măcar intuiește, dacă nu înțelege, legăturile dintre material și duhovnicesc, dintre pământesc și ceresc, dintre aici și dincolo.
Intuirea – și cu atât mai mult cunoașterea! – mărginirilor materiei (și materialului) naște smerenia; ajută la înțelegerea neputințelor omenești și a necuprinsului Dumnezeirii. Se întărește astfel dorul de Cer și ascultarea de Dumnezeu.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, curățește-ne de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Scoala Română si snobismul. Gânduri (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Școala Română și snobismul. Gânduri (I)

Da, prima întrebare pentru mulți este
De ce „școala română” și nu „școala românească?”.
Răspuns:
Pentru că spunem, corect, „școala franceză”,
„școala italiană”, „școala germană”;
nu spunem, decât dacă vrem să fim ironici sau gratuit pedanți,
„școala germanică”, „școala italienească” ori „școala franțuzească”.
De fapt, și folosirea excesivă a termenului românesc
în loc de român este o mărturie a snobismului,
a înstrăinării față de propriul neam, a pierderii propriei identități.

O introducere în temă

Mă opresc aici la câteva snobisme anti-românești. Snobisme ce sunt, de fapt, o formă de rasism. O formă de rasism anti-românesc, atât de înrădăcinat încât își găsește reflex îndreptățiri chiar și la cei care se cred patrioți.
Și școala română („românească”) este o bună pildă.
Căci s-au găsit rasiști anti-români, ce au fost urmați orbește de mulțimi de snobi, care să urle:

„Românii n-au avut școală!”, „Românii au fost atât de înapoiați încât au înființat primele școli superioare cu 7-8 sute de ani după Vestul Europei!”, „Românii au înființat primele lor universități în urma întregii Europe!”.

Iar aceste răcnete sunt „argumente” pentru pretinsa inferioritate rasială, etnică, religioasă etc. a Românilor față de „alții” (fie că acești „alții” sunt, după rasistul care vorbește, Rușii, Germanii, Ungurii, Turcii, Austriecii sau oricare alții).

După acești rasiști, ce se poate spune despre Evrei, câtă vreme cea mai veche universitate din Israel, Universitatea Iudaică din Ierusalim, a fost fondată în 1918?
Sau ce vor spune despre Armeni, câtă vreme cea mai veche universitate din Armenia, Universitatea (de Stat) din Erevan, a fost întemeiată în 1919?
„Păi, stai!”, vor striga rasiști, speriați că s-ar putea vedea că sunt rasiști. „Evrei și Armenii au fost prigoniți, de aceea n-au apucat să…”
Și Românii n-au fost prigoniți?
„Ăăă…” încep să se bâlbâie rasiștii. „Păi, nu la fel! Ce, pui Holocaustul…”
Care Holocaust, culților, că vorbim de 1918 și 1919, când abia se terminase Primul război mondial!
„Ăăă…” se bâlbâie iar rasiștii. „Păi, oricum, nu e același lucru!”
Dar nu pot să îți spună logic de ce nu ar fi același lucru, nici să îi pici cu ceară!

Și, după ce îi lași să se perpelească puțin, îi întrebi:
„Ce este mai mare, Academia sau Universitatea?”
„Academia!”, zâmbesc ei fericiți că au găsit o certitudine.
„Și dacă noi am avut Academii cu sute de ani înainte de universități, ce vă spune asta?”
„Ăăă… Nu se poate! Nu se poate să fi avut noi Academii atunci!”
Pentru că, dacă se poate, ce mai rămâne din discursul lor despre inferioritatea românească?

Discurs fără de care snobismul, slugărnicia, trădarea, prigonirea Românilor, apar așa cum sunt: mizerie sufletească fără margini și fără nicio îndreptățire.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Despre extremismul etnic religios grecesc (II)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

prima parte aici

Simpla idee că ar exista un extremism religios grecesc este un șoc pentru Grecofili și o blasfemie pentru Grecofoni (care văd această purtare ca îndreptățită, ba chiar sfințitoare!).
De pildă, am avut parte de indignarea unora (câteodată bâlbâită din pricina intensității!) care invocau Sinodul Local din Istanbul 1872 (zis din Constantinopol 1872). Sinod grecesc ce „a condamnat etnofiletismul”. I-am întrebat dacă sunt conștienți că Grecii au aplicat sistematic principiile pe care le-au condamnat la acel sinod; și dacă sunt conștienți că Grecii au condamnat etnofiletismul la acel sinod doar ca armă diplomatic-religioasă împotriva Bulgarilor. Răspunsul a fost căscarea uimită a ochilor și ridicarea din umeri: habar nu aveau.

Ei nu știau nimic despre prigoanele etnice sistematice organizate de Greci împotriva Creștinilor care nu erau de limbă greacă.
Ei nu știau că „eroul” Ali de Ioanina, pașă glorificat de diplomația grecească (ajuns „erou” până și în Contele de Monte Cristo) a fost un trădător și un genocidar: la îndemnul călugărului Cosma Etolul (Etolianul) a masacrat pe Românii care îi salvaseră viața și cărora le jurase recunoștință veșnică.
Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a avut o ură neîmpăcată față de Români, pentru că aceștia nu l-au primit de episcop (mitropolit, se voia el) în Muntenia, pentru o pricină „minoră” (pentru el): nu cunoștea o boabă de română și nu voia să învețe româna, având pretenția ca Românii din România să învețe, toți, greaca!
Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a colindat apoi Macedonia, Tesalia, Atica, Acarnania, Etolia, Epirul, căutând sprijin împotriva majorității româno-slave sau româno-albaneze din acele locuri. A căutat acest sprijin și în minoritatea grecească locală, dar și printre puternicii zilei, adică printre Turcii și ceilalți islamizați aflați în administrație și armată.
Ei nu știau că același Cosma Etolul a blestemat repetat pe cei care „ar îndrăzni să se roage sau să și slujească în limba română”. Ceea ce îi pune sub blestem pe toți Românii din Republica România și pe ceilalți care folosesc limba română în cult! Sau, desigur, îl pune sub blestem veșnic pe Cosma Etolianul dacă un asemenea blestem este nelegiuit, anti-ortodox, eretic; de exemplu, dacă este un blestem entofiletist… așa cum și este!
Ei nu știau că urmașii lui Cosma Etolul, de la Neofit Duca la Anarții lui Lambros, au săvârșit mii și mii de crime motivate etnico-religios, ajungând până la arderea cărților sfinte care erau în alte limbi și la atentate, crime și torturi împotriva preoților care slujeau în limba română!

Și nu doar că amintiții indignați față de ideea extremismului etnic religios grecesc nu știau asta!
Dar și refuzau să creadă că ar exista asemenea fapte ale Grecilor!
Sau că Patriarhia de Fanar ar gira asemenea erezii!

Deci, i-am întrebat dacă au auzit despre Mucenicii Atanase Papanace și Haralambie Balamace și cei împreună cu dânsul.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ø;