Spre întărire: Imnul ITO 2018

De câţiva ani Biserica Românească înfăptuieşte o lucrare mare, foarte mare: Întâlnirea Tineretului Ortodox.

Veniţi din întreaga lume, mii şi mii de tineri ortodocşi (la Sibiu, anul acesta, peste 3.000, la Iaşi, anul trecut, peste 6.000 etc.), alături de preoţi şi episcopi ortodocşi din toată lumea, se întâlnesc, iau parte la seminarii şi laboratoare, se roagă împreună, muncesc împreună, se bucură împreună.

O lucrare minunată de unitate frăţească, de bucurie sfântă, de preluare a făcliei şi ducere mai departe a luminii.
O lucrare în care Biserica Ortodoxă Română – da, BOR – dă măsura unei deschideri şi dăruiri vrednică de toată lauda.

Cei care au luat şi iau parte la ITO învaţă că suntem, în Biserică, o familie, dincolo de deosebirile dintre noi.

Dar învaţă şi că mass-media, presa, îi urăşte pe Ortodocşi. Nu, nu învaţă asta la ITO! Învaţă asta din mass-media, din presa care DISPREŢUIEŞTE TOTAL lucrarea lor, dragostea lor, bucuria lor, EXISTENŢA LOR. Învaţă asta din felul în care sunt ignoraţi, din felul în care mass-media prezintă, în mijlocul desfăşurării ITO, orice altceva în afară de ITO, pe oricine altcineva în afară de cei veniţi la Întâlnirea Tineretului Ortodox. Eventual orice mizerie anti-ortodoxă care poate fi găsită sau născocită.
Fie că sunt americani sau nigerieni, români sau greci, francezi sau etiopieni, tinerii ortodocşi de la ITO şi clericii care îi însoţesc sunt invizibili pentru mass-media. Şi câte lucruri ar avea de spus! Câte experienţe diferite, unele tragice, altele dramatice, altele vesele!
În fiecare an, datorită BOR, România este un centru mondial, un lider mondial; în bine, nu în rău, în frumos, nu în urât, în încurajare şi creştere, nu în corupţie şi deznădejde. Iar mass-media întoarce capul în altă parte: despre Ortodoxie, BOR şi Ortodocşi se poate vorbi doar de rău. Dacă nu se poate, mai bine tăcere…
Şi cei care iau parte la ITO văd acest lucru, văd această duşmănoasă ignorare, însoţită de răutăcioasele prezentări a tot ceea ce poate să fie pretext de atac anti-ortodox.
Şi învaţă să meargă mai departe.
Împreună cu fraţii întru Credinţă, fără să se sperie întru nimic de cei potrivnici ba, dimpotrivă, rugându-se pentru ei, cu milă şi înţelegere. Poate, poate îşi vor deschide inima, ca Dumnezeu să îi lumineze. Şi chiar dacă nu şi-o deschid, cel puţin noi ne facem datoria de a ne ruga pentru ei, a încerca să-i ajutăm, a fi aici şi a da mărturia cuvenită.
ITO merge înainte, BOR îşi face, mai departe, datoria.

 

Un stagiu de legendă sau Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

Un stagiu de legendă

sau

Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

TGP 27 28 04 2018

În zilele de 27, 28 şi 29 Aprilie (2018) a avut loc, undeva pe Valea Doftanei, „Tabăra de haiducie Gogu Puiu”. Ce m-a atras, de la început, către aceasta?

În primul rând, faptul că îl cunoşteam pe organizatorul stagiului – Eugen Sechila – ca peEugen Sechila un veteran încă tânăr, cu 16 ani în Legiunea Străină, cu dragoste de Dumnezeu şi de Ţară, cu un extraordinar talent de sculptor, retras din L.S. cu gradul de sergent major, instructor de tir autorizat etc. Un om mai mult decât interesant, având tone de cunoştinţe de cea mai mare valoare, trecut prin conflicte armate aproape două decenii, pe trei continente. Un asemenea instructor, dacă are şi spirit pedagogic, este o valoare inestimabilă. În Vest, asemenea oameni sunt plătiţi cu mii şi mii de euro sau dolari pentru o prezentare de două ore. Tabăra dădea celor înscrişi peste cincizeci de ore cu el… la un preţ mai mic decât cheltuielile avute de foarte mulţi bucureşteni sâmbătă în Mall.

În al doilea rând, faptul că era o tabără de [tehnici de] supravieţuire dedicată lui Gogu Puiu, legendarul conducător al grupării de rezistenţă anti-comunistă „Haiducii Dobrogei”. Din vorbe, mulţi cinstesc pe eroii şi martirii rezistenţei anti-comuniste. Când vine vorba de fapte, rămân cel mult 1% – da, cel mult unul dintr-o sută! Iar când aceste fapte înseamnă nu doar o comemorare, un miting sau punerea unei cruci ori a altui monument, ci înseamnă să munceşti puţin, să trăieşti puţin în felul în care au muncit şi trăit ei în vremea rezistenţei… Chiar eram curios: câţi vor veni? Câţi vor veni din cei care se laudă că sunt urmaşii Tracilor, Dacilor, Romanilor. Galilor, Agatârşilor, Sciţilor, Răzeşilor lui Ştefan cel Mare, ai Moştenilor lui Mircea, ai Vitejilor lui Mihai Viteazul, ai Răsculaţilor lui Horea, ai Moţilor lui Iancu, ai Haiducilor, ai Martirilor din Rezistenţa Anti-Comunistă? Şi cum poate fi făcută o tabără ca să se apropie, fie şi cât de cât, de ceea ce a însemnat războiul de harţ, viaţa grea, plină de încercări şi primejdii, a luptătorilor anti-comunişti?

Aceste întrebări, şi altele, m-au făcut să iau legătura cu Eugen Sechila, sperând să primesc unele răspunsuri. Cu o purtare demnă de laconismul vechilor Romani sau Geţi, m-a invitat în tabără. Să vin şi să văd – logic, nu? Doar că… nu mai sunt tânăr (mi se tot spune că par tânăr, mulţumesc frumos, deşi prefer onestitatea şi ştiu că ce a fost, a fost), starea mea de sănătate nu e tocmai bună (anul trecut am avut o spitalizare, am fugit de a doua, anul ăsta deja am scăpat de prima, sper să o pot fenta pe cea care ar trebui să urmeze…) iar condiţia fizică este departe de a fi strălucită (în afară de puţin „joc cu spada” şi, din păcate foarte rar, ceva tir, n-am mai făcut sport de mulţi, prea mulţi ani de zile). Pe de altă parte, sunt şi vreau să fiu până la moarte grănicer în rezervă, ceea ce nu prea îmi dă voie să dau înapoi de la o asemenea provocare. Ce e un stagiu de două zile faţă de un an de armată, nu? Am trecut prin acela, voi trece şi prin acesta. Totodată, aşa cum „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.17), la fel şi „patriotismul fără fapte mort este”, la fel şi „vitejia/hărnicia fără fapte moartă este” etc. Adică fără fapte, cuvintele devin vorbe goale. E drept, invitaţia mi-a fost făcută cumva ca să văd ce se întâmplă în tabără. Dar cum puteam să stau pe margine şi să mă uit, în loc să iau parte real? M-aş fi simţit ca o „legumă observatoare” a unor oameni vii, adevăraţi! Şi, până la urmă, nu era un bun prilej şi pentru a mă măsura pe mine însumi? Doar viaţa e plină de neaşteptat, deci orice pregătire pentru neaşteptat este mai mult decât binevenită…

Deci, mi-am făcut bagajele – după indicaţiile organizatorilor – şi am pornit la drum.

Unul dintre cursanţi, pe atunci încă necunoscut mie, Cristi V., a avut bunăvoinţa să mă aducă la locul faptei, pe Valea Doftanei. Pe drum am găsit neaşteptat de multe puncte comune cu binevoitorul coleg: de la iubirea de Neam şi Ţară până la cartierul copilăriei sau locurile de origine ale unora dintre bunicii noştri. Aşa că am ajuns fără să simţim cum trece timpul. Organizatorii erau acolo de câteva zile, pregătind stagiul. Ne-am adunat toţi şi tabăra a început!

incurajari.JPG
Încurajări înainte de plecarea în primul marş; cu spatele la aparatul foto, Eugen Sechila

Nu, nu voi povesti aici tabăra. Voi spune doar că a fost pur şi simplu EXTRAORDINAR!

Am avut parte de mărşăluit prin ploaie şi de aplicarea practică a tehnicilor de supravieţuire pentru clipele în care ne trezim uzi până la piele în mijlocul sălbăticiei; ca rezultat, nimeni nu a răcit. Am avut parte de „înviorări” de dimineaţă de peste o oră, care au scos untul din mine – recunosc, aveam şi cea mai slabă condiţie fizică dintre participanţi, dar pot să mă laud că, scrâşnind din dinţi, m-am ţinut de treabă. Am învăţat să fac noduri! Un lucru pe care mi l-am dorit din copilărie, pe care, cumva, nu am izbutit să-l împlinesc niciodată, şi care a devenit fapt în această „tabără de haiducie”. În afară de vreo zece feluri de noduri, am învăţat cum şi de ce se folosesc aceste noduri pentru asigurare la urcare sau coborâre – fie ea proprie sau a unui camarad –, pentru a ridica o greutate mare – persoană sau obiect –, pentru a pune o capcană sau alta pentru animale etc., etc. Desigur, după ce ni s-a explicat – şi am semnat – că aceste tehnici se folosesc doar în condiţii specifice, nu pentru ilegalităţi. Am avut parte de cursuri cuprinzătoare privitoare la marile agresiuni naturale, supravieţuire, calea virilă, prim-ajutor etc. Am avut parte de curs de citire a hărţilor şi orientare în teren, urmat în ultima zi de o aplicaţie practică, un test de găsire a unui număr de cinci balize… Asta folosind hărţi vechi – de aproape patru decenii! – pe care trebuia să le comparăm cu terenul, găsind punctele de reper şi observând schimbările, astfel încât să ne putem orienta corect! Calitatea pregătirii făcute cu o zi mai devreme s-a putut vedea din faptul că echipele au obţinut rezultate excepţionale în ciuda răspândirii balizelor pe un teritoriu sălbatic – păduri, păşuni, tufărişuri, stâncării, râpe, smârcuri etc. – de peste 15 kmp.

Am avut parte de cursurile de autoapărareSamir Mekki.JPG predate de bază de Samir Mekki, fost coleg al lui Eugen în Legiunea Străină – care a fost, totodată, cel care a asigurat primul-ajutor pentru stagiu. Cursuri de bază, dar o bază adevărată, puternică, sănătoasă, cum rar am văzut să fie oferită. Am avut parte de un curs medical de prim-ajutor ţinut de specialişti în domeniu. Am dormit sub foaie de cort sau folie, în aer liber, în cântecul ploii – în prima noapte – şi în cel al unor bufniţe – în a doua noapte, senină, cu o lună minunată. Am avut schimburi „de gardă”, în care vegheam liniştea taberei. Şi am avut parte de o mâncare excepţională, care ne-a dat energia de care aveam atâta nevoie!

De la deosebirea dintre creasta militară şi creasta geografică până la alegerea traseului şi a adăpostului, nenumărate au fost aspectele prin care am putut înţelege şi trăi, pe teren, concret, o parte din rigorile vieţii pe care a dus-o cei din rezistenţa anti-comunistă. Deosebirile – faptul că noi aveam siguranţa „ieşirii” din lumea în care intrasem, faptul că puteam face focul fără grijile haiducilor, faptul că aveam echipament mai bun decât cei mai mulţi luptători anti-comunişti etc. – au fost subliniate repetat. Şi era foarte uşor, acolo pe teren, să înţelegi cât de cât greutatea acestor deosebiri. Greutatea acestui stagiu – căci uşor nu a fost! –, ne-a ajutat să înţelegem ceva mai adevărat statura uriaşă a luptătorilor anti-comunişti, tăria lor, dragostea nesfârşită de Dumnezeu şi Neam care i-a întărit în condiţii extrem de grele. Am experimentat, sub îndrumarea unor oameni excepţional de bine pregătiţi, ceva din aceste condiţii. A fost greu, a fost maturizant, a fost înălţător. A fost ca şi cum am fi păşit din lumea „realităţii virtuale şi mizeriei cotidiene” în lumea de legendă a Străbunilor. Iar frumuseţile Patriei ne-au ajutat din plin!

creasta militara.JPGNi se explică regulile deplasării militare în raport cu creasta unei înălţimi

Spuneam la început, vorbind despre Eugen, că un instructor cu experienţa sa are o valoare inestimabilă dacă are şi simţ pedagogic. Are. Mai mult, l-a avut alături şi pe Samir Mekki, de asemenea un instructor cu simţ pedagogic, de asemenea cu o valoare inestimabilă, dată şi de experienţa de front. Au transferat un bagaj foarte mare de cunoştinţe teoretice şi practice în câteva zile; firesc, frumos, eficient, bărbăteşte. Au fost un exemplu şi prin purtarea lor, prin felul în care au făcut faţă, camaradereşte, la provocările – prevăzute şi neprevăzute – ale stagiului. Dacă în primul marş – de patru ore, jumătate prin ploaie – au predat şi şcoala tăcerii – esenţială în supravieţuirea luptătorilor anti-comunişti –, în multe din lucrările ce au urmat cei doi au izbutit nu doar să ne dăruiască multe cunoştinţe, dar şi spiritul camaraderiei, al unităţii ce dă putere. Ne-au împărţit şi reîmpărţit pe echipe, ne-au arătat cum cel care e cel mai slab într-un domeniu devine salvator în altul, cum o echipă devine superioară oricăriu membru al ei, oricât ar fi de bun…

20180427_183127 (1)Luminişul bază, după ploaia ce ne-a însoţit jumătate de marşul de bun-venit

Dragostea de Ţară s-a arătat printre altele şi prin dragostea faţă de frumuseţile Patriei, faţă de mediul natural. De la sosire instructajul a cuprins regulile de ocrotire a mediului, care au fost respectate perfect de fiecare participant. „Greblarea” organizată de Samir Mekki înainte de plecare a arătat că nu rămăsese după noi nici măcar un băţ de chibrit. Părea pur şi simplu de neînchipuit că acolo au „locuit” şi muncit nişte oameni câteva zile. Totul era verde şi neatins, ca la sosire. Aşa cum ar trebui, de fapt, să fie în urma trecerii oricărui Român prin această lume, care ne-a fost dată s-o facem mai frumoasă, să o îngrijim, nu să o murdărim sau distrugem. Încă o lecţie însuşită!

Şi dacă s-a muncit mult în acest stagiu, şi dacă s-a învăţat mult, a fost, cumva, loc de voie bună. Am râs, ne-am bucurat de greutăţi şi de trecerea prin sau peste ele, am învăţat să râdem de eşecurile noastre şi să ne bucurăm de reuşitele camarazilor. A fost viaţă adevărată, bărbătească, liberă, românească… aşa cum ar trebui să ne fie viaţa. Aşa cum a fost viaţa Străbunilor.

TricolorulTricolorul – peste cortul-bază, în inima luminişului, în inimile noastre

Singurul regret real a fost că stagiul a durat doar două zile şi ceva. Pentru că au fost două zile în care într-adevăr am devenit mai buni. Uneori faci ani de zile de cursuri fără să câştigi nimic. Aici a fost „level up”, în viaţa reală, în două zile. Pot doar să spun „MULŢUMESC!” şi să sper că voi mai apuca să merg în câteva din aceste tabere.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dincolo de valoarea stagiului în sine, câştigul personal pe care acesta îl aduce ţine, desigur, de străduinţa fiecăruia de a-şi însuşi, de a păstra în viaţa sa, ceea ce a învăţat. Tabăra de haiducie Gogu Puiu (27-29 Aprilie 2018) rămâne un dar extraordinar făcut participanţilor; ce facem noi cu acest dar… ţine de alegerea proprie.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Pădurea cea Mare sau Codrul frate cu Românul

Cu toate că Pădurea cea Mare din Drumul spre Vozia pare să fie „doar” o creaţie literară, ea este, în fapt, o oglindire beletristică a unei realităţi concrete, bine atestată istoric, dar astăzi aproape uitată…

Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile ocupau mai mult de jumătate din suprafaţa Apusenilor, Banatului, Transilvaniei, Maramureşului, Pocuţiei, Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei şi altor Ţări Româneşti.

IMG_20171118_141625_976 02.jpg

Nu departe fusese cândva şi Sciţia Mică sau Dobrogea, în care bălţile dunărene şi dunăreano-pontice se amestecau cu fâşii lungi de stepă şi pădurile de pe dealurile şi munţii rotunjiţi. Sfântul Ioan Casian, de fel din aceste locuri, îşi amintea cu dor, din Galia în care se aşezase, de aceste păduri şi păşuni ale dealurilor şi de sihaştrii şi călugării ce căutau aici înălţarea către Ceruri.

Au fost vremuri în care puteai merge de la Dunăre până în Carpaţi fără să ieşi din pădure. La fel era şi dincolo, pe malul înalt dinspre Moesia, unde făşii de pădurea urcau până în Munţii Hemului – numiţi sub Turci Balcani (adică… Munţi). Dar, ce-i drept, chiar şi pădurile din Iliria sau Macedonia, Epir sau Dalmaţia, ba chiar şi din Noricum şi Galia erau deja în secolul I î.Chr. mai rare şi mai străbătute, mai puţin sălbatice decât cele din Dacia.

IMG_20171117_092344_374.jpg

Pentru Români pădurea sau codrul a fost viaţă.
Zicala
Codru-i frate cu Românul
oricât de repetată,
este prea puţin înţeleasă şi prea puţin preţuită. Codrul a dat Românului adăpost pentru viaţa de toate zilele, adăpost în faţa duşmanilor, hrană pentru el şi vitele sale, materie primă pentru pentru toate nevoile sale.

O să amintim aici, pe scurt, doar câteva lucruri…
Întâi de toate, că prin pădure de fag sau pădure de stejar sau pădure de brad, Românul înţelegea o pădure în care fagul, ori stejarul, sau respectiv bradul, ocupă măcar o treime din numărul copacilor.
Pare ciudat?
După gândirea de azi, am crede că o pădure de fag este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt fagi, că o pădure de stejar este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt stejari şi tot aşa.
Doar că această gândire este o urmare a distrugerii pădurii în secolele XVIII-XX, şi a înlocuirii vechilor păduri cu unele noiplantate. Iar plantările se fac, cel mai uşor, cu o singură specie. Ca urmare, apar întinderi – tot mai mari – de ceea ce am putea numi monocultură, păduri în care adesea pe mulţi kilometri întâlneşti o singură specie de arbori

Vechile păduri cuprindeau zeci şi sute de specii pe kilometrul pătrat.
O „pădure de brad” putea avea şi ceva foioase, dar cu siguranţă avea şi brad alb şi brad roşu, brad negru, molid, tisă, larice sau zadă, zâmbru şi alte conifere.
O „pădure de fag” putea avea pe ici pe colo şi câte un molid sau un pâlc de tisă, dar cu siguranţă avea şi mai multe feluri de fag, însă mai ales plop, ulm, paltin, alun şi altele asemenea. Mărturiile lui Dimitrie Cantemir arată că în Moldova începutului de secol al XVIII-lea toate pădurile de foioase erau presărate şi cu pomi – meri, peri, pruni, corcoduşi etc.
O „pădure de stejar” putea să cuprindă şi rătăcite exemplare de conifere (rar, uneori aduse de om), dar sigur avea mai multe feluri de stejar şi feluriţi arbori şi arbuşti de câmpie – de la plop la corn, dud ori soc.
Pădurile „de baltă” puteau fi „de răchită” sau „de salcie„, dar şi ele, de fapt, cuprindeau multe alte soiuri de copaci şi arbuşti.

IMG_20170725_224701_377 mic

În acest amestec stătea şi puterea pădurilor!
Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – intră o boală, ravagiile sunt cumplite. Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – se aprinde focul, ravagiile sunt cumplite.
Amestecul de specii încetineşte orice boală, fie ea adusă de o ciupercă, un gândac sau alt agent patogen, încetineşte răspândirea focului – şi, în caz de incendiu, provoacă mult mai repede ploile care sting focul.
Amestecul de specii creşte numărul de vietăţi ce trăiesc în pădure, îmbogâţind-o din foarte multe puncte de vedere.
De pildă, numărul crescut de animale şi insecte înseamnă o apărare mult mai bună a pădurii în faţa paraziţilor şi altor duşmani; aceştia nu se vor confrunta doar cu sistemele de apărare ale copacului vizat, ci şi cu vânătorii naturali ce trăiesc aici.
Ca urmare, „infestările” sunt limitate într-o pădure de acest fel – cu o varietate mare a speciilor – atât de greutatea de a „sări” de la un exemplar la altul, cât şi de sistemele multiple de protecţie existente – de la păsări insectivore la insecte… insectivore ş.a.a.

Desigur, felurite vietăţi – insecte, păsări, mamifere etc. – înseamnă şi siguranţa răspândirii seminţelor, înseamnă siguranţa păstrării varietăţii pădurii.
Iar pentru om, aceste lucruri înseamnă bogăţie!
Înseamnă felurite plante de leac, înseamnă mai multe soiuri de lemn, înseamnă mai multe feluri de ciuperci, înseamnă fructe de pădure şi alte roade vegetale, înseamnă vânat de mai multe feluri, înseamnă umiditate în sol şi sub bolta pădurii, deci bălţi, smârcuri şi pâraie, deci peşte şi păsări de apă, dar şi alte vietăţi care iubesc bălţile şi mlaştinile, de la cerbi la mistreţi, de la vidre la castori (brebi)…

Amintim aici că poienile pădurilor erau adesea fâneţe pentru vitele Românului, că din lemnul scos Românul îşi făcea şi casă, şi masă, şi gard, şi grajd, şi hambar, şi leagăn pentru prunci, şi doniţe, coveţi ori butoaie, şi linguri şi furculiţe, şi fus, şi furcă, şi pari, şi război de ţesut, şi căruţă ori car…
Din coaja de copaci se făceau foi de scris, sfori şi chiar frânghii, ceaiuri împotriva frigurilor, se scoteau culori, se tăbăceau pieile, se tratau blănurile etc., etc.
Din lemn se scotea cărbunele de lemn, de o mare valoare calorică şi o resursă regenerabilă, dar şi gudronul, folosit pentru vindecarea unor boli de piele – dintre care unele astăzi greu tratabile sau netratabile -, dar şi pentru ungerea osiilor la care şi căruţe, pentru ungerea ţâţânilor la uşi, porţi şi ferestre, pentru tratarea şi întărirea lemnului sau pieilor etc.

IMG_20171111_223533_076.jpg

Jirul fagilor, atât de iubit de toate animalele ierbivore, de la mistreţi sau cerbi la cai sau vaci, era folosit cândva de Români pentru untdelemnUntdelemnul de jir era bun, la fel de bun ca undelemnul de măsline, având ca dezavantaj faptul că era mai taninos, dar conţinând mai multe vitamine.
De altfel şi numele de unt-de-lemn arată că în trecut Românii aveau uleiurile mai ales din fructele copacilor. Exista untdelemn de măsline, de jir, de nuci, de alune sau de migdale, acestea fiind cele cinci fructe de temelie pentru untdelemnul cunoscut şi folosit de Români.

Desigur, cu puţină grijă şi muncă, pădurile cu amestec de fag şi de stejar ar fi devenit uriaşe izvoare de bogăţie pentru România modernă şi contemporană.
Pe de-o parte, ar fi hrănit turme de vite sau de cerbi şi mistreţi, pe de altă parte, ar fi dat untdelemn, fructe de pădure, furaje, lemn de foc, nuiele pentru împletituri, coloranţi, tanini şi alte substanţe pentru industrii ca cea a pielăriei sau blănăritului, ar fi păstrat apa şi astfel şi bogăţia de peşte a Ţării etc., etc.

Ar fi putut…
„Inteligenţa” masonică – atât de criticată de Eminescu în publicistica sa – a impus Românilor să repete greşelile Occidentului în privinţa defrişărilor, industrializării agriculturii şi în alte asemenea domenii.
Rezistenţa românească, tacită sau exprimată, a fost uriaşă.
În Nopţile de Sânziene Mihail Sadoveanu înfăţişează – destul de criptic pentru mulţi dintre cititori – un exemplu al acestei rezistenţe (o face şi în alte scrieri, inclusiv în Dumbrava minunată).
Ca urmare a acestei rezistenţe metrul pătrat de păşune românească are şi 200 (două sute) de specii de plante, faţă de una-două în păşunile obişnuite din Apus.
Ca urmare a acestei rezistenţe România încă are păduri de amestec, aşa cum erau pe vremuri, încă are păduri de fag în care fagul este între 50 şi 60% din fondul forestier, celelalte specii, din fericire, completând restul.
Cât mai are.
Pentru că Românii fug din Ţară, iar cei care rămân, prea mulţi, sunt sfârşiţi, lipsiţi de curajul de a lucra la ridicarea Ţării şi a Neamului, la apărarea pădurilor şi a vieţii şi culturii româneşti.
Chiar şi lucrările de împădurire făcute de voluntari sunt prea adesea în stilul industrial al monoculturii, fără amestecul de specii atât de important, esenţial, pentru sănătatea pădurilor.

Totuşi… sper, visez, la o vreme în care pădurile vor fi iar mai mult de 50% din suprafaţa Ţării, în care untdelemnul nu va mai veni atât din agricultura industrială – fie ea de rapiţă sau floarea-soarelui – ci din codrii de fag, în care fructele de pădure – de la mure şi zmeură la coacăzecoarne şi cătină – vor sta pe masa fiecărui Român, în care ciupercile vor fi iar parte a hranei de zi cu zi, iar peştele – crescut sănătos, natural – va înceta să fie un lux, o raritate, şi va redevni mâncarea obişnuită de altădată…
O vreme în care şi Românul va fi frate cu codrul, iarăşi.
Este un vis care nu doar că este cu putinţă, dar este chiar pragmatic, pentru că poate aduce avantaje economice uriaşe…

Mihai-Andrei Aldea

(copyright foto: Alexandra Aldea)

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Aceasta e Patria mea (001)

Prin Pădurea cea Mare,
prin lumea Deralei,
prin coline şi neguri,
prin obcine şi câmpuri,
pe drumuri nesfârşite,
prin bălţi şi codri grei de ape,
prin Ţărmuri de Gheaţă
şi pe căile apelor,
până la capătul lumii,
Vozia,
şi dincolo de el,
o mică parte din Patria mea… 

2014-09-29 19.11.37.jpg2014-10-02 08.00.53.jpgPeisaj obişnuit România