Categorie: Gânduri

Împăratul Verde, Împăratul Roşu

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

În basmele româneşti apar adesea Roşu-Împărat sau Împăratul Roşu, dar şi Verde Împărat sau Împăratul Verde. Mult mai rar apar Galben Împărat sau Împăratul Galben, Împăratul Alb (nu-l pot scrie alb!!) şi, desigur, Împăratul Negru. Cu care se încheie lumea de basm a împăraţilor coloraţi.

De mic m-am întrebat de unde vin aceştia.
Şi astăzi, am o părere. O ipoteză, ca să ne exprimăm ştiinţific.

Unul dintre cei mai iubiţi împăraţi ai Românilor a fost şi rămâne Sfântul Constantin cel Mare. Al cărui tată a fost Constanţiu cel Verde. Sau, în „străineză”, Constantius Chlorus.
Cuvântul „chlor” însemna verde. Şi de aceea a şi fost dat elementului clor (simbolul Cl în chimie), care a fost izolat sub forma unui gaz (mai greu decât aerul) de culoare verde.

De ce i se spunea „cel Verde”?
Nu ştim exact. Poate pentru că era „verde ca bradul”, adică foarte voinic. Poate pentru că avea o piele palidă, galben-verzuie, cum cred unii apuseni. Oricum, nu asta contează. Pentru că esenţial este faptul că avem un Verde Împărat atestat istoric! Ceea ce mi se pare extraordinar! Dacă mai adăugăm şi faptul că a fost mult iubit de cei pe care i-a condus, avem încă un argument pentru intrarea sa în folclor drept prototip al Împăratului Verde… 

Dar Împăratul Roşu, există pe undeva? Prin Istorie, vreau să spun.
Că, de, este şi mai întâlnit în basme decât fratele lui, Împăratul Verde!
Ei bine, DA.
De fapt, culmea, mai toţi împăraţii Romaniei erau roşii! Pentru că îmbrăcămintea lor obişnuită, spre deosebire de a oamenilor obişnuiţi, era aşa numita purpură. Zisă şi „purpură împărătească„, deşi e cam pleonastică exprimarea.
Astfel că împăraţii noştri erau de obicei roşii…

A doua culoare împărătească, după cea purpurie, era culoarea aurului, galbenul strălucitor. De fapt multe secole de-a rândul culorile româneşti fundamentale au fost roşul şi galbenul (auriu), culorile împărăţiei noastre, culorile Romaniei. Chiar şi acvila bicefală, simbolul împărătesc, era desenată (pictată, zugrăvită) cu auriu pe fond roşu (purpură).
De asemenea au fost împăraţi care iubeau nespus de mult aurul şi podoabele din aur, ajungând să pună în umbră purpuriul.
Astfel că existenţa, uneori, a unui Galben Împărat în basmele româneşti capătă, iată, îndreptăţire.

Mult mai rar este Alb Împărat. Dar poate exista o atestare istorică a unui asemenea împărat?
Să fie vorba despre împăraţi ajunşi la adânci bătrâneţe, cu părul alb ca neaua?
Nu se potriveşte, de vreme ce uneori sunt, în basme, cu asemenea plete albite de vreme şi Împăratul Roşu, şi Verde Împărat, şi Galben Împărat, şi Împăratul Negru…
Deci?
Ei bine, avem, de fapt, şi un Împărat Alb. Ca o excepţie şi raritate.
Acesta este chiar Constantin cel Mare!
Care, botezându-se cu puţin înainte de moarte, nu doar că a păstrat hainele albe în locul celor purpurii, dar chiar a lăsat cu limbă de moarte – şi aşa s-a făcut! – să fie îngropat în haine albe, pe un pat alb. Avea 63 de ani, părul alb, hainele albe, patul de îngropare şi sicriul albe, mormântul din marmură albă.

În sfârşit, ajungem şi la Împăratul Negru.
Pentru care am două explicaţii convergente.
Pe de-o parte, imperiul germanic ridicat de Papalitate din secolul al VIII-lea încolo preia acvila bicefală a Imperiului Roman (Romania). Dar era primejdie să se confunde această stemă, acest simbol, cu cel al Romaniei care încă exista şi îşi folosea mai departe acvila bicefală (auriu-purpurie sau galben-roşie, cum vrem să spunem). Astfel că acvila bicefală germană este… aţi ghicit!, neagră.
În acelaşi timp, o serie de împăraţi orientali sau sudici au fost negricioşi. Situaţie la care se adaugă şi legenda căutării osemnitelor lui Baba-Saltâc de către Baiazid. Căutare lungă, în cursul căreia împăratul turc a purtat numai haine de culoare neagră.
Din aceste două surse, iată, avem atestată istoric existenţa unor împăraţi „negri”.

Ceea ce nu am găsit nici în basmele noastre, nici în istoria noastră, a fost vreun Împărat Albastru*. Ceea ce, poate, dă puţină tărie ipotezei mele. Sau nu…
Oricum ar fi, mi se pare minunat să găsim în istorie aceşti „împăraţi coloraţi” din basmele româneşti. Şi sper să vă bucuraţi împreună cu mine de această călătorie între basm şi istorie.

Mihai-Andrei Aldea

* Deşi unii scriitori de astăzi au adăugat culturii române şi astfel de împăraţi… :)

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

PAGINI DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ. ÎNTRE A FI ROMÂNI ŞI (AUTO) VICTIMIZARE

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Viaţa este război. Pacea este un război în care nu mijloacele militare nu sunt folosite direct. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt folosite ca ameninţare. Sau că nu vor fi folosite, mai devreme sau mai târziu.

Înşelarea (dezinformarea) este un mijloc de luptă folosit şi în luptele păcii, şi în cele ale războiului. Cu cât înşelarea seamănă mai mult cu adevărul, cu atât este mai puternică. Şi cu cât atinge puncte mai importante, cu cât este mai aproape de esenţe, cu atât este mai rea.

Poate dintre cele mai rele înşelări ale românilor sunt următoarele:

1) Românii sunt un popor nedreptăţit, persecutat, atacat. „Suntem victime” (ale istoriei, ale conspiraţiilor etc.)

Sunt sigur că mulţi vor fi uimiţi: cum, românii nu au fost – şi nu sunt! – nedreptăţiţi, persecutaţi etc.?
Ba da.
Înşelarea pare, astfel, un adevăr clar. De aceea este şi eficientă. Minciuna este aici prin omisiune: TOATE popoarele sunt persecutate, nedreptăţite, atacate. Şi înfrânte, DACĂ SE VICTIMIZEAZĂ. Sau câştigă ele, dacă au demnitate, statornicie, curaj, bucuria de a duce războiul vieţii.
Poetul avea dreptate: „O luptă-i viaţa, deci te luptă!”
Înşelăciunea aceasta se lămureşte mai bine prin următoarele.

2) Puterea X ne-a ajutat sau ne va ajuta; Puterea X ne este prietenă; Puterea X ne vrea binele.

Minciuni!
Există interese. Şi există intenţii. Şi bune, şi rele. Dar care se subordonează, până la urmă, interesului propriu – naţional, dacă vorbim de o naţiune, extra-naţional dacă vorbim despre o putere corporatistă (gen „Uniunea Y” sau „Asociaţia internaţională Z”).
Nicio putere nu vrea binele românilor.

Cu excepţia – poate! – a puterii constituite de români.

În rest, există alianţe, care de-a lungu timpului se pot consolida până la ceea ce se numeşte propagandistic „prietenie”. Real fiind o „alianţă tradiţională”.
Care, totuşi, se poate rupe oricând.

Ar fi bine să înţelegem că orice putere, orice intenţii bune ar avea (să zicem) faţă de români, va pune pe primul loc, totdeauna, interesele sale. Ceea ce este natural. Şi ne duce la

3) Românii nu au prieteni („decât Marea Neagră”); „vai ce victime suntem!”, „vai ce greu ne e!”

Este o înşelăciune care, precum cea de la 1), se bazează pe un adevăr (românii, ca popor, NU au prieteni printre celelalte popoare) şi pe câteva omisiuni.

Prima omisiune este faptul că NICIUN POPOR activ pe scena istoriei nu are prieteni. Poate să aibă, cel mult, admiratori. Care îşi vor schimba tabăra uşor – şi radical – dacă acel popor cade (sau face un lucru neconvenabil pentru admirator). Uneori are fani, dar aceştia sunt deja la graniţa integrării ÎN acel popor, aşa că sunt altceva. Oricum, nu prieteni.

Ce naţiuni prietene au francezii? Niciuna. Dar germanii? Niciuna. Dar ruşii? Niciuna. Dar americanii? Niciuna. Dar ungurii? Niciuna. Etc., etc., etc.
De la Turnul Babel încoace – sau şi mai dinainte – este un război generalizat.

Pot exista alianţe – a se vedea punctul 2) – dar fiecare popor este singur. A doua omisiune este bazată pe confuzia între ideal şi realitate practică. Prietenia între popoare este un ideal. Frumos. Şi pentru care merită să luptăm. Dar minciuna îl îndepărtează, nu îl apropie.  Prietenia între popoare este un ideal creştin. Şi musulman. Şi budist. Şi comunist.

Dar ţările catolice s-au bătut – şi măcelărit – reciproc masiv în istorie. Grecii l-au canonizat pe Cosma Etolianul – născocind o literatură apocrifă ce-i este atribuită – pentru faptul că a deznaţionalizat români şi bulgari. Insul în cauză nu a adus niciun ne-ortodox la credinţă. Nu a convertit în viaţa lui niciun catolic, musulman sau mozaic. Ceea ce a făcut a fost să le spună românilor din Epir, Macedonia, Tesalia etc. că „Dumnezeu vorbeşte în română doar cu Satana”. Şi că dacă vor ca Dumnezeu să-i audă să se roage în greşeşte. Şi a dat o circulară – semnată de el, subliniez pleonastic, dar necesar – în care dădea anatemei pe toţi cei care s-ar ruga ori ar sluji în limba română. Sute de sate româneşti – şi slavo-macedonene – au fost grecizate prin eforturile acestui individ.

Am putea adăuga aici masacrele greceşti anti-româneşti sau anti-bulgare, masacrele bulgăreşti anti-româneşti sau anti-sârbeşti, persecuţia românilor din Timoc şi alte zone din Serbia, masacrele anti-româneşti sau anti-ucraineene ale Rusiei etc., etc.  Statele budiste s-au bătut între ele – în ciuda idealului prieteniei între popoare – până la genocid.

La fel şi statele islamice. La fel şi statele comuniste.  Sunt milioane de exemple care ne arată că idealul prieteniei între popoare este o iluzie în această lume.  Şi că din punct de vedere practic fiecare popor trebuie să fie în stare să se bazeze pe el însuşi. Sau va fi distrus. A treia omisiune este poate cea mai distrugătoare: prietenia cere o anumită înălţime sufletească.

Un om care îşi plânge de milă în faţa greutăţilor şi provocărilor, un om care aşteaptă mereu să fie dus de mână, care vrea să fie îndrumat la fiecare pas, care nu poate lua nicio hotărâre fără un prieten care să îi spună ce şi cum… ori e un copil mic, ori e sclav, ori este un om foarte grav bolnav, iresponsabil, care trebuie pus sub tutelă. Oricum, nu poate avea prieteni reali, pentru că nu poate fi prieten real.  La fel este şi cu popoarele.  Într-o vreme, îndepărtată, românii au izbutit, în anumite părţi ale lumii, să fie prieteni cu alţii.

De pildă, moldovenii au izbutit, în Zaporojia – o ţară în care nu puteai fi hatman dacă nu erai moldovean – să fie prieteni cu rutenii, bieloruşii, ucraineenii şi alte neamuri. Aceste neamuri ajungeau în Zaporojia fugind fie în căutarea aventurii, fie din alte pricini. Şi găseau în Zaporojia – sau în Moldova acestui trecut vechi – oameni de calitate. Oameni puternici, demni, curajoşi, eroici etc.. Oameni care erau în stare să conducă.

Dar atunci când această vârtute, această putere sau tărie a moldovenilor a pierit, s-a dus şi prietenia. Şi pierită va fi, până când românii se vor arăta iarăşi demni, curajoşi, eroici etc.

Plângerea de milă înseamnă sinucidere.  Lipsa de prieteni este motorul unităţii naţionale a multor popoare. Este izvorul unei unităţi interioare, este îndemn spre urmarea modelului eroilor etc.  Adesea „eroii” altor popoare sunt, moral cel puţin, nişte mizerabili. De la Suleiman Pedofilul şi Dementul al turcilor până la Petru Apostatul şi Dementul al ruşilor.

Românii au eroi şi sfinţi reali, de la Constantin cel Mare la Constantin Brâncoveanu, de la primii martiri creştini până la martirii rezistenţei anti-comuniste.
Să te victimizezi, să îţi plângi de milă, cu toate că ai în faţă asemenea exemple, iată o victorie uluitoare a înşelăciunii.

CONCLUZIE:

Suntem bine, dacă ne dăm seama de asta.
Înfrânt este cel care se dă bătut. Cei care înţeleg asta îşi dau seama că înfrângerea este doar cea pe care o accepţi.
Românii sunt un popor persecutat, nedreptăţit, atacat, ca orice popor mare din istorie. Şi suntem un popor mare. Apăsat acum de plângerea de milă – adesea agresivă – şi victimizare, a unei mari părţi a naţiunii. Românii însă vor merge mai departe. Prin cei care înţeleg faptul că viaţa este un război. Şi că trebuie să înveţi să-l duci. ÎN FELUL TĂU. Nu precum ungurii, căci suntem români, nu unguri. Nu precum ruşii, căci suntem români, nu ruşi. Nu precum americanii, căci suntem români, nu americani. Trebuie să ducem acest război al vieţii în felul nostru, românesc. De-a lungul timpului vom avea alianţe. Uneori vor fi onorate. Alteori vom fi – ca de atâtea ori – trădaţi. E firesc. Ne ridicăm şi mergem mai departe.
Simplul fapt că existăm – ca români – şi că mergem, româneşte, mai departe, este deja o biruinţă. La care putem adăuga, generaţie de generaţie, altele.
Ca Dumitru Stăniloaie, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Fraţii Arnăuţoiu, Pelaghia Roşu, Doamna Oltea, Elisabeta Rizea, Ilarion Felea, Ioan Ianolide şi milioane de alţii asemenea.
Ca muzica lui George Enescu ori Ciprian Porumbescu, operele unui Brâncuşi sau Eminescu, Odobleja, Racoviţă sau Antipa şi atâtea altele.
Ca ştergarele şi maramele, iile şi cămeşile populare ale cusătoarelor din trecut şi de astăzi.
Fiecare dintre aceste biruinţe a făcut şi face lumea mai frumoasă. Începând cu neamul nostru, dar mergând până foarte departe.
Iile româneşti au cucerit până şi China şi SUA, au devenit parte integrantă a culturii mondiale. Sunt doar un exemplu dintr-un şir nesfârşit de realizări deja existente sau posibile pentru noi şi urmaşii noştri.
Căci vom merge mai departe. În acest război – frumos şi urât, cu rele şi bune – care este viaţa. Până în adâncurile Veşniciei.

Cei care nu vor sau nu înţeleg, se vor pierde. Cei care înţeleg, vor duce neamul şi moştenirea lui mai departe, până dincolo de sfârşitul lumii. Cu fruntea sus, cu Crucea sus, gata pentru orice luptă. Mai bine acvilă un an, decât o sută vierme!

Mihai-Andrei Aldea

Pierderea cititului

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

parintele-iustin-parvu

„Oamenii au dat cartea pe televizor, dar televizorul îl face pe om să nu mai gândească, să ia toate informaţiile de-a gata, fără să se mai implice cu mintea.”

Părintele Justin Pârvu

Principiul armelor egale

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu este corect.
A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe, etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi de trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor.”

„The principle of equal weapons requires for the honest man to not get away from using unpleasant procedures when the opponent is unfair.
Do not use weapons equivalent with the enemy’s ones, under the word of nobility, it is not a proof of superiority, but of stupidity and treason to the principles you defend and to the innocents you give away to robbers.”

Nicolae Steinhardt

Filonul de aur

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Acest eseu a fost scris pentru suplimentul cultural al ziarului „Flux” din Chișinău (cândva în 2003 sau 2004). Salvat întâmplător pe o dischetă, a fost republicat pe site-ul Sfântul Daniil Sihastrul.

– De ce nu vrei să te supui Împărătesei și să devii greco-catolic,
lăsând Ortodoxia? (comisia imperială)
– Cojocul acesta, de pe mine, acum i-al meu. Dacă mi-l cere
împărăteasa i-l dau, n-am ce face. Cu mâinile și cu picioarele acestea,
și cu tot trupul meu, am lucrat zi și noapte ca să plătesc dările.
Dacă le vrea, ale ei sunt. Dar am numai un suflet,
pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din ceruri,
și nici o putere omenească nu-l va putea îndoi.
(un țăran român din Ardeal)

Adevărata valoare a unui neam se măsoară prin felul în care știe a se împărtăși de Veșnicie. Fiecare popor poate aduna averi și comori de tot felul. Dar valorează ele ceva? Orice armă poate fi distrusă, orice armată înfrântă. Chiar și aurul ruginește, și orice lucru e supus stricăciunii. Clădirile se năruie, ceramica se sparge, dinastiile se sting, statele se prăbușesc, gloria trece în uitare, comorile se cheltuiesc aiurea, culturile se nasc și pier. Peste ruinele unor orașe și țări ce au minunat lumea, vitele pasc ierburi într-o pace de început de lume. Ori se ridică alte orașe și țări, tinere, obraznice și – din pricina inconștienței vârstei – sigure de puterea lor. Dar și ele se sting, după ce le trece vremea, în ruină și uitare. Și iar trec peste urmele vechilor glorii noi popoare, la fel de trufașe, la fel de sigure de puterea și veșnicia lor ca și cele moarte. O singură comoară este veșnică: sfințenia. Și sfinții sunt cea mai mare avere a unui neam, și pecete și mărturie a unirii dintre acel neam și Dumnezeu.

Sfințenia înseamnă unire cu Dumnezeirea. Și această unire este singura cale către nemurire. Doar în Ceruri se află cartea vieții, în care sunt înscrise cele veșnice. Doar în Ceruri se află Ierusalimul ceresc, locul în care neamurile aduc, în eternitate, slava lor înaintea Împăratului Atotputernic.

Izvorâtă din minunata naștere a Neamului Românesc, unitatea dintre Biserică și Români a adus roade sfinte din cele mai vechi timpuri ale istoriei creștine. S-au revărsat oameni ai Duhului, zămislind Neamul Românesc și devenind totodată pârți sfinte ale lui, așa cum sunt Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Apostol Andrei, Sfinții Apostoli Luca, Filip, Timotei, Andronic, Tit și Sila, întemeietori ai Neamului nostru. Din Duhul lor – Care nu era doar al lor, ci al întregii Biserici, dar era totuși și al lor – din acest Duh Dumnezeu li s-au născut și zidit urmași. Aceștia au dat Bisericii și Neamului roadele sfinte și curate ale vieții veșnice. Primii dintre ei au fost numeroșii martiri de la Dunăre și sfinții cei întocmai cu Apostolii Constantin și maica sa Elena.

Dar la Dunăre s-a format o adevărat școală teologică, ce a luminat în secolele III-VI, începând de la episcopii sfinți ai Tomisului și până la cei din Timocul de astăzi și de la Dunărea de Mijloc. Printre ei se numără marele Betranion, episcopul Tomisului, de al cărui curaj de a mărturisi credința lui Christos în fața unui împărat eretic se leagă și prima mișcare națională spontană din istoria noastră. Căci atunci când împăratul eretic a încercat a-l exila pe sfântul episcop, Românii dobrogeni s-au tulburat de îndată, punând mâna pe arme și fiind dispuși mai curând a muri în luptă sau a porni și ei în exil decât să lase păstorul lor cel trimis de Păstorul ceresc. Și împăratul, pentru a nu pierde Dicia (adică Dacia, vechiul nume al Dobrogei), a trebuit să se plece, aducând înapoi pe episcopul exilat. Tot din Dicia sau Dobrogea au ieșit și Sfinții Ioan Casian – cel care a întemeiat monahismul apusean –, Gherman, Dionisie cel Smerit – cel care a introdus măsurarea timpului de la anul Nașterii Domnului –, martirii Atalos, Filipos, Zoticos și Camasis, ale căror moaște au fost găsite la Niculițel, în cel mai vechi martiricon (creștin) din lume, călugării „sciți” care au impresionat întreaga lume creștină cu adânca lor teologie… și mulți, mulți alții. Și tot „de la Dunăre” putem aminti lumini ca Sfântul Sava de la Buzău (Muzeos în acea vreme), ca Sfântul Niceta de Remesiana, cinstit chiar din timpul vieții sale până în Asia Mică și Italia, Sfântul Irineu de Sirmium, nenumărați martiri și chiar Fericitul Ieronim, născut la granița dintre provinciile Panonia și Iliria.

Iată că, înșirând la iuțeală doar câțiva dintre sfinții noștri din vechime, deja avem un pomelnic impresionant. Iar șirul lor a continuat peste veacuri. Legați prin legături duhovnicești peste vremuri și locuri, se bucură în aceeași bucurie cerească Sfântul Constantin cel Mare, Binecredinciosul Împărat Iustinian, Ștefan cel Mare și Sfânt sau Domnitorul martir Constantin Brâncoveanul, cu fiii săi. Sfinții martiri din primele vremuri creștine au fost doar începutul uriașei oștiri de martiri și mucenici pe care a dat-o lui Dumnezeu Neamul Românesc. În Pind sau în Iliria, în Crișana, Basarabia ori Crimeea, în Câmpia Dunării sau în văile și culmile Carpaților ori Hemului ori Rodopilor, Românii au avut de mărturisit cu vorba ori cu fapta Credința lui Christos. În fața păgânilor și ereticilor romani, greci, avari, goți, slavi, unguri, tătari, germani, turci sau de orice alt neam, Românii au avut mereu stâlpi care au știut a păstra demnitatea creștină a Neamului Românesc, trecând cu desăvârșit curaj hotarele vieții și ale morții în necuprinsul Dumnezeirii.

Pentru a-i înșira pe toți, ar fi nevoie de o lucrare mai mare ca Proverbele Românilor de Iuliu Zanne. Și așa fiind, pe cine să lași deoparte și pe cine să pomenești? Să vorbești de cei care au știut a da Evanghelia migratorilor slavi, unguri sau turci? Să pomenești de acei Români ardeleni care au stat neclintiți în Adevăr în vremuri în care flăcările bisericilor și mânăstirile lor – distruse și cu tunurile de nefârtații papistași – se înălțau până la Ceruri? Să amintești de lacrimile și rugăciunile, și de luptele de nedescris, prin care Românii dinspre Nistru și Nipru, ori din Crimeea, au păstrat Credința străbună în două mii de ani de necurmată furtună? Să istorisești durerile și suferințele îndurate pentru Christos de atâția și atâția Români din Epir, Tesalia, Macedonia, Dalmația și alte pârți sudice? Să înfățișezi luptele duhovnicești date de atât de mulți monahi ai Neamului nostru în sihăstrii, schituri și mânăstiri din toate colțurile Bisericii lui Dumnezeu? (De multe ori atât de neștiuți, atât de smeriți… încât abia li se cunoaște prezența, deși li se simte atât de bine rugăciunea!)…

Nu vom vorbi însă despre ei, și nici despre alții asemenea lor. Vom spune însă câteva cuvinte despre un sfârșit de secol plin de durerea și urâciunea pustiirii, plin de asuprire cruntă pentru toți Românii. Despre sfârșitul secolului XX. O epocă în care toți Români se aflau sub apăsarea a felurite puteri străine, în care chiar și în România doar unii dintre Români puteau să-și folosească limba maternă, alții fiind, asemenea celor din teritoriile ocupate, nevoiți a folosi limbile migratorilor aflați la putere. O epocă în care păgânismul sfruntat și nerușinat al ateismului a încercat să șteargă Chipul lui Christos din inimile și mințile tuturor creștinilor. O epocă ce a izbutit să distrugă nenumărate suflete, ce a reușit să introducă în inimile atâtor Români necredința, desfrâul, lepădarea de Dumnezeu, lepădarea de Neam și Limbă, lașitatea…

Și totuși! Într-un asemenea ev întunecat, Dumnezeul luminilor a ridicat alți și alți stâlpi de foc, în temnițele Basarabiei și în ghețurile Siberiei, în pușcăriile din România, Bulgaria, Grecia sau Iugoslavia, în păduri și în catacombe, în cartierele muncitorești și în sate arse de lăcustele colhozurilor și CAP-urilor. Doar în România, peste 20 de ierarhi au trăit și murit ca mărturisitori a lui Christos; și mii și mii de preoți, și încă și mai mulți călugări, și încă și mai mulți mireni au fost închiși, torturați, și de multe ori uciși pentru aceeași sfântă mărturisire. Trecuți prin chinurile lagărelor și pușcăriilor, prin batjocorile gardienilor și colegilor de suferință, prin răutatea celor care au ales o libertate fizică ce îi costa sufletul, ei s-au lămurit ca aurul și argintul în foc, limpezindu-și frumusețea Chipului lui Dumnezeu și înaintând tot mai mult în asemănarea cu El. Părintele Dimitrie Bejan sau părintele Dumitru Stăniloae, părinții Sofian Boghiu, Damian Stog, Arsenie Papacioc și Iustin Pârvu, părinții Ilie Lăcătușu, Adrian Făgețeanu și Nifon Petruș sunt doar câțiva dintre cei care s-au învrednicit a se arăta vase alese ale lui Dumnezeu, înfrângând pe prigonitori și păstrând lumina lui Christos pentru ei și, mai ales, pentru ceilalți. În închisori sau între capetele plecate din afara închisorilor, ei au fost purtători de Adevăr și demnitate, mărturisind pururea cele ale Adevărului, eliberând nenumărate suflete din lanțurile necredinței și deznădejdii.

Există un cuvânt al Mântuitorului în care îi ceartă pe farisei pentru că declarau „dacă am fi trăit în vremea părinților noștri nu am fi fost părtași cu ei la uciderea proorocilor”(Mt.23.30). De ce îi ceartă? Pentru că prin acest cuvânt ei se dădeau de gol a fi – la nivel spiritual, desigur, dar acesta este esențialul – urmași nu ai proorocilor, ci ai ucigașilor acelora. Ei nu se simțeau, nu se vedeau, ca urmași ai proorocilor. Se vedeau – și chiar erau! – urmașii ucigașilor. Pentru că păstrau aceeași gândire și trăire cu a ucigașilor, încât au ajuns și la uciderea Mântuitorului.


Și Sfântul Apostol Pavel arată că urmașii lui Avraam sunt cei care îi urmează calea, cei care sunt fii spirituali ai lui, cei care îi duc mai departe moștenirea duhovnicească. La fel se întâmplă și cu noi. Suntem urmașii celor a căror spiritualitate o păstrăm, a celor cărora le ducem mai departe moștenirea duhovnicească. Dacă ducem mai departe viața și trăirea sfinților și eroilor, suntem urmașii lor. Dacă ducem mai departe viața și trăirea hoților, trădătorilor, lașilor, suntem urmașii lor. Noi alegem să fim ceea ce suntem.

Sunt puțini sfinții?

Poate nu sar în ochi, precum nemernicii, dar nu sunt puțini. Și, mai ales, sunt puternici și au valoare!

Voi asemăna Neamul Românesc, și adevărații lui reprezentanți, unui filon de aur. Acesta e subțire și, față de mărimea sterilului din jur (a rocilor și pământului fără aur), poate părea neînsemnat. Dar filonul, subțire, îngropat în steril, dă acelui pământ (re)numele de teren aurifer. Nu atât cantitatea, cât mai ales calitatea contează. Filonul de aur al Neamului Românesc este șiragul sfinților, curgând de la izvoarele Istoriei către oceanul deplin al Dumnezeirii. Acest filon este dintr-un aur curat, deplin curat, și mai puternic, mult, mult mai puternic, decât cel mai puternic oțel. Și, cu cât devine mai subțire, în anume vremi, cu atât se arată mai puternic. În jurul acestui filon stăm noi, cei ce suntem amestec de zgură și aur, amestec de aur și steril, și care încercăm să ne curățăm, să ne apropiem de filon până la a deveni una cu el. Unii sunt mai aproape de firul de aur, și sunt mult mai mult aur decât steril. Alții, mai depărtați, păstrează mai puțin din lumina aurului, și mai mult din negura zgurii. Dar toți tindem către curățire, către unirea cu filonul de aur. Sunt însă și cei din pârțile mai dinafară – mai numeroși, cei mai numeroși – care păstrează doar luciri aurifere, doar aparența aurului. Aceștia – pe care îi numesc, de obicei, românofoni, adică vorbitori de o limbă oarecum românească – aceștia tind și ei spre filon, dar altfel. Nu căutând a se curăți, ori a deveni aur. Nu, dimpotrivă. Ei încearcă, prin presiuni și frământări neîncetate, să strecoare către filon și – dacă ar putea – chiar în filon, cât mai multă zgură, cât mai mult steril. Deși par a aparține filonului de aur, deși își trag strălucire și avantaje din el, îi sunt ființial străini, și chiar vrăjmași.

De cele mai multe ori, pentru cei din afară, ei sunt “Românii reprezentativi”. Trist, nu-i așa? Dar acest lucru nu e atât de important. Important este faptul că filonul de aur există, și va exista până la sfârșitul veacurilor. Sfinții care îl alcătuiesc pot fi mulți sau puțini; dar câtă vreme sunt, e bine, suntem (încă) bine.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea