Dacă în această ţară n-ar fi două clase cu interese atât de deosebite şi dintre care cea mai numeroasă e condusă de aceea care deţine făţiş vătămător pământul şi capitalul, lucrurile ar merge altfel.
Cpt. Petre Popa

Suntem urmaşii celor a căror moştenire o ducem mai departe.
Unii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni laşi, hoţi, trădători etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Alţii se raportează la înaintaşi ca la un şir de oameni muncitori, credincioşi, luptători, eroi, sfinţi etc., pentru că aşa sunt ei – ori spre asta tind – şi se identifică, prin urmare, cu aceştia.
Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! – poruncea Legea Românească.
Răul din trecut trebuie cunoscut pentru a nu se mai repeta, nu pentru a-l înveşnici.
Dimpotrivă, binele din trecut trebuie cunoscut spre a fi repetat, înveşnicit, înmulţit la nesfârşit.

Închin aceste rânduri Căpitanului Petre Popa și ostașilor săi.
Căpitanul Petre Popa este străbunicul meu, tatăl mamei tatălui meu. El a luptat în Războiul de Reîntregire – Primul război mondial – de la început până la sfârșit.
Clipele sale de „liniște” în acei ani au fost cele petrecute în spital în urma rănirii pe front, cele petrecute instruind ostașii cu care se arunca în luptă, răgazurile dintre două bătălii. Cu plămânii distruși de gazul de luptă folosit – împotriva convențiilor asumate – de Germani, a murit de cancer la 52 de ani, călugărit la Mânăstirea Cernica sub numele Paisie. Odihnește în osuarul acestei mânăstiri, așteptând cu dor reînvierea Neamului Românesc și A doua venire a Domnului.
Om inteligent, cultivat, cu simțul umorului, a iubit țăranul român cu o dragoste realistă și cu atât mai puternică. El nu vedea Românul ca pe un înger sau alt fel de creatură fără cusur, desăvârșită. Dar îl vedea ca pe un paradoxal om obișnuit și supra-om totodată (așa cum, de altfel, l-au văzut pe Român în acei ani și puținii prieteni, și foarte mulții neprieteni, de la Ruși la Germani sau Unguri).

Străbunicul meu este și scriitor, într-un fel mai deosebit. Scrisorile și notele de pe front, adunate într-o cărticică (numită În fața morții), au fost publicate în anii interbelici, cu o prefață mică, dar caldă, a lui Nicolae Iorga. Sunt aici frământările, bucuriile, durerile, îngrijorările, înțelegerile și neînțelegerile unui ofițer român din linia întâi. Așa cum au fost.
Și așa cum pretind unii că „nu au existat”, că „e mitologie”, că „nu au existat asemenea oameni” – asta doar pentru că ei nu se pot ridica mai sus de mizerie nici măcar cu gândul.

Oamenii săi, ostașii săi au fost „proștii” de țărani români – cei care alcătuiau 90% din populația Țării, în ciuda încercărilor de exterminare venite de sus (tradiție veche, iată).
Au fost aceia pe care tot felul de îndoctrinați, desprinși de Istorie și rădăcini, îi socotesc „masă amorfă”, „masă de manevră”, „o clasă supusă, fără voință proprie, care se ridică doar atunci când nevoile primare, fiziologice, o împing etc.”.
În Războiul de Reîntregire țăranii români – de la zarzavagii la ciobani, de la acei înrobiți ai arendașilor marilor moșii la moștenii și răzeșii încă supraviețuitori genocidului fanariot – au fost, însă, altfel. Au fost oameni animați de idealul național, de Credință, de dragoste de Neam și Țară, de conștiință istorică; spre deosebire, de exemplu, de ostașul german sau turc, mânat în luptă exclusiv de ordine și nevoi fiziologice. Acestora din urmă – autori blazați sau fericiți de crime de război monstruoase, de acțiuni de silnicie, jaf și distrugere cumplite – li se potrivesc epitetele triste din paragraful de mai sus. Dar nu Românilor „simpli” care au arătat în acei ani o superioritate morală uluitoare.

Căpitanul Petre Popa povestește, de pildă, luptele pe care le-a dat compania construită de el. O companie alcătuită când ajung, în sfârșit, la un an de zile după intrare României în război, mitralierele și muniția mitralierelor promise de Aliați – în scris, cu semnătură – înainte de intrarea în luptă a României. Despre această trădare complexă şi sistematică a Aliaților am mai scris. Dar acum vreau să mă opresc asupra faptelor de arme ale țăranilor deveniți mitraliori. Fapte de arme văzute simplu și direct de comandantul lor, un ofițer român ce și-a petrecut zilele de război în linia întâi. Faptele de arme ale țăranilor din Vlașca și Teleorman, stăpâniți – paradoxal și imposibil pentru bolșevizați – de o nesfârșită dragoste de Neam și Țară, de o nesfârșită iubire față de Ardeal și Românii aflați în suferință sub cizma austro-ungară. Dragoste, iubire pentru care au fost gata să dea mai mult decât totul. Acesta a fost secretul victoriei românești într-un război pierdut de conducători, pierdut de o clasă politică mizeră, dar câștigată de jertfa cutremurătoare a Țăranului Român…

Las deoparte rândurile şi gândurile mele şi vă las în cele câteva pagini ale uneia dintre scrisorile amintite…

Mă întreb adesea, în fața atâtor mărturii despre jertfele nesfârșite ale Neamului Românesc – de la țăran la preot, de la vlădică la opincă – ce ne lipsește pentru a avea un Stat mai bun, pentru a avea o altă clasă politică.
Aud adesea, în jurul meu, despre politicieni „i-aș împușca pe toți”, „ar trebui spânzurați”, „clasa politică ar trebui exterminată”… Dar niciodată nu s-a întâmplat așa, niciodată Românul nu a trecut la o asemenea lucrare.
A făcut-o în schimb Comunismul, au făcut-o în schimb Sovieticii veniți în România, au făcut-o părinții și „educatorii” (corect, îndoctrinatorii) politicienilor ce conduc (a se citi, distrug) România de azi. Urmările se văd.
Ca urmare, întrebarea rămâne deschisă.
Părerea mea este că doar o conștientă și sistematică, fanatică întoarcere la izvoare, o conștientă, sistematică și fanatică îmbibare de vechea cultură românească, de fapta și gândirea Eroilor și Sfinților Neamului Românesc ne poate da răspunsul.
Părerea mea…

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea